Cum a controlat Ceaușescu viața de cuplu a românilor. Căsătorii timpurii și divorțuri aproape imposibile

Divorțurile nu erau văzute cu ochi buni de autoritățile României comuniste. Conform ideologiei ceaușiste, cuplurile trebuiau să întruchipeze perfecțiunea familiei socialiste și mai mult decât atât să producă cât mai mulți urmași. Un divorț putea avea repercursiuni grave în carieră și societate. 

Până când partidul sau moartea ne va despărți. Cam așa stăteau lucrurile cu viața de cuplu în perioada comunistă. Cel puțin asta indică specialiștii, dar și documentele vremii. Și asta fiindcă viața intimă din dormitoarele românilor era un aspect de maxim interes pentru partidul comunist.

Iar motivele sunt multiple. Pentru planurile și visele lui Ceaușescu de industrializare masivă, era nevoie de o forță demografică consistentă. Nu în ultimul rând o populație numeroasă furniza și o armată consistentă. În general, o caracteristică definitorie a regimurilor totalitare a fost dorinţa statului dictatorial de a controla demografic populaţia. Dorința lui Ceaușescu era ca România Socialistă să aibă o populație cât mai numeroasă, dar născută în familii constituite după model socialist, iar în acest scop au fost emise câteva acte legislative. Cel mai infam a fost interzicerea avortului, completate de măsuri de sporire a natalității prin recompensare dar și de descurajare a divorțului. Așa s-a ajuns la situația în care mulți români au ajuns să trăiască o dramă a incompatibilității doar pentru a nu suferi repercursiunile regimului care-și dorea familia perfectă, cu mulți copii.

Familia ideală în versiunea comunistă. Modelul maoist

Toată această strădanie a lui Ceaușescu de a controla viețile private ale românilor pentru a se bucura de cât mai mulți „supuși” a început în anul 1965, la scurt timp după preluarea puterii, plecând de la o situație concretă care-l nemulțumea profund. Mai precis și-a dat seama că natalitatea în România coborâse brusc. În parte și din cauza terorii comuniste de după război și a foametei. „În anul în care Ceauşescu a preluat puterea în România, 1965, rata brută de natalitate coborâse pentru prima dată sub pragul de 15 la mie continuându-şi declinul şi în anul următor(14,3 la mie). În aceste împrejurări dictatorul decide să intervină în problemele de populaţie pentru a-şi materializa cât mai grabnic ambiţiile sale demografice, de a conduce o ţară ”corespunzător” populată”, precizează Ioan Bolovan în lucrarea „Aspecte privind relaţia politică-demografie în timpul regimului comunist din România”.

Prima măsură radicală și cea mai faimoasă a fost decretul 770/1966 prin care se interzicea avortul în România. Întreruperea sarcinii era interzisă, dar putea fi autorizată doar în următoarele situaţii: sarcina punea în pericol viaţa mamei, unul dintre părinţi suferă de boli genetice grave care pot da malformaţii grave nou-născutului, femeia însărcinată are invalidităţi grave psihice sau fizice, sarcina a apărut în urma unui viol sau incest, mama are deja patru copii în grijă sau a depăşit vârsta de 45 de ani. În cazurile mai sus menţionate avortul putea avea loc doar în primele trei luni de sarcină. Mai mult decât atât, Ceauşescu a interzis şi importurile de anticoncepţionale.

Ceauşescu spera ca în 1990, populaţia României să ajungă la 25 de milioane iar în 2000 la 30 de milioane de locuitori. „Înainte de toate, regimul comunist din România a avut obsesia absurdă de a spori populaţia ţării într-un ritm alert atribuind potenţialului uman un rol important în misiunea de construire a unei societăţi ideale”, precizează Ion Bolovan în aceeaşi lucrare.

Ceaușescu nu dorea însă ca „decrețeii” să se nască pur și simplu și să umlpe țara de copii în orice condiții. Mai precis, acesta își proiectase și imaginea familiei ideale socialiste în care acești copii să se nască, să crească și să construiască socialismul. Era tipul de familie maoistă, cu mama și tata în armonie perfectă, cu egalitate între sexe și respect reciproc.

„Trăsăturile familiei de tip comunist au fost stabilite şi prin documentele PCR. În unele articole din Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste, adoptat la Congresul al XI‑lea al PCR din anul 1974, există referiri la familie. Potrivit acestui cod, relaţiile de familie trebuiau întemeiate pe „principiile moralei socialiste”, care înlocuiau astfel principiile moralei creştine. Relaţiile între soţi trebuiau să se bazeze pe principiile „egalităţii, respectului, afecţiunii şi încrederii reciproce”, principii care, cu excepţia celui referitor la afecţiune, N. Ceauşescu le declara că trebuiau să stea şi la baza relaţiilor dintre state. În ceea ce priveşte rolul familiei, acesta trebuia să fie în primul rând educaţional, să fie „cea dintâi şcoală în care copiii să înveţe, odată cu regulile de comportare în viaţă şi societate, preţuirea muncii, devotamentul faţă de patrie şi popor, faţă de partid şi cauza socialismului”, preciza Corneliu Pădurean în „Familia în timpul regimului comunist”. 

Divorțurile doar în condiții excepționale

Pentru comunismul de tip ceaușesc, familia era celula de bază a societății, „un model de convieţuire, de armonie, primul cadru de formare şi educare a omului nou”, după cum prezia și Corneliu Pădurean în aceeași lucrare. Iar pentru a avea grijă de această „celulă de bază” dar și de natalitate, PCR se simțea îndreptățit să intre și în viața intimă a oamenilor. Divorțul era indezirabil, privit cu ostilitate de tovarăși și înfierat cu fiecare ocazie. În legislația comunistă, divorțul se acorda doar în condiții excepționale.

Situația divorțurilor a fost reglementată tot printr-un decret. Este vorba despre Decretul numărul 799 din 8 octombrie 1966, care modifica anumite dispoziții legale privitoare la divorț, din legislația anterioară. „Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface, în cazuri excepționale, prin divorț”, se arăta la articolul 37 din decret. Condițiile excepționale nu sunt prevăzute, dar se luau în calcul anumite situații, care din punct de vedere statistic au fost motivele tolerate de comuniști pentru desfacerea căsătoriei.

Este vorba în primul rând de infidelitatea cronică a unuia dintre soți, alcoolismul, violența conjugală, părăsirea domiciliului, refuzul soției de a îndeplini obligațiile matrimoniale, dacă unul dintre soți făcea pușcărie sau imposibilitatea de a avea raporturi sexuale. Evident, nu de fiecare dată infidelitate sau violența conjugală erau considerate motive întemeiate de divorț. Erau acceptate de obicei cazurile grave, în care chiar cei doi nu mai puteau conviețui sau dacă mai apărea și o situație de natură penală. Luate în calcul era mai degrabă cele legate de lipsa raporturilor sexuale, fiindcă nu duceau la nașterea de copii, un lucru esențial în demografia socialistă.

„Instanţa judecătorească nu poate desface căsătoria prin divorţ decât atunci cînd, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sînt atît de grav şi iremediabil vătămate încît continuarea căsătoriei este vadit imposibila pentru cel care cere desfacerea ei.Instanţa va aprecia, cu deosebită grija, temeiurile cererii de divorţ şi imposibilitatea continuării căsătoriei, ţinînd seama şi de durata acesteia, precum şi de interesele copiilor minori”, se preciza în articolul 38 al decretului. 

Divorțul penalizat pe linie de partid

Statutul de divorțat aducea cu sine și o stigmă în România comunistă. Cei care ajungeau în situația de separare trebuiau să dea explicații și dacă mai erau și membrii de partid le erau blocate avansările sau chiar își puteau pierde funcțiile, pentru că ofereau un mod negativ societății.

„Imixtiunea statului şi a partidului comunist se resimţea până în cele mai intime zone ale familiei, făcând „ordine” chiar şi în aşternuturile acesteia. Cei care încălcau normele comuniste de convieţuire conjugală erau chemaţi la „comitetul de partid” pentru a fi lămuriţi să le respecte. Dacă erau membri de partid şi dacă mai deţineau şi funcţii de partid ori stat, erau ameninţaţi cu pierderea acestora, şi nu de puţine ori aceste ameninţări erau traduse în practică”, se arată în „Familia în timpul regimului comunist”.

Totodată pentru descurajarea divorțului a fost introdusă o taxă de timbru pentru cei care deschideau acțiunea. Valorea taxei era foarte mare în raport cu veniturile românului de rând, de la acea vreme. „Este poate unul din motivele pentru care multe cupluri care s‑au despărţit de facto, au amânat mulţi ani despărţirea de jure”, preciza Corneliu Pădurean.

În plus, a fost înființată Camera de Consiliu, un organism care încerca reconcilierea soților în ședințe publice. Cuplul avea la dispoziție până la un an pentru a se gândi dacă renunță sau nu la divorț. Nu mai vorbim de faptul că exista o taxă de celibat care să încurajeze căsătoria.

Efectele nu au fost pe măsură. Dușmanul din apartament

Toate aceste măsuri au avut, statistic, efecte. Unele au fost mulțumitoare pentru partid. Cifrele arătau că divorțurile s-au diminuat considerabil. De exemplu, în anii 70, doar 5.7% din populație avea statutul de divorțat. Specialiștii spun, însă, că era doar o iluzie. În sensul că, oamenii stăteau căsătoriți din punct de vedere legal dar în realitate, mulți, erau adevărați dușmani de apartamente.

Nu lipseau cazurile în care soții se turnau unul pe altul al Securitate. Unii stăteau împreună pentru a putea avansa, pentru a nu-și pierde funcțiile, de teama stigmatului sau pur și simplu fiindcă divorțul devenea prea costisitor, mai ales în contextul în care erau și copii minori. „După anul 1968, regimul opresor a reuşit să ţină sub control rata divorţurilor, cel puţin din punct de vedere statistic. În realitate multe familii erau dezbinate, chiar dacă nu erau divorţate. După căderea regimului ceauşist, această realitate a ieşit la suprafaţă, prin numărul mare de divorţuri care puneau capăt unei situaţii menţinute până atunci artificial”, scria Corneliu Pădurean în lucrarea menționată. În perioada comunistă majoritatea bărbaților se căsătoreau între 20 și 24 de ani, adică în jur de 50%. Cele mai multe femei se căsătoreau între 18 și 24 de ani.

„Din cauza politicii demografice coercitive, a pericolului apariţiei unei sarcini nedorite, ca urmare a unor relaţii sexuale întâmplătoare în perioada premaritală, în condiţiile în care vârsta medie la care avea loc prima experienţă sexuală era în scădere şi în România comunistă, a condamnării de către regim a uniunilor consensuale, îi împingeau pe tinerii bărbaţi spre o căsătorie la o vârstă mai precoce”, arată Pădurean.

Culmea, efectele măsurilor sporite de creșterea a natalității dar și a încercării de a reduce divorțurile a avut un efect ciudat în societatea românească. Tinerii au devenit tot mai puțin interesați de căsătorie, mai ales între 1968 și 1970. După un reviriment între 1970 și 1981, cu o creștere a numărului căsătoriilor, sărăcia și dezastrul social din anii 80 a dus din nou la o scădere a nupțialității. După 1990, românii s-au descătușat și din punctul de vedere al vieții conjugale. Așa că imediat după 1990, România a ajuns să înregistreze printre cei mai mici indici de nupțialitate din Europa.