FOTO Există sau nu bucătăria tradiţională românească?

Trecând peste dimensiunea istorică, Ziua Naţională înseamnă, pentru cei mai mulţi dintre români, o ocazie de petrecere. Şi cum altfel să fie petrecerea la români decât cu mâncare? Iar 1 Decembrie este încă şi mai mult un prilej (sau un pretext) pentru miticii mici, fasole cu ciolan sau sărmăluţe.

Multe locante afişează, poate cu emfază, titulatura de „restaurant cu specific românesc“. Dar oare există o bucătărie românească în adevăratul sens al cuvântului, s-au întrebat mulţi, de-a lungul vremii. Răspunsul ar fi şi da, şi nu.

„Sub titlul emfatic şi narcisist de «bucătărie românească», găseşti mai toate felurile turceşti, arabe, austriece, greceşti, franceze deseori, ruseşti, evreieşti, poloneze ori chiar şi altele, de şi mai aiurea. Ce-s musacaua, ciorba, chifteaua, ciolanul pe fasole, clătitele şi altele atât de «neaoşe» bucate altceva decât depuneri, aluviuni, fie ale ocupaţiei otomane, fie ale influenţelor franceze, germane, fanaro-greceşti sau care or mai fi ele“, scria Radu Anton Roman (foto) în cartea sa, „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“.

Însă tot scriitorul vine cu argumente care să ateste, totuşi, măcar existenţa unor feluri tradiţionale (sau naţionale), dacă nu a unei întregi bucătării. „Cu toate astea, cele mai multe din aceste lucrări n-au reuşit nicicum să păstreze modelul. Mai mult, l-au aranjat discret pe româneşte, în asemenea măsură, încât nu mai recunoşti nici măcar tema originară“, explica scriitorul în acelaşi volum.

În patrimoniul nostru gastronomic există multe preparate prea puţin cunoscute sau prea puţin prezente pe mesele românilor, pentru că au pierdut lupta cu globalizarea, fast food-ul şi mâncarea semipreparată: alivenci, mâncare de urzici, chisăliţă, dulceaţă de coajă de pepene verde, turte şi multe altele.

Cu toate acestea, există totuşi câteva feluri care vor adăuga, cu siguranţă, mulţi ani la viaţa lungă pe care o au deja. Vă prezentăm astăzi unele dintre cele mai cunoscute şi apreciate mâncăruri intrate în patrimoniul gastronomic românesc.

Ciorbă de burtă (foto Shutterstock) au şi turcii, şi grecii. Şi cu siguranţă mai există prin Balcani. Însă a devenit şi ea bun naţional, aşa cum spunea Radu Anton Roman, „nu numai prin popularitatea excepţională, ci şi prin adaosurile creatoare – smântâna, gălbenuşul, zarzavatul de supă, oţetul – care au autohtonizat-o“.

Micii, un cuvânt atât de mare. Au devenit simbol naţional, în ciuda provenienţei lor, otomane. „Micii turceşti sunt una, iar amestecătura de trei-patru cărni pe care o fac românii e cu totul şi cu totul altceva“, scria Radu Anton Roman.

La fel de adânc intrate în conştiiţa culinară naţională sunt şi sarmalele. Atât de adânc, încât nu lipsesc nici de la nunţi, nici de la pomeni. „Sarmale fac şi turcii, şi grecii, şi polonezii. Dar numai noi le facem aşa, cu afumătură de porc, în foi de varză, cu mărar şi smântână, mocnind pe foc zile întregi“, povestea scriitorul în volumul „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“.

Fasolea cu ciolan – motiv de sărbătoare naţională. Aproape în fiecare zi.

Clătitele, madlenele multora dintre noi. Şi dacă le-aţi mâncat mai peste tot prin lume, luaţi-vă o clipă doar pentru a vă aminti de gustul copilăriei. Şi-i veţi da dreptate marelui Radu Anton Roman: „Oricât vi s-ar părea de ciudat, suntem diferiţi de toţi până şi în clătite! Clătita franţuzească e ceva mai casantă şi mai poroasă decât cea mioritică, nu se poate re-ncălzi, pentru că se sparge şi se usucă iască (crep!). Clătita rusească, blini, este mult mai groasă şi cu compoziţie mai complicată decât a noastră. Clătita carpatină e unică deci, în simplitatea ei suplă. Nu simţiţi, în sfârşit, un fior patriotic? nu vă vine să vă ridicaţi în picioare şi, cu clătita fluturând ca o flamură în gând, în mână şi în gură, să morfoliţi un imn de slavă gliei străbune şi roditoare? Trăiască clătita Noastră!“.

Cu argumente pro şi contra, dilema încă există pentru mulţi. Avem sau nu o bucătărie tradiţională românească? Şi care sunt felurile vostre preferate?