Interviu Epoca lui Iliescu, tranziție în două viteze: „A fost și cel care a moșit capitalismul de «cumetrie»“
0La peste trei decenii de la Revoluție, Ion Iliescu rămâne una dintre cele mai disputate figuri ale istoriei recente. Pentru unii, este arhitectul tranziției spre democrație. Pentru alții, simbolul unei rupturi false și al unei continuități toxice.
„Weekend Adevărul“ a invitat doi tineri analiști – Vlad Adamescu și Răzvan Petri (absolvenți de Științe Politice la King’s College London și fondatori ai platformei Politica la Minut) – să răspundă acelorași întrebări despre rolul, moștenirea și contradicțiile acestui personaj esențial pentru înțelegerea postcomunismului românesc. Răspunsurile lor oferă o radiografie lucidă, în oglindă, despre Iliescu – între stabilitate și violență, între reformă și conservatorism, între memorie și justiție întârziată.
„Weekend Adevărul“: Cum plasați figura lui Ion Iliescu în cronologia istoriei recente a României? Este el mai degrabă o verigă de legătură între regimul comunist și cel democratic, sau un obstacol în calea unei tranziții autentice?
Vlad Adamescu: Țările din Europa Centrală și de Est se înscriu în două mari categorii: cele în care în 1989 și imediat după au venit la putere reprezentanții opoziției anticomuniste – precum Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – și cele marcate de continuitate, în care puterea a fost preluată de eșalonul doi sau de comuniști transformați în socialiști sau social-democrați: România, Bulgaria, Iugoslavia. Este evident că Ion Iliescu avea mult mai multe în comun cu Slobodan Milošević decât cu Vaclav Havel sau cu Lech Wałęsa pentru că, atât în Serbia cât și în România, comunismul adoptase caracteristici naționaliste (să ne amintim de momentul de glorie al lui Ceaușescu din august 1968 sau de protocronismul anilor ’80). În schimb, ideea națională a rămas mereu în opoziție în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, comunismul rămânând mereu fără o bază națională, un import de sorginte sovietică care putea și trebuia extirpat. Atât Iliescu cât și Miloşevici au îmbinat populismul de stânga cu naționalismul fățarnic pentru a-și asigura sprijinul popular, și au fost în mod sincer adulați de mulțimi și câștigători, în primă fază, ai unor alegeri democratice, libere, dacă nu chiar corecte. Meritul suprem al lui Iliescu rămâne că, spre deosebire de Milošević, nu a fraudat alegerile din 1996, a acceptat victoria lui Emil Constantinescu și a realizat primul transfer pașnic de putere în urma unor alegeri libere din istoria României.
Răzvan Petri: Iliescu a fost și verigă și obstacol. România a avut un tip de comunism mai dur, lucru care, printre altele, a dus și la o opoziție mai slab organizată la regimul politic al vremurilor. Spre deosebire de Polonia, unde Solidaritatea a reprezentat un nucleu și rampă pentru liderii postcomuniști, Ion Iliescu este emanația unei opoziții care a venit din interiorul sistemului, nu din societatea românească. Astfel, departe de a fi un Lech Wałęsa, Iliescu a fost reprezentantul schimbării lente, stabilității și continuității. A reprezentat un obstacol în calea democratizării reale și rapide pentru că s-a aflat în poziția perfectă pentru a prelua parte din vechiul sistem și a-l folosi în slujba sa și a unui regim nou, unul hibrid. În al treilea mandat, găsim un Iliescu schimbat, mai determinat în a urma calea euro-atlantică. În ce măsură este rezultatul capacității sale de a se adapta la noile condiții sau rezultatul constrângerilor structurale, adică dispariția URSS și apariția Rusiei mult slăbite, poate fi dezbătut, dar în acest mandat este, fără îndoială, mai mult o verigă, un om politic care a asigurat tranziția.
Cum credeți că va fi reținut Ion Iliescu în memoria colectivă a românilor? În condițiile în care se vorbește despre el de cele mai multe ori într-o notă ironică sau comică (parte din cultura pop a României), și doar cu ocazia comemorării evenimentelor din 1989 sau a mineriadelor, cu furie mai degrabă.
VA: Timpul este mereu mai blând cu personalitățile istorice, însă toate aspectele pozitive ale mandatelor lui Ion Iliescu vor fi mereu umbrite de crimele Mineriadei din iunie 1990 și de cuvintele de mulțumire și recunoștință transmise personal minerilor după scenele de violență extremă din Piața Universității, pe care președintele țării îi chemase „să facă ordine“ și să zdrobească proteste legitime ale studenților.
RP: Mineriadele vor rămâne o pată permanentă pe parcursul politic al președintelui Iliescu, indiferent de cât timp trece. Rana deschisă atunci și adâncirea acesteia prin tergiversarea dosarului mineriadelor i-a asigurat eticheta de „criminal“ în ochii publicului, chiar și a multor lăudători. Notele ironice și comice au fost și sunt mai degrabă supape sociale, rezultat al absurdului situației în care ne aflăm, adică lipsa unei concluzii a proceselor istorice și legale.
„Un om de stânga convins“
Cât de mult a contat formarea sa în ideologia sovietică și apropierea de nucleul PCR în modelarea deciziilor sale după decembrie 1989? Ce a preluat din vechiul sistem și ce a schimbat efectiv?
VA: Ion Iliescu a fost un om de stânga până la moarte, dar care a tolerat crearea unor mini-oligarhi în jurul lui, în numele capitalului autohton și care a trebuit să managerieze tranziția la economia de piață, capitalistă. Scenariul cel mai bun pentru Ion Iliescu, la care spera fără îndoială încă de la venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985, era reforma socialismului de-a lungul întregului Pact de la Varșovia în modul imaginat de liderul sovietic: renunțarea la dictatura de partid, democratizare, liberalizarea într-o măsură a economiei, dar tot cu dominația statului, înțelegere și conlucrare cu Statele Unite și cu lumea vestică. Gorbaciov nu a reușit însă ce a reușit Iliescu: să obțină susținere populară pentru o astfel de reformă limitată a socialismului, prin vot.
RP: Iliescu a fost fără îndoială un om de stânga convins. Culmea istoriei este că a fost și cel care a moșit atât capitalismul de „cumetrie“ și o oligarhie de facto care a prosperat în jurul său. Reformele întârziate și alternanța între terapie de șoc și gradualism care au caracterizat conflictul politic din anii ’90 și au prelungit suferința oamenilor și au șubrezit încrederea cetățenilor în capacitatea democrației și a economiei de piață de a livra bunăstare. Acest capitalism sălbatic, în care apropiații sistemului Iliescu au devalizat bănci și fabrici, a dat naștere unei categorii de „câștigători“ ai tranziției și „pierzători“ ai procesului. Iliescu a preluat o parte din elita politică și economică din comunism și a lăsat-o să domine sistemul politic și economic ani de zile. Umbrele acelor ezitări și decizii greșite se întind până în ziua de astăzi.
Cum evaluați, în termeni istorici, responsabilitatea lui Iliescu atât în privința evenimentelor de după 22 decembrie 1989, cât și în privința mineriadelor?
Vlad Adamescu, Răzvan Petri: Victoria categorică a lui Ion Iliescu la alegerile din mai 1990 se datora tocmai trecutului său comunist: Iliescu reprezenta majoritatea românilor care beneficiaseră enorm de pe urma dezvoltaționismului socialist. Comparativ cu perioada interbelică și în ciuda interpretărilor din anii ’90, comunismul a însemnat mobilitate socială fără precedent, urbanizarea țării și accesul multor români la bunuri de consum care înainte erau rezervate elitelor politice și economice (alimente suficiente, cu excepția anilor ’80, frigidere, autoturisme). Ultimul deceniu al lui Ceaușescu a fost într-adevăr marcat de megalomania dictatorului și de penurii în toate domeniile, evident nepopulare. Tocmai de aceea, Iliescu își dorea, inițial, un comunism cu „față umană“.
De ce credeți că în cazul Revoluției, mai exact al datelor de după 22 decembrie, dar și în cel al Mineriadei, nu a fost judecat? Credeți că postum se va face dreptatate?
VA: Nu se va face niciodată dreptate în sensul limitat, legal, în dosarul Revoluției și în cel al Mineriadei, pentru că procurorii și judecătorii moșteniți de noul regim, uneori direct din cadrele fostei Securități, s-au asigurat să distrugă suficiente probe, să creeze suficientă confuzie și să țeasă narațiuni paralele acceptate cvasi-unanim de societate, pentru a îngropa definitiv ambele dosare, dar în special Dosarul Revoluției. Dreptatea istorică mai poate fi înfăptuită prin cercetarea onestă a faptelor istorice, și doar după moartea foștilor securiști care au ocultat adevărul.
RP: Ion Iliescu a murit, dar cei care au prosperat înainte de ’89 încă trăiesc. Mă refer la cadre din Securitate și PCR care astăzi au de pierdut de pe urma unei justiții independente care ar judeca corect acele dosare. Este influența unor oameni care au încă o miză personală în politică sau în economie, iar un proces corect nu este în interesul lor. Nu cred că moartea fostului președinte va grăbi aceste procese pentru că Ion Iliescu nu este singurul vinovat pentru ce s-a întâmplat la revoluție sau la mineriade, cu toate că responsabilitatea morală, politică și legală cade, cel puțin în cazul mineriadelor, pe el.
Trauma anilor ’90
Cât de mult credeți că contează acțiunile, dar și inacțiunile sale (în privința istoriei comunismului) în recentul sondaj care subliniază nostalgia românilor față de regimul ceaușist?
VA: Sondajul INSCOP reflectă o dezamăgire profundă cu actualele elite politice și cu inegalitatea crescândă din societatea românească, nu neapărat o admirație fără echivoc a românilor pentru comunism. Ion Iliescu și partizanii săi au pierdut, deocamdată, lupta pentru „istorie“.
RP: Sondajul este o reflexie a prezentului. Tranziția de la comunism la democrație a lăsat urme adânci în mentalul colectiv, traumele anilor ’90 au șubrezit încrederea în democrație, iar inabilitatea politicienilor de după acei ani de a atenua tensiunile sociale și inegalitățile crescânde au dus la rezultatul din sondaj.
Care au fost principalele realizări și greșeli ale lui Ion Iliescu în calitate de președinte al României, atât în plan intern (economic, politic, social), cât și în plan extern (relații internaționale, integrare europeană și euro-atlantică)?
VA: În plan intern, Iliescu a fost partizanul gradualismului privind reforma economică, fiind un comunist nevoit să facă tranziția la economia de piață. Iliescu avea șansa să amelioreze cele mai negative situaţii ale tranziției economice, pe model sloven, de exemplu, dar în timpul căreia să se întâmple, totuși, niște reforme. În schimb, a optat pentru stagnarea manageriată de Nicolae Văcăroiu, care a distrus orice perspectivă de succes a succesorului său, Emil Constantinescu. În plan extern, Ion Iliescu a supraestimat mereu puterea URSS, tratatul cu sovieticii, prin care ne angajam ca Moscova să aibă veto pe alianțele României, rămâne o pată neagră. Când a înțeles că din Est nu mai exista nicio perspectivă, a contribuit totuși decisiv în a mișca noii olgarhi din PDSR înspre Occident.
RP: În plan intern, Iliescu a greșit enorm. A patronat un regim clientelar care i-a asigurat o stabilitate și continuitatea la putere, a ezitat în privința reformelor necesare și, cel mai important, a comis primul „păcat“ din noua și fragila democrație românească atunci când și-a încălcat promisiunea de a nu candida. Acel moment a reprezentat prima dezamăgire politică a multor români care nu l-au uitat și iertat până astăzi. Nu a știut să gestioneze tensiunile sociale și a răspuns cu cinism, brutalitate și cruzime la protestele societății. Singurul lucru bun este acceptarea înfrângerii din 1996, moment care a marcat de fapt nașterea democrației românești prin realizarea primei alternanțe democratice la putere. În plan extern a ezitat să pună România pe calea europeană până în momentul în care Rusia era prea slabă să influențeze regiunea, iar presiunea populară și cea politică deveniseră prea mari.
Ce înseamnă Ion Iliescu pentru clasa politică din România? De multe ori, partidele politice fac referire la el, fie într-o notă admirativă, fie negativă.
VA: Moartea lui Ion Iliescu marchează sfârșitul tranziției și, simbolic, ultima suflare a clivajului comunist vs. anticomunist, care a structurat conflictele partizane din România ultimilor 35 de ani. Partidele au, în continuare, atitudini dezechilibrate față de el: de la admirația necritică din partea PSD-ului la condamnarea totală din partea USR-ului.
RP: Odată cu ascensiunea AUR, a schimbării temelor mari de campanie, tranziția se încheie, de fapt. Clivajul definitoriu pentru tranziția românească, comunist vs. anticomunist se estompează, în timp ce temele cosmopolite vs. comunitariene le iau locul. Moartea lui Ion Iliescu încheie și în mod simbolic acest proces. România nu mai este o țară în tranziție.
Cum ar trebui să ne raportăm, ca societate, la moștenirea unui lider care a marcat aproape două decenii din viața politică a României postcomuniste?
VA: Iliescu a fost un personaj paradoxal, care a îmbinat tipul politicianului fără scrupule, determinat să obțină și să păstreze Puterea cu orice mijloc, inclusiv crima (Mineriadele). În același timp, este unul dintre politicienii cărora le datorăm aderarea la NATO și la UE.
RP: Critic, analitic, fără patetisme și mituri. Oamenii politici nu au nevoie de aură de salvatori sau de mituri care să-i definească.
Cum ar putea fi definit fostul președinte într-un singur cuvânt?
VA: Paradoxal.
RP: Deziluzie.