Video Secretele minelor uitate din Țara Zarandului. Locurile unde a început goana după uraniu și metale rare

O mulțime de galerii miniere părăsite împânzesc „Țara Zarandului” din vestul Apusenilor, amintind de „febra metalelor prețioase” din a doua jumătate a secolului XX. Fostele mine continuă să atragă interesul pentru proiecte miniere de anvergură.

Munții Apuseni sunt renumiți încă din antichitate pentru zăcămintele bogate de aur, argint și cupru, concentrate în celebrul „Patrulater Aurifer”, delimitat de localitățile Brad, Roșia Montană, Săcărâmb și Zlatna.

La marginea vestică a Apusenilor, o regiune istorică distinctă, numită Țara Zarandului, scăldată de apele Crișului Alb și ale afluenților săi, a devenit, pentru câteva decenii, un ținut al căutătorilor de uraniu și de metale rare.

Goana după metale a început la mijlocul secolului XX, fiind favorizată de „febra” cu care sovieticii căutau aur și uraniu în România, mai întâi în Munții Apuseni și în Banat, unde s-au instalat prin compania româno-sovietică „Sovrom Uraniu”. Sovromurile au fost desființate la sfârșitul anilor ’50, iar activitatea lor de explorare a fost continuată de statul român.

Pădurile seculare ale munților din vestul României au fost luate la pas de ingineri și geologi, iar acolo unde au fost identificate rezerve miniere cu potențial au fost înființate, în scurt timp, exploatări.

Localnicii, obișnuiți până atunci cu o viață rurală, au fost angajați în noile mine, care atrăgeau atât familii din zonă, cât și români aduși în noile „colonii” de la marginea satelor. Multe exploatări au funcționat doar câțiva ani, apoi pădurea le-a înghițit rămășițele. Despre altele, localnicii au păstrat amintiri mai vii, deoarece au fost închise mult mai târziu.

Țara Zarandului, fostul ținut al lotrilor

Țara Zarandului, o regiune istorică mărginită de Munții Zarandului, ai Bihorului și Codrului Moma și traversată de șoseaua Brad - Oradea, își înșiră satele în văile pârâurilor care coboară spre Crișuri și spre râul Mureș, precum și pe culmile domoale ale munților acoperiți de păduri vaste.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au trăit din creșterea animalelor, din cultivarea pământului și din muncile forestiere. Pădurile vaste ale ținuturilor aflate la întâlnirea județelor Hunedoara, Arad, Alba și Bihor au fost locuri de adăpost pentru cetele de haiduci care tulburau adesea liniștea ținutului patriarhal. Munții Zarandului au fost ascunzătoarea faimosului haiduc Lică Sămădăul, erou al nuvelei „Moara cu noroc”, scrisă de Ioan Slavici, însă legendele locale adaugă și alte astfel de personaje istoriei ținutului.

„Întreg Zarandul era cutreierat în veacurile XVII și XVIII de cete de haiduci, de «lotrii», cum îi numesc documentele pe țăranii români ce luau calea codrului, exasperați de asupriri, și atacau cuiburile nobililor. Mișcarea «lotrilor» din Zarand a avut o atât de mare amploare, încât nu de puține ori s-au mobilizat armate”, informa revista România pitorească, în 1973, citând surse istorice.

În secolul al XVIII-lea, „moții crișeni” sau „zărăndenii”, băștinașii acestor locuri, au purtat una dintre cele mai sângeroase răscoale din istoria României, condusă de Horea, Cloșca și Crișan. Pădurile seculare de atunci le-au oferit adăpost proscrișilor, iar câteva sate din Munții Zarandului păstrează legenda înființării lor de către haiduci.

Primele mine moderne au apărut în jurul așezărilor arhaice în urmă cu trei secole, când Curtea Imperială de la Viena a cercetat ținutul în căutarea unor zăcăminte metalice prețioase, însă cele mai multe exploatări au avut o durată scurtă de existență. La mijlocul secolului XX, vechile hărți și documente miniere au atras atenția geologilor, iar munții și văile lor au fost din nou scotocite în căutarea unor zăcăminte prețioase. Timp de peste patru decenii, viața multor comunități din satele Zarandului a fost influențată de proiectele miniere derulate aici.

Dacă aurul și argintul și-au găsit rareori locul în munții care mărginesc văile Crișurilor, cel puțin zece mine de uraniu și altele de cupru, plumb, molibden și bismut au adunat fiecare sute de muncitori în anii lor de extindere. Explorările geologice au dus și la identificarea unor rezerve de vanadiu, nichel și cobalt, care însă în trecut nu au fost valorificate.

Lagărul de la Căzănești

Pădurile care acoperă văile râului Ponor și ale afluenților săi din Munții Zarandului ascund numeroase intrări abandonate în vechile mine metalice, înființate în împrejurimile satelor Căzănești și Ciungani (comuna Vața de Jos) din Hunedoara.

Cele mai vechi mine de cupru de aici datează din perioada medievală, iar zăcămintele metalice au fost cercetate din nou la începutul anilor ’40, potrivit Institutului Geologic al României.

Documentele păstrate la Arhivele Naționale ale județului Hunedoara dezvăluie povestea unui grup de prizonieri sovietici din Al Doilea Război Mondial, trimis să muncească în minele de la Căzănești.

„În comuna Căzăneşti, unde se găsesc la lucru 17 prizonieri, atât tratamentul, cât şi lucrul la care sunt supuşi aceşti oameni sunt excepţional de neomeneşti. Toţi prizonierii sunt desculţi, doar ca formă au în picioare câţiva câte o pereche de bocanci complet distruşi, iar alţii opinci, de asemenea, fără talpă sau legate cu sârmă să stea agăţate de picioare. Sunt puşi a lucra în hrube, în mina metalică, unde, atât pe jos, pe pământul pe care calcă, cât şi de sus, se găsesc continuu în apă, astfel că, aşa cum sunt încălţaţi şi îmbrăcaţi, rezistă doar cu puterea, în majoritate fiind oameni tineri. Nu au decât câte un singur schimb de rufe, spre deosebire de timpul anterior şi de restul detaşamentelor, şi acela în majoritate complet deteriorat”, informa Legiunea de Jandarmi Hunedoara, într-o notă informativă din 10 aprilie 1943, păstrată în arhive.

Un lagăr de muncă fusese amenajat la marginea satului din Munții Zarandului, iar atât prizonierii, cât și supraveghetorii lor, soldați români, trăiau aici în condiții mizere. Muncitorii dormeau fără cămăși, pe paie și fără așternut, iar ca învelitori foloseau mantalele zdrențuite. Reclamau că primeau alimente foarte rele, stricate, și un „meniu” zilnic compus din pâine și mămăligă.

„Toţi prizonierii, fără deosebire, sunt supuşi şi resemnaţi, fără încercări de evadare”, arăta documentul.

Gardienii dormeau într-o cameră separată, și ea fără paturi. Nici ei nu mai aveau încălțăminte și nu primiseră solda și tutunul promise de societatea minieră care administra exploatarea.

Vanadiu, descoperit în vechile mine

În deceniile următoare, geologii au continuat să exploreze Munții Zarandului, în jurul vechilor mine metalice, iar sute de localnici munceau în exploatările de aici. La Căzănești și Ciungani, în minereurile cu conținut scăzut de cupru și de fier, geologii au identificat și vanadiu.

„În anii ’90, mai lucrau vreo sută de oameni din toate satele din împrejurimi, la minele și la sondele din Căzănești și Ciungani. Se făceau mai mult foraje, în căutarea filoanelor cu conținut bogat de metale. Minereul scos cu vagoneții era cercetat la Deva, la IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice). Apoi exploatarea a fost abandonată, abia se mai văd urmele ei. Lângă unele dintre fostele guri de mină, unii localnici și-au amenajat păstrăvării, folosind izvoarele subterane”, relata un fost inginer din Căzănești.

Rămășițele exploatărilor din Munții Zarandului

La vest de Căzănești și Ciungani, în ținuturile arădene ale Zarandului, explorările miniere de la mijlocul secolului XX au dus la descoperirea mai multor zăcăminte de uraniu, pe lângă rezevele de plumb și cupru exploatate în trecut.

Un drum forestier se afundă în pădurea de la marginea satului Milova (comuna Conop), aflat la circa 40 de kilometri de Arad, spre ruinele fostei mine de uraniu a localității. Explorarea uraniului a început în anii ‘60, își aminteau localnicii, iar până în 1982 sectoruld e exploatare din Milova a aparținut Întreprinderii Metalelor Rare, din Ministerul Geologiei. Apoi a trecut în administrarea Ministerului de Interne și, după 1990, a Centralei Industriale a metalelor rare din Alba Iulia, iar în 1997 a fost închisă definitiv.

În 1990, vreo 200 de mineri mai munceau la mina de uraniu din satul zărăndean de pe valea Miloviței. Oamenii de plângeau însă de lipsa echipamentelor și a utilităților din mină și de salariile care întârziau frecvent. Mina Milova avea cinci galerii principale, de până la trei kilometri, iar lucrările din subteran vizau explorarea și conturarea zăcământului.

„Dotarea tehnică e rudimentară. Nu sunt bani pentru utilaje. Nici măcar pentru acumulatorii micii locomotive, astfel că vagonetele sunt împinse mai mult cu mâna. Și tot cu mâna, mai exact cu lopata, sunt încărcate. Echipamentul de protecție e gratuit: o salopetă și două perechi de cizme pe an. Numai că cizmele din cauciuc sunt de proastă calitate și se rup mult mai repede”, nota ziarul Jurnalul Arădean, în 1990.

Timp de câteva decenii, mina asigurase locuri de muncă localnicilor din satele montane, iar cei mai mulți dintre ei se puteau pensiona după 17 ani de muncă, unii la doar 40 de ani. Mina Milova a fost închisă în 1997, când zăcămintele sale se aflau încă în faza de cercetare.

Mine de uraniu în vestul Apusenilor

În anii ‘60, mai multe sectoare miniere de uraniu au deschise și în comuna învecinată Bârzava de pe valea Mureșului. Exploatarea și-a încetat activitatea în jurul anului 1968, își aminteau localnicii, însă închiderea minei nu a rezolvat problemele de mediu din localitate nici trei decenii mai târziu. O haldă de steril cu minereu de uraniu rămăsese abandonată în satul Bârzava, după ce mina a fost închisă, iar terenurile din jurul ei nu au mai fost ecologizate.

Tot în Munții Zrandului, mine de uraniu au fost în localitățile arădene Păiușeni (comuna Chisindia) și Cladova (comuna Păuliș). În anii ‘90 minele din localitățile zărăndene aflate pe malurile Crișului Alb și-au încetat activitatea.

De cealaltă parte a Crișului Alb, în Munții Codrului și ai Bihorului, alte exploatări miniere de uraniu au funcționat în a doua parte a secolului XX. În Arad, rezerve de uraniu au fost identificate la Rănușa (comuna Moneasa), Zimbru (comuna Gurahonț), Valea Leucii (comuna Lazuri) și Brusturi (comuna Hălmagiu), însă cele mai importante zăcăminte au fost exploatate în zona Băița Bihorului (video) - Avram Iancu, unde crestele vestice ale Apusenilor despart județele Arad, Alba și Bihor.

Alte zăcăminte de uraniu au fost identificate în zonă, la Gârda, Valea Verde, Sohodol, Pietroasa, Padiș și Budureasa, însă toate minele de uraniu au fost închise până la mijlocul anilor 2000.

Minele de uraniu, exploatate jumătate de secol

În România, căutarea minereurilor de uraniu a început în anii 1900, însă primele mine de uraniu au fost deschise de sovietici, în anii ’50, în Munții Apuseni și în Banatul Montan. Timp de un deceniu, cantități mari de uraniu au fost extrase din zonele Băița (județul Bihor) și Ciudanovița (județul Caraș-Severin) și transportate în Uniunea Sovietică.

În primii ani de după Al Doilea Război Mondial, prospecțiunile făcute de geologi au dus la conturarea unuia dintre cele mai mari zăcăminte de uraniu din România, pe valea Crișului Negru, la Băița Bihorului (Băița Plai), localitate aflată în Bihor, la marginea Țării Zarandului. Atunci, guvernele României și URSS au încheiat un acord care viza identificarea aparițiilor de uraniu cu valoare industrială, prin societatea româno-sovietică Sovrom Kvartit (Sovrom Uraniu).

Minele de uraniu de la Băița și Ciudanovița, controlate inițial de sovietici, au fost deschise în 1952, iar în anii ’50 aici au muncit zeci de mii de români. În 1962 a fost deschis zăcământul Avram Iancu, iar în 1983, cele de la Crucea și Botușana. Exploatări experimentale au fost realizate și la Tulgheș, în 1998. Alte zăcăminte, precum cele de la Rănușa, Padiș, Arieșeni și Milova, au fost explorate în detaliu pentru a li se stabili întregul potențial.

Inițial, minereul de uraniu a fost transportat în Uniunea Sovietică, fiind procesat la uzina de prelucrare a minereului de la Sillamäe, din Estonia, până la începutul anilor ’60. În 1962, livrările de minereu către Uniunea Sovietică au fost oprite, iar între 1962 și 1978 minereul a fost depozitat la siturile miniere.

„În 1978, a fost pusă în funcțiune uzina de la Feldioara, iar din acel moment atât minereul stocat anterior, cât și cel extras ulterior au fost prelucrate la Feldioara. În 1985, uzina de la Feldioara a fost modificată prin includerea unei secții de rafinare capabile să producă oxid de uraniu, folosit la fabricarea combustibilului pentru reactoarele de tip CANDU din România”, arăta Institutul Geologic al României.

Ultimele mine de uraniu

După 1990, au mai rămas în activitate exploatările miniere din Banat, Bihor și Crucea. Minereul extras din aceste mine era procesat la uzina hidrometalurgică Feldioara, care producea pulbere de dioxid de uraniu, ce poate fi sinterizată pentru a obține pastile de combustibil nuclear. În România, toate activitățile de explorare, cercetare, exploatare și procesare a uraniului au fost desfășurate de stat.

În anii ’90, peste 5.000 de oameni munceau în ultimele mine de uraniu ale României. După închiderea lor, rezervele miniere din zonă au continuat să prezinte interes. Un astfel de loc este Valea Leucii, din județul Arad, unde au funcționat exploatări de uraniu, iar în ultimii ani cercetările geologice au indicat prezența unor resurse valoroase de cobalt și nichel — metale considerate esențiale pentru industriile viitorului.

Proiectul minier din zona aflată la 90 de kilometri de Oradea, la limita județelor Arad, Alba și Bihor, este derulat de o companie canadiană, Leading Edge Materials.

„Obiectivul activităţilor de explorare geologică îl constituie un mix de minereuri de tipul mineralizațiilor cu cobalt, nichel și sulfuri polimetalice, care nu au făcut parte, în trecut, din tematica activităţilor de explorare/exploatare decât tangențial și care, chiar dacă au fost evidențiate sau cunoscute la data respectivă, nu au intrat atunci în sfera de interes economic pentru valorificare. Categoriile de substanţe minerale care vor face obiectul lucrărilor de explorare geologică complexă sunt minereuri pentametalice (U+Co+Ni+Bi+As (+/-Au) și minereuri polimetalice Cu+Pb+Zn”, se arată în proiectul de explorare de pe Valea Leucii, depus în 2024 de LEM Resources (subsidiara companiei canadiene) la Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

Metale valoroase, căutate pe Valea Leucii

Uraniul este un element radioactiv, folosit în producția de energie nucleară, cobaltul și nichelul sunt esențiale pentru bateriile litiu-ion, iar bismutul este un metal folosit în industria medicală și ca înlocuitor ecologic pentru plumb. Arsenul este un element toxic, prezent în astfel de zăcăminte.

Cercetările geologice cuprind un perimetru de 25 de kilometri pătrați și se vor întinde pe cinci ani. Unul dintre locurile vizate în principal de activitățile de explorare este Valea Leucii din Munții Apuseni, aflată la câțiva kilometri de fostele mine de uraniu de la Băița Plai, intens exploatate sub conducerea sovieticilor în anii ’50.

„În interiorul zonei licențiate există un volum semnificativ de lucrări miniere istorice, inclusiv o fostă mină subterană importantă de uraniu, care și-a încheiat activitatea în anii 1990. La aproximativ 15 kilometri nord-vest de perimetrul licenței, partenerul local din cadrul joint-venture-ului operează o mină de dolomit de înaltă calitate – Mina Băița Skarn – cu o istorie de extracție a unor metale precum Cu, Mo, Bi (bismut), Au, Ag, Zn, Pb și W (wolfram). De asemenea, compania britanică Vast Resources a reluat exploatarea la mina polimetalică Băița Plai în 2020, situată la aproximativ 9 kilometri nord-vest de licență”, informează canadienii.

Zeci de kilometri de galerii sunt dezvoltate în zona acoperită de licență, fiind construite în trecut pentru exploatarea uraniului din roci carbonatice.

„Aici au fost descoperite și minereuri de cobalt și nichel, care au fost ignorate, deoarece divizia responsabilă a sectorului minier de stat din România în anii 1960–1990 se concentra doar pe ceea ce atunci se numea «metale strategice», iar cobaltul și nichelul nu erau incluse”, arată compania canadiană.

În prezent, cobaltul și nichelul sunt considerate esențiale pentru tranziția energetică și dezvoltarea tehnologiilor moderne. Sunt utilizate în principal la fabricarea bateriilor litiu-ion, pentru vehiculele electrice și stocarea energiei.