Secretul minelor de uraniu din România anilor '50. Locuri interzise, ținute sub tăcere de comuniști VIDEO
0Marile zăcăminte de uraniu din România au fost exploatate intens de sovietici în anii '50, însă povestea lor a început cu mai multe decenii în urmă. În comunism, românii nu aveau voie să vorbească despre ele, iar în prezent minele de uraniu din România au ajuns istorie.
Minele de uraniu din România au ajuns istorie, la peste un secol de la primele cercetări
De peste un secol, oamenii de știință au cercetat munții României în căutarea unuia dintre cele mai prețioase metale radioactive: uraniul.
Elementul chimic a fost descoperit pentru prima dată în 1789 de Martin Heinrich Klaproth, omul de știință german care l-a cercetat și i-a dat numele după cel al planetei Uranus.
În Munții Apuseni, zăcămintele de metale prețioase au fost exploatate din cele mai vechi timpuri, iar mineritul a fost, de secole, o ocupație tradițională în așezările ținutului.
Numeroase metale rare au fost descoperite aici de-a lungul timpului, iar uraniul pare că nu putea lipsi din rândul lor.
Minele de uraniu din România, deschise în anii '50
În România, căutarea minereurilor de uraniu a început în anii 1900, însă primele mine de uraniu din România au fost deschise de sovietici, în anii ’50, în Munții Apuseni și Banatul Montan.
Timp de un deceniu, cantități mari de uraniu au fost extrase din zonele Băița (județul Bihor) și Ciudanovița (județul Caraș-Severin) și transportate în Uniunea Sovietică.
În anii ’50, zeci de mii români au muncit în exploatările controlate de sovietici prin societatea Sovrom Uraniu (Cuarțit), mulți dintre ei în condiții care le-au pus în pericol viața și sănătatea. Din 1961, statul român a preluat în totalitate activitatea de cercetare și exploatare a zăcămintelor de uraniu din România.
Noi zăcăminte au fost identificate în anii ’60 în Carpații Orientali, la Crucea, Brotuşana şi Grinţieş, iar la mijlocul anilor ’70, la Feldioara, a fost deschisă Uzina R de prelucrare (concentrare hidrometalurgică) a minerelului uraniului. Peste 20 de zăcăminte de minereuri de uraniu au fost identificate în România, iar unele au fost exploatate.
Cele mai multe mine de uraniu din România au fost închise în anii ’90, iar ultima dintre ele, mina de uraniu Crucea, din județul Suceava, a fost închisă în 2021. Între timp, noi zăcăminte de uraniu au fost conturate în Carpații Orientali, la Tulgheş- Grinţieş (la limita județelor Harghita și Neamț), unde statul român plănuiește de mai mulți ani începerea exploatării miniere.
Cum a fost descoperit uraniul în România
Deși zeci de mii de români au muncit de-a lungul timpului, în industria minieră a uraniului, timp de peste patru decenii, în anii de comunism, orice subiect legat de minele de uraniu din România a fost interzis publicului.
În presa comunistă nu apăreau informații despre minele de uraniu de la Băița Plai sau Ciudanovița, ori despre orașul Ștei din Bihor – construit de la zero la începutul anilor ’50, pentru a-I găzdui pe sovieticii implicați în proiectul minier de la Băița Plai și Avram Iancu, cu minele aflate la 10-15 kilometri distanță.
Unele articole apărute în presa comunistă în anii ’50 lăudau efortul unor oameni de știință din România, implicați în cercetarea energiei atomice.
Dragomir Hurmuzescu s-a numărat printre savanții care au contribuit la dezvoltarea cercetărilor uraniului.
„Profesorul Hurmuzescu inventase un electroscop deosebit de sensibil, care i-a ajutat pe soţii Curie să pună în evidenţă puterea de ionizare a substanţelor radioactive, faptul că electrizează aerul din vecinătatea lor. Reîntors în ţară şi numit profesor la Universitatea din Iaşi, Dragomir Hurmuzescu (1865—1954) a fost iniţiatorul nu numai a şcolii de electricitate teoretică şi aplicată de Ia laşi, ci şi fondatorul cercetărilor de radioactivitate din ţara noastră. El a cercetat, în perioada 1904— 1910 radioactivitatea unor izvoare minerale din Moldova, între altele ale staţiunii balneare Slănic”, informa ziarul Flacăra Iașiului, în 1956.
Cercetările au fost continuate în anii interbelici, când mai mulți savanți români au elaborat o hartă a radioactivității în Munții Apuseni, bazată pe detectarea izvoarelor și rocilor radioactive prin cercetarea apelor curgătoare.
„Harta radioactivă a acestui teritoriu întins din Munți Apuseni a fost elaborată cu ajutorul a peste 200 de izvoare, sute de fântâni şi probe de ape curgătoare în diverse regiuni ale Ţării Moţilor. S-au studiat izvoarele de la Someşeni, Sîngeorz-Băi, Băile Herculane, Secuimea, Munţii Banatului, Nordul Ardealului şi al Moldovei şi spre sfârşitul anului 1950 aceste cercetări au dus la descoperirea importantă că în ţara noastră există în mod efectiv bogăţii imense, rezerve mari de materii radioactive, semnalate cu mulţi ani înainte. În preajma primelor noastre planuri cincinale, ne-am trezit deci cu o nouă bogăţie imensă a țării noastre”, informa Flacăra Iașiului, în 1956.
Unele mărturii arătau că în Al Doilea Război Mondial, germanii, interesați de uraniul din România, s-au implicat în cercertările care au dus la descoperirea unor mari zăcăminte metalice în Munții Bihorului și la Ciudanovița.
După război, sovieticii au preluat planurile de cercetare şi de exploatare elaborate până atunci și le-au dezvoltat, deschizând primele mine de uraniu în România.
„Când sovieticii au preluat puterea în România, şi-au trimis experţii să exploreze toate regiunile miniere, pentru a stabili existenţa unor zăcăminte de uraniu. În 1947, prospectorii au raportat descoperirea unor urme de uraniu în Transilvania, Maramureş şi Banat. Secretul strict a înconjurat explorările până în 1950 şi foarte puţine s-au ştiut despre rezultatele acestora. În 1951, însă, creşterea explorărilor a fost vizibilă, în special în Banat, iar în vara anului 1951, prezenţa zăcămintelor de uraniu în regiunea Orşovei a fost confirmată. Mostre de minereu au fost trimise în URSS pentru analize”, arăta un raport secret al Agenției Centrale de Informații a SUA (CIA), din 1955.
În 1952, explorarea a continuat mai intens în regiunile Turnu-Severin şi Târgu Jiu, dar fără ca informaţiile pozitive să treacă prin filtrul strâmt de securitate care înconjura exploatările. Anul 1953 poate fi considerat începutul cercetărilor tehnice şi ştiinţifice la scară largă a uraniului.
„În decembrie 1953, jointul româno-sovietic Svrom Uraniu a fost creat şi organizarea şi direcţiunea activităţilor de explorare au fost încredinţate acestei companii. Sprijinită generos de sovietici, compania avea la dispoziţie management expert şi specialişti, echipament modern şi un suport financiar amplu. Activităţile companiei aveau un caracter industrial – ştiinţific”, completau autorii raportului aflat în arhivele CIA, din 1955.
Minele de uraniu controlate de sovietici
Prima mină de uraniu din România a fost deschisă în Munții Bihorului, la Băița (video), în 1952.
În jurul ei au fost înființate, în locul unor mici sate de munte, trei orășele muncitorești, Nucet, Vașcău și Ștei care, în doar câțiva ani, au ajuns să aibă împreună o populație de aproape 30.000 de oameni.
Orașul Nucet, la marginea căruia se afla mina Băița, era un mic sat, cu vreo 800 de localnici, înainte de sosirea sovieticilor, la sfârșitul anilor ’40.
Oamenii lucrau în minele metalice, deschise de austro-ungari în secolul al XIX-lea și condusă de germani în anii războiului, prin compania germană Europetrol. Resursele exploatate conțineau bismut și molibden, însă specialiștii germani ar fi descoperit și un mare zăcământ de uraniu.
În anii 1946 – 1947, mina Băița Plai a fost naționalizată și apoi preluată de Sovrom Uraniu, care a militarizat-o și a transformat-o într-una din marile exploatări miniere din Apuseni.
„După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în zonă şi-au făcut apariţia specialişti ruşi, pregătind o exploatare masivă şi intensă a zăcămintelor de la Băiţa. Societatea Sovrom Kvartit lucra 24 ore din 24 cu un efectiv de 50.000 – 55.000 de salariaţi. În acele condiţii problema cazării zecilor de mii de oameni veniţi din toată ţara, cât şi din URSS, era deosebit de acută. Pentru rezolvarea acestor probleme, puţinul teren agricol de care dispuneau localnicii a fost expropriat. Pe acest teren s-au ridicat barăci, începând cu anul 1952, ca în 1956, când a fost atestat oficial ca oraş, Nucetul avea deja o populaţie de 10 000 de locuitori”, informează Primăria orașului Nucet.
Exploatarea uraniului a fost intensă în primii ani de funcționare a minei, zăcământul lenticular fiind considerat unul dintre cele mai mari astfel de zăcăminte din lume.
Minele erau păzite îndeaproape de soldaţi sovietici înarmaţi cu balalaici (n.r. pistoale-mitralieră). Muncitorii români locuiau în apropierea lor, în colonii muncitorești, și erau izolaţi de zonele din împrejurimi.
„Dealurile erau pline de barăci de lemn, înainte de a fi construite blocurile. Când au plecat rușii, au început să plece și mulți oameni, pentru că rușii plăteau bine, din banii românilor”, spune Vasile Drăghici, un localnic din Nucet (video).
Un spital a fost construit în Nucet, la mijlocul anilor ´50, pentru minerii care cădeau victime a numeroase accidente de muncă și bolilor profesionale. În prezent, este folosit ca spital de psihiatrie.
Orașul Ștei din Bihor, ridicat de la zero
Din anii ’50, peste 80 de hectare de terenuri din localitatea învecinată Ștei, au fost expropriate pentru a face loc unui orășel construit de la zero, după planurile transmise de arhitecții sovietici.
Noul oraș menită se găzduiască până la zece mii de oameni cuprinde cvartale, bulevarde largi și clădiri monumentale cu decoruri socialiste.
Oraşul Ştei din Bihor (video) a luat fiinţă în numai câţiva ani și a fost destinat, în principal, cazării militarilor și inginerilor sovietici și apoi a miilor de români angajați la minele de uraniu.
În noul oraș au fost ridicate zeci de blocuri, un palat administrativ, cinci cinematografe, două şcoli şi o bază sportivă, iar populația sa a depășit 10.000 de locuitori.
Satul Vașcău a devenit și el oraș, după același model cu al Nucetului, pentru a asigura forța de muncă în minele Băiței, chiar dacă aici funcționau și câteva întreprinderi de construcții și de prelucrare a marmurei.
În valea Băiței (video), la intrarea în mina de uraniu, tot în anii ’50 a fost clădită o colonie muncitorească destinată sovieticilor și minerilor români. Un teatru cinematograf, oferea momente de relaxare numeroșilor muncitori de la Băița, deși în jurul lui se ridicau haldele de steril ale minei de uraniu.
Clădirea sa ruinată mai poate fi văzută și în prezent, dincolo de bariera care oprește intrarea în incinta fostei mine.
În primul deceniu de funcționare a minei de uraniu, angajații ei, veniți din toate colțurile României nu cunoșteau prea multe despre metalul radioactiv dorit cu atâta înverșunare de sovietici.
„S-a exploatat în carieră deschisă, într-un ritm ameţitor, probabil pe vremea aceea apărând şi expresia “oricând din munţi el face-o vale”. Într-adevăr, începând de la trei kilometri de Băiţa Plai, e vizibilă ilustrarea materială a acestei expresii. S-a lucrat cu soldaţi şi deţinuţi politici şi cu ţăranii din Apuseni, uluiţi de salariile (pentru ei imense) oferite. În ce măsură ştiau ei cu ce substanţă periculoasă lucrează? E greu de spus… Dat fiind că, după ani şi ani, au fost găsite în fundaţiile caselor lor pietre cu un conţinut ridicat de uraniu, e de presupus că nu li s-a spus nimic! Deţinuţii oricum nu contau – ei erau “duşmanii poporului”, iar soldaţii oricum trebuiau să fie mândri că erau “patrioţi” şi contribuiau la propăşirea patriei”, arăta un document publicat de Federaţia Naţională de Mine şi Energie.
De la Băița Plai, minereul ajungea la Ștei, transportat pe o cale ferată cu ecartament îngust, numită de localnici „trăienuț”. Minereul era extras din carieră, sortat întâi la Băiţa și transportat la Ştei, unde era măcinat în morile de minereu și încărcat în trenurile care porneau în anii ’50 spre destinaţii necunoscute din Uniunea Sovietică.
Mine de uraniu în Banatul Montan
Aceeași destinație o avea și minereul de uraniu scos din minele din Ciudanovița (video) și Lișava, două localități învecinate din Banatul Montan, apropiate de centrele miniere Oravița și Anina.
„Românii au fost cu hei-rupul, ia sovieticii au lucrat în general ca personal administrativ și de conducere a activității minelor. Ei dădeau ordinele și luau minereul, vezi doamne, ca datorie după război”, spune Pepino, un fost miner din colonia Ciudanovița.
În primii ani după război, explorările din zona Oraviței și Aninei, conduse de ingineri și geologi sovietici, au cuprins un perimetru de peste 500 de kilometri pătrați.
Zăcăminte valoroase de uraniu au fost descoperite la Ciudanovița și Lișava, iar minele de uraniu au fost deschise în 1953 de Sovrom - Kvartit (Sovrom Uraniu), sub autoritatea sovietică, și au funcționat intens până în 1960, când au trecut în administrarea statului român.
Colonia Ciudanovița era locul detașamentor de muncă, formate din românii care nu prezentau încredere pentru regimul comunist şi nu aveau origine socială „sănătoasă” – fii de deţinuţi politic, de ofiţeri şi subofiţeri care au luptat împotriva URSS, de chiaburi, dar și preoţi, doctori, profesori, cadre universitare și studenţi care trebuiau oprimaţi.
Colonia Ciudanovița (video) avea circa 10.000 de locuitori, la plecarea sovieticilor din 1960, iar alte mii de oameni s-au stabilit în zona din împrejurimile lui, pentru a lucra în minele de uraniu sau în minele de cărbune de la Anina ori în minele metalice de la Oravița.
La Ciudanovița, Natra și Lișava au fost conturate noi zăcăminte de uraniu la mijlocul anilor ’60, iar mineralul nu a mai fost trimis peste graniță.
Uzina R Feldioara
În anii ’70, odată cu înființarea uzinei „R” la Feldioara, locul interzis din județul Brașov a devenit destinația minereului de uraniu extras din minele României.
„Am fost şofer la mina de uraniu Avram Iancu. Duceam minereul de la ieşirea din mină la Moara 4 din Ştei, de unde era încărcat în vagoane şi dus la uzina din Feldioara, din judeţul Braşov. Erau vagoane închise ermetic, la început localnicii nici nu ştiau ce transportă“, îşi amintea Mircea Popa, un localnic din Ștei.
Nici localnicii din Feldioara nu știau prea multe despre garniturile care treceau pe la marginea satului, spre uzina bine ascunsă de dealuri și pădure, de la capătul unui drum inaccesibil celor care nu munceau aici.
„După ce uraniul n-a mai “plecat la ruşi”, a intrat în următorul circuit: de la Ştei, cu trenul, la Feldioara (“Uzina R”), unde era prelucrat chimic, ajungându-se la aşa-numita “yellow cake” care, la rândul ei, este transportată la Piteşti unde se obţinea combustibilul nuclear”, arăta un document al Federaţiei Naţională de Mine şi Energie.
Mulți dintre angajații din Uzina R Feldioara proveneau din alte zone ale României și erau atrași aici de salariile mari, de posibilitatea de a munci doar 15 ani, pentru a îndeplini condițiile de pensionare, și de locuințele oferite în blocurile muncitorești de confort redus, ridicate în satul Feldioara din Brașov.
Localnicii preferau alte activități și se fereau de munca în uzina despre care nu aveau voie să vorbească. Cel mult se angajau într-o altă uzină din comună, „Reconstrucția Feldioara”, care fabrica țigle și cărămizi.
Odată cu declinul minelor de uraniu din anii ’90, au intrat în declin și așezările din jurul lor, iar Uzina R Feldioara și satul din vecinătatea ei nu au făcut excepție.
Multe blocuri muncitorești, unele vechi din anii ’50, altele constrruite în deceniile următoare, au fost părăsite și lăsate pradă ruinării. Nu doar închiderea minelor a afectat locuri ca Băița Plai, Ciudanovița și Ștei.
În ultimii ani, fostele colonii muncitorești au fost privite cu tot mai multă neîncredere de români, din cauza efectelor nocive puse pe seama mineritului uranifer și haldelor de uraniu rămase în urma exploatărilor.
Unii localnici, rămași în așezările miniere, se plâng de modul negativ în care sunt privite locurile în care au trăit cea mai mare parte a vieții.
Se încarcă comentariile...
