Secolul al XIV-lea. Renașterea

Europa își începe ascensiunea culturală în acest secol în cetățile Italiei și mai cu seamă prin opera lui Dante.

Despre secolul acesta am scris puțin, mai ales că Renașterea românească a început mai târziu. Fabulos și populat de un imaginar complex, a fost si un secol de întoarcere și pentru asta îl iubesc cel mai mult. Începutul este marcat de operele unui însemnat gânditor mistic – JOHANNES ECKHART, supranumit Meister (1260-1329), profesor și predicator care a trăit în Franța și în Germania. A scris comentarii, tratate, predici, scrierea sa cea mai cunoscută fiind Cartea consolării divine. Operele sale au circulat mai mult în Germania și au avut audiență restrânsă. După cum remarcă mai mulți exegeți (între care V. Lossky, Nakamura), Eckhart continuă teologia negativă a lui Dionisie Areopagitul, a cărui viziune o completează cu idei originale, formulate cu artă și cu entuziasm. Pentru Meister Eckhart, Dumnezeu este cel fără nume, iar despre el nu se poate spune nimic din ceea ce are valoare în lumea oamenilor. Maestrul Eckhart face distincție între Dumnezeul care a creat lumea și zeu, ca esență divină, pe care o numește deitate. Dumnezeu este cel care acționează, în timp ce deitatea este pasivă, ea este matricea ontologică a Creatorului. Ființa, de asemenea, descinde din deitatea nemanifestată și năzuința ei este de a se întoarce la origini prin unirea cu Dumnezeu, care nu are conștiința acestei uniri, căci el este ca oceanul ce primește picătura de apă. Mântuirea înseamnă, așadar, regăsirea ființei inițiale, redobândirea acelei stări de dinainte de Creație și anume aceea de a fi în Dumnezeu. Căile mântuirii sunt detașarea de lume și contemplația, ambele ducând la contopirea intelectuală cu Dumnezeu, aspirație care presupune cunoașterea propriei naturi și a legăturilor originare cu Dumnezeu.

Și-aș mai trece aici un mistic, pe JAN VAN RUUSBROEC (1293-1381), flamand de origine, a cărui operă (scrisă inițial în dialectul din Brabant și tradusă apoi în latină) descrie calea de a ajunge la odihna în Dumnezeu. Viața comună și altruistă pregătește ființa pentru a-și regăsi puritatea inițială, condiție sine qua non a intrării într-o stare de somn, de abandon al propriei ființe pentru ca sufletul să ajungă la Dumnezeu, să se topească și să moară în esența Lui. Cea mai cunoscută scriere a sa este Podoaba nunții spirituale, în care comentează atributul de Mire al lui Iisus Cristos, pornind de la Evanghelia lui  Matei. Întâlnirea cu Iisus presupune eliberarea de pasiuni lumești, în ideea de-a dobândi iubire și contemplație interioară, adică o viață supraesențială, cum o numește el. 

Dar lumea renașterii nu este preponderent mistică. Un gânditor valoros al acestui secol este teologul englez WILLIAM OCKHAM (1287-1349) , preocupat de științele pozitive. Acesta a pus la baza cunoașterii observația atentă și raționamentul simplu, anticipând prin aceasta filozofia veacului al XVII-lea. El afirmă că entitățile (principiile, noțiunile, structurile) nu trebuie multiplicate. Din punctul său de vedere, rolul învățatului este de a tăia cu un brici orice surplus, orice complicație. El nu acordă credit absolut cunoașterii teologice, ci alege calea percepției și-i oferă un loc prioritar logicii. A scris Centilogium theologicum și Summa totius logicae, tratate de fizică.

*

Dar literatura se află pe primul loc. Cel mai mare eveniment  cultural al veacului îl constituie apariția operei Divina Commedia  de DANTE ALIGHIERI (1265-1321), a cărei redactare începe pe la 1307. Este vorba despre un poem ontologic pe tema călătoriei inițiatice, care sintetizează  întreaga gândire antică și medievală, adică idei filozofice și teologice, mituri păgâne, folclor, simboluri oculte și alegorii creștine.

E o scriere la care țin mult prea mult, ca să omit subiectul, desfășurat  pe trei părți (Infernul, Purgatoriul și Paradisul) și tratează despre o imaginată călătorie, o experiență personală, consumată la amiaza vieții. Într-o stare semiconștientă (cu somnu-n vine) el se rătăcește în pădurea fantomelor, bântuită de fiare sălbatice, și, copleșit de teamă, după ce își pierduse speranța că va trăi, îl întâlnește pe marele poet latin Vergiliu, care îl conduce în infern, adică în adâncul ființei, în lumea instinctuală a păcatelor. 

Infernul este imaginat ca o pâlnie uriașă, alcătuită din trei brâie (fiecare având câte trei niveluri), în care sunt așezate sufletele ticăloase, în funcție de gravitatea păcatelor. Cei mai vinovați zac în mlaștina din fundul pâlniei. În viziunea lui Dante, există trei categorii de vină: cea instinctuală, a celor care greșesc față de altul (tâlhari, ucigași), cea vicioasă, a celor care greșesc față de ei înșiși (avari, narcisiști, vrăjitori, cămătari etc.) și vina conștientă, premeditată a celor care greșesc față de Dumnezeu (trădătorii). Aceștia din urmă comit cel mai grav păcat și sunt supuși la cea mai grea pedeapsă. 

Purgatoriul debutează cu visul purificator (IX): poetul, răpit de o acvilă, arde în flăcările focului sacru, împreună cu pasărea dumnezeiască. Purgatoriul este compus mai ales din alegorii și pilde, povestioare care ilustrează zorii creștinismului și apusul lumii antice. Deosebit de interesant este cântul XXXII, în care apare o alegorie a Bisericii. În lumea creștină încetează misiunea lui Vergiliu și își face apariția Beatrice, iubita poetului, care îl va conduce spre Paradis.

Paradisul reprezintă, în primul rând, prilej pentru o cosmogonie, care amintește de sistemul ptolemeic, reluând numeroasele viziuni teologico-mistice de până la Dante. Cerul este alcătuit din cele șapte planete (Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter și Saturn), dincolo de care se află stelele fixe, ierarhiile îngerilor și Empireul. În Paradis se odihnesc Sfinții Părinți ai Bisericii, între care Toma d'Aquino (X) și Francesco d'Assisi, imaginat într-o eternă nuntă cu Sărăcia (XI). În cântul al XVIII, în cerul celor drepți și războinici, apare o parabolă a nobleței și puterii prin simboluri care trimit la sistemul cabalistic; pe cer se desenează pajura și crinul, precum și o sentință în latină care avertizează asupra responsabilității pe care o au cei care fac dreptatea pământească, fiind subliniate literele I și M (semne ale cifrelor 1 și 1000). Iubirea creștină este simbolizată de trandafirul alb (XXX și urm.). Poemul se încheie cu imaginea dumnezeirii, o plasmă înflăcărată, formată din trei cercuri concentrice, în care se oglindește întreaga imagine a lumii, aflată în permanentă transformare. Poetul își vede chipul răsfrânt în acest foc sacru și este copleșit de beatitudine; el se unește cu Dumnezeu prin iubire și are revelația supremă: iubirea rotește sori și stele, este singura energie divină la care omul are acces.

Pentru mine, pe primul loc se află povestioarele care ilustrează infernul și scurtele  relatări despre viața pământească a pedepsiților. Micronarațiunile sunt preluate din folclorul medieval, din romanele cavalerești sau din literatura antică. Cred că cea mai cunoscută este povestea Francescăi da Rimini (I., cântul V), care se îndrăgostește de cumnatul ei, Paulo Malatesta. Iubirea lor, hrănită de romanele cavalerești, are final dramatic, căci sunt uciși de soțul înșelat, însă, în infern au un loc privilegiat, la intrare, pe limbul vinovaților din dragoste. Povestirea, de circulație în epoca lui Dante, a fost repovestită cu un oarecare umor  și de către Boccaccio. 

Povestea lui Pier della Vigna (I., XV) tratează despre simțul onoarei: personajul se sinucide pentru a-și dovedi nevinovăția). Caccianemico își vinde sora marchizului de Este (XVIII). Respectabilul Cianfa Donati duce o viață dublă, ziua fiind un cetățean onorabil, iar în timpul nopții un tâlhar pe nume  Agnelle (XXV). Înțeleptul Ulise este rău sfătuitor (XXVI). Dramatică este și povestea contelui Ugolino, închis într-un turn și lăsat să moară de foame, împreună cu fiii și nepoții săi (XXXIII).

Imaginile halucinante ale iadului frapează prin gama diversă de asociații, multe dintre ele devenind structuri de referință în imaginarul morții și al lumii de dincolo. În pădurea sinucigașilor, trupurile umane sunt strânse în scoarța copacilor (XIII), iar în Cetatea Dite, a lui Lucifer (VIII), vinovații ard perpetuu în mormintele de foc. Deosebit de interesantă este anamorfoza șarpe-om a lui Cianfa Donati, alias hoțul Agnelle (XXV), insistându-se pe amănunte înspăimântătoare. De asemenea, alegoria Bisericii decăzute (din Purgatoriu) se construiește pe imagini penetrant-grotești, prin simboluri biblice și de bestiar medieval. De multe ori, secvențele alegorice accesibilizează idei sau învățături. De pildă, Francisc din Assisi, care a propovăduit renunțarea la valorile materiale, apare în ipostaza de mire al Sărăciei, stadiu de grație al ființei mistice. Dintre portretele Infernului memorabile sunt cel al monstrului Gerion (XVII) și cel al Cerberului (VI).

Călătoria lui Dante, spre deosebire de alte coborâri în lumea de dincolo (Ghilgameș, Ulise, Enea), nu are ca scop găsirea nemuririi sau aflarea viitorului,  ci sensul vieții, iar finalmente există un răspuns, anume că iubirea reprezintă singura cale de mântuire. Ideea îi va preocupa cam pe toți marii gânditori ai Renașterii. Platon deja avansase (în Banchetul) această temă, susținând că iubirea reprezintă un reflex al fericirii primordiale, gând seducător, la care am văzut că s-au întors, de pe diferite poziții, mulți învățați ai lumii. Mi-a plăcut și că Dante sintetizează preocupările intelectuale de până la el: idei, atitudini morale, simboluri. Dintre acestea din urmă sunt ilustrate catabasa, visul, hibridul, anamorfoza. Un arhetip complex este cel al mistagogului, aflat aici în cele două ipostaze: cel care știe, adică Vergiliu, și cel care iubește, respectiv Beatrice. În aceeași măsură, recurge și la alegorii creștine: parabola fățărniciei călugărilor benedictini, cea a sufletelor credincioase, care desenează pe cer un trandafir alb, cea a Binelui propovăduit de Toma d'Aquino, carul alegoric din finalul Purgatoriului etc.

Divina Comedie aduce, în primul rând, structuri literare, între care povestirea ilustrativă, portretul simbolic, descrierile alegorice sunt nu numai categoriile compoziționale specifice timpului său, ci și tipologiile literaturii renascentiste pe care opera lui Dante o anunță. 

Aș mai spune că Dante sesizează cu genialitate că preocuparea constantă a tuturor epocilor pentru opera lui Platon vine din intuiția acestuia că iubirea conține în sine promisiunea devenirii și tristețea unei aspirații ratate. Tocmai de aceea, imaginează în finalul poemului întâlnirea cu Dumnezeu, ca pe o regăsire a propriei ființe. Dante își vede chipul în oglinda de foc și înțelege că iubirea presupune, în primul rând, un act de autoabandon, pentru a-ți recăpăta sinele, prin emoția întâlnirii cu celelalte ființe, nu doar cu Dumnezeu. Beatitudinea de care este cuprins în fața celor trei cercuri de foc se convertește în făptură omenească, rupând într-un fel extazul mistic, întorcându-l spre condiția generală, de ființă carele naște și moare. 

Calea culturală deschisă de Dante se va numi pe bună dreptate Renaștere - o perioadă de efervescență, care va domina secolele al XIV-lea, al XV-lea și al XVI-lea, mișcare culturală ce s-a întins în toată Europa. Renașterea și-a luat numele de la faptul că marii gânditori ai acestei perioade se întorc la valorile antichității greco-latine, reiau și reinterpretează idei, teme și structuri literare. Cărturarii își îndreaptă atenția spre filozofie, matematică, logică, istorie, literatură, pledând pentru o formație enciclopedică și erudită. Curentul ideologic numit umanism aduce în prim-planul preocupărilor intelectuale grija față de om și restabilirea demnității sale, reinstituind modelul kalon kai agathon (frumos și bun). În literatură, domină spiritul demonstrativ, prin cultivarea povestirii moralizatoare, a parabolelor filozofice, a alegoriilor morale. De asemenea, acum este consolidată intenția generală a Renașterii de a construi modele morale și de a restabili echilibrul lumii, literatura contribuind masiv la acest ideal prin portretul heraldic, dialogul de tip platonician, discursul oratoric, dar și prin teme și simboluri reluate obsesiv: cetatea ideală, superioritatea omului, iubirea mistică, confruntarea înțeleptului cu lumea, idolatrizarea adevărului etc.

Renașterea își are rădăcinile în Italia, fiind anticipată de opera lui Dante, dar devine un curent amplu prin numărul mare de scriitori și artiști, de cărurari. Lui Dante îi urmează FRANCESCO PETRARCA (1304-1374). El a lăsat o operă erudită compusă din numeroase studii și eseuri în limba latină, cum ar fi Cărți ale faptelor de seamă (Rerum memorandarum libri), Despre viața solitară (De vita solitaria), Taina mea (Secretum), un studiu împotriva metafizicii lui Averroes (Contra medicum...), precum și meditații asupra Confesiunilor Sfântului Augustin. Dar cea mai cunoscută parte a operei sale este creația poetică, scrisă în italiană, anume, balade, madrigale, canțone, poeme și mai ales sonete. Volumul Canțonierul (Il canzoniere) cuprinde versuri de dragoste închinate Laurei, iubita sa, moartă prea devreme. Poetul subliniază în nenumărate rânduri că iubirea, deși izvor al tuturor tristeților sale, rămâne singurul lucru valabil într-o lume efemeră și îngâmfată (sonetul CCCXIX). Ideea revine și în volumul Triumfuri (I trionfi), dar aici este vorba despre iubirea divină, care anulează opresiunea timpului și gândul morții.

Și în fine, ajungem la GIOVANNI  BOCCACCIO (1313-1375). A scris poeme, studii pe diverse teme (istorie, mitologie, geografie), o monografie închinată lui Dante (în care povestește și istoria Francescăi din Rimini, așa cum circula în epocă), dar rămâne în istoria literaturii, mai ales prin Decameronul, un pseudoroman în care sunt adunate multe dintre povestirile lumii mediteraneene, de la Antichitate (apar aici transcrise și povestirile lui Apuleius, din Măgarul de aur), până în vremea sa. Boccaccio imaginează că în timpul unei epidemii de ciumă zece tineri se izolează într-un castel, unde inițiază un joc: în fiecare zi unul dintre ei stabilește o temă pe care ceilalți o ilustrează prin câte o poveste. Astfel, apar aici istorisiri despre destinul necruțător, despre firea schimbătoare a omului, farse, întâmplări ciudate, iubiri excepționale sau nefericite, aventuri în spații exotice, povestiri care ilustrează diferite caractere umane etc. Spre deosebire de O mie și una de nopți, în Decameronul povestirea are funcția de a aboli timpul, de a transfigura o situație-limită. Când lumea este amenințată de aripa morții, imersiunea într-un univers imaginar ucide teama de moarte.

Una dintre povestirile mele preferate este  a zecea din cea de-a treia zi, spusă de Dioneo. O fată păgână, în vârstă d e 14 ani ani, pe nume Alibech, își dorește să se creștineze, iar ca prim pas, apucă drumul pustiei, așa cum auzise, în căutare de pustnici, capabil s-o învețe principiile noii religii. După cum se vede, era plin deșertul de astfel de bărbați, caci repede dă de unul care se străduiește să scape de această fată nemaipomenit de frumoasă, de teamă să nu cadă în păcat. Însă, nu departe de acesta, se afla Rustico un pustnic care pornește de la principiul că n-are rost să se opună pornirilor firești, așa încât trăiește alături de fată o poveste mistico-sexuală, învățând-o să-l bage pe dracu în iad.

Cunoscând opera boccacciană, scriitorul englez GEOFFREY CHAUCER (1340-1400) scrie și el o culegere de povestiri (în versuri), intitulată Povestiri din Canterbury, în care imaginează popasul unor călători la un han, timp în care fiecare spune câte patru povestiri, caracterizate în special prin spirit satiric. Dintre scrierile sale de tinerețe, aș alege Cartea Ducesei, un poem ezoteric, tipic pentru Renaștere. Intrat de opt ani într-o apatie pe care n-ar putea-o vindeca decât o anume vrăjitoare, poetul are un vis ciudat, sub impresia unei cărți care istorisește nefericita poveste a Alcionei (personaj din Metamorfozele ovidiene). Aceasta și-a pierdut soțul, dar, ajutată de zei (Junona și Morfeu), primește un semn din lumea morții. După această lectură, invocându-i la rândul său pe zei, scriitorul adoarme și are un vis simbolic, extrem de bogat în detalii. El visează că în timpul unei vânători regale, un cavaler îndoliat îi face confidențe în legătură cu iubirea lui imposibilă pentru Blanche, soția regelui pe care cavalerul îl venerează. Visul reprezintă o alegorie despre sensul devorator al iubirii, cu numeroase trimiteri la simbolistica medievală.

În Bizanț, un cărturar important este NIKEFOR GREGORAS; el a avut o contribuție însemnată în studiul matematicii și astrologiei, prin faptul că a pus la punct sistemul de calculare a eclipselor și a scris un Tratat despre astrolab – de mare succes. De asemenea, este și autorul unei Istorii romane (care relatează evenimentele dintre 1204-1359), scrisă într-un stil savant, ilustrând faptele prin discursuri retorice. Informația despre viața Bizanțului se completează și prin Istoria lui IOAN CANTACUZINO, care  cuprinde perioada 1320-1356 și reprezintă mai mult o justificare a acțiunilor din timpul domniei sale. Stilul este viu, tensionat, înviorat cu documente insolite despre o perioadă de mari frământări religioase și sociale, care au dus la războiul civil. În mijlocul acestor tensiuni, se află GRIGORE PALAMAS (1296-1359), mistic bizantin, care a creat teza esențială a ortodoxismului (în lucrarea sa, Theophanes). El spune că, în meditația de pe muntele Tabor, Iisus a transferat grația divină asupra apostolilor, adică a redat omului calitatea de dinainte de păcatul originar, anume de a avea acces la Lumina increată și de a se uni cu ea, într-un act de trezire spirituală. Adept al mișcării isihaste (sihăstiei), bazată pe  o serie de superstiții și pe extazul mistic, are un puternic adversar de idei în călugărul calabrez Varlaam, spirit aristotelic, într-o lume care încerca să recupereze valorile lumii antice. 

În lumea arabă este de menționat numele poetului persan HAFIZ (1326-1390), autorul unor versuri de iubire, în majoritate, gazeluri, iar în China, JIE XISI (1274-1344) întemeiază întemeiază o școală literară, dominantă în cultura epocii (numită “Patru cărturari iluștri”). Scrie poeme și proză. În această perioadă, drama și romanul se află în prim-planul preocupărilor literare. GAO MING (1305-1368) creează acum o piesă de mare popularitate – Cântece la luth (Pipa Ji), inspirată din basmul popular Inocenta Zhao. Subiectul are sens parabolic: Ce Cai Bojie pleacă în capitală ca să obțină un post de dregător. Tânăra sa soție, Zhao, se luptă eroic să supraviețuiască și totodată să-și îndeplinească datoriile tradiționale. Ea înfruntă urmările economice ale unei secete, asistă neputincioasă la moartea socrilor secătuiți de foame, dar găsește soluția de a-i înmormânta cu toate onorurile cuvenite: își vinde părul – sacrificiu extrem de dureros, dar care subliniază virtutea eroinei. Zhao înțelege că, în condiții de criză și dezastru, omul trebuie să-și conserve moștenirea spirituală, apărând tradițiile străvechi.

Tot acum, se naște și romanul Ming, scris în limba vorbită, prima scriere aparținându-i lui LUO GUANZHONG (1330-1400): Istoria celor Trei Regate (San guo). Este vorba despre un roman de inspirație istorică, dar în care faptele sunt romanțate prin episoade aventuroase și episoade dramatice. Și mai interesant este romanul lui SHI NAIAN (1296-1370), intitulat Povestiri de pe malul apei (Shui Hu). Romancierul narează într-un stil antrenant și curgător întâmplările prin care trec Song Jiang și cei 108 însoțitori ai săi, aventurieri, excluși de societate, dar gata să-și sacrifice viața în numele dreptății. Fiecare personaj își are povestea sa, axată în principal pe cauzele care au dus la viața de fugar, alungat de legi înguste și de dregători neomenoși. Aceste biografii intersectează firul epic propriu-zis care urmărește aventurile lui Song Jian și ale însoțitorilor săi. Ei sunt oameni obișnuiți, fără educație, care se luptă cu funcționarii corupți, îi ajută pe cei oropsiți, dau dovadă de curaj și de înalte virtuți.

Marea victorie a acestui secol o constituie recuperarea valorilor antichității greco-latine. Preocupările mistice sunt complementare Renașterii.

Biblio

Meister Eckhart – Cartea consolării divine, Ed. Herald, 1996 (trad. Victoria Comnea și Dan Dumbrăveanu)

Jan van Ruusbroec – Podoaba nunții spirituale, Humanitas, 1995 (trad. Emil Iorga)

Dante Alighieri – Divina Comedie, Ed. Minerva, B.P.T., vol I-III, 1987 (trad. Eta Boeriu)

Dante Alighieri – Divina Comedie, Ed. Polirom, 2000 (trad. George Coșbuc, ediție îngrijită de Ramiro Ortiz)

  Francesco Petrarca – Rime, Ed. Univers, 1970

  G. Boccaccio – Decameronul, E.S.P.L.A., 1957

  Geoffrey Chaucer – Legenda femeilor cinstite și alte poeme, Ed. Cartea Românească, 1986 (trad. Dan Duțescu)

  Geoffrey Chaucer – Povestirile din Canterbury, vol. I-II, Ed. Polirom, 1998 (trad. Dan Duțescu)

  Mircea Eliade – Mefistofel și androginul, Ed. Humanitas, 1995 (cap. Experiențe ale luminii mistice, în special p. 54-58); trad. Alexandra Cuniță).

  Poeți persani (antologie), Ed. Tineretului, 1963

  Cornelia Comorovski – Literatura umanismului și a Renașterii (antologie), vol. I, Ed. Albatros, 1972 (în special studiul introductiv)

  D’Arco Silvio Avalle – Modele semiologice în Commedia lui Dante, Ed. Univers, 1979 (trad. Ștefania și Marin Mincu)

  Stavros Deligiorgis – Arhitectura narativă în Decameronul, Ed. Univers, 1979 (trad. Cezar Baltag)

  Jacques Le Goff – Nașterea Purgatoriului, Ed. Meridiane, 1995 (trad. Maria Carpov)

  C. P. Fitzgerald – Istoria culturală a Chinei, Ed. Humanitas, 1998 (p. 432-440 – despre romanul Ming); trad. Florentina și Nadina Vișan.

După Doina Ruști, Enciclopedia culturii umaniste, 2004. Mai multe, pe site-ul de autor doinarusti.ro