Românii din Ucraina vor să facă parte din Biserica Ortodoxă Română. Fake news și dezinformare împotriva lor, a României și a Ucrainei

Cu acest capitol încheiem seria noastră dedicată geopoliticii religiei, importanței identitare a religiei pentru românii din Republica Moldova, Ucraina, România, dar și despre modul în care religia a fost și este instrumentalizată împotriva românilor de către biserica Moscovei și a Kievului, fără ca reprezentanții Statului Român să facă aproape nimic. Capitolele precedente sunt disponibile aici, aici, aici și aici.

În aceste capitole precedente am făcut un scurt istoric al modului în care prelații ruși și ucraineni s-au raportat la credincioșii români, odată cu rapturile teritoriale rusești și sovietice, am arătat cum Moscova și Kievul folosesc religia în scopuri geopolitice, am arătat sondaje conform cărora religia este pentru românii din România, din Ucraina și din Republica Moldova o componentă identitară fundamentală și, indiferent despre raportarea noastră personală la religie, un atac la această componentă identitară are implicații securitare directe pentru comunitățile românești și pentru România.

Am arătat, de asemenea, cum în ultimul sondaj din 2025 românii din Ucraina în procent de 95% cred că este o idee foarte bună și bună ca biserica din localitatea lor să adere la Biserica Ortodoxă Română. Adică exact ceea ce politicienii de la Kiev le refuză românilor, deși ei au îndeplinit toate prevederile legale ale legilor din Ucraina. În plus, pentru intimidare, politicienii din Ucraina dau și interdicție la graniță pentru românii care au luptat pentru biserica românească din Bucovina, ca avocatul Eugen Patraș, dar și umilesc la frontieră parlamentari români, care au ajutat refugiații ucraineni din România, fără ca reprezentanții guvernului sau ai instituțiilor din România să ia nicio măsură. În plus, preoții sau credincioșii români din Ucraina care au avut curajul să lupte pentru biserica românească din Ucraina au fost amenințați de SBU (serviciul secret ucrainean) și oficiali ucraineni că, dacă vor continua să ceară biserică românească, vor fi trimiși să moară pe front în linia întâi. Politicienii din Ucraina, pe timp de război, duc război și împotriva aliaților, în deplin stil bolșevic. Cam aceasta a fost abordarea față de credincioșii români indiferent că aceștia au fost sub ocupație teritorială și ecleziastică țaristă, rusească, sovietică sau ucraineană.

Sursa: Institutul de Studii pentru Capital Social din Cernăuți

Așadar, continuăm de unde am rămas în capitolul precedent și arătăm ce își doresc în mod real tinerii români din Ucraina și din Republica Moldova, în timp ce o mare parte a mass media din România, contra cost sau nu, încearcă să ne convingă de faptul că orice demers pentru protejarea identității românilor ar fi de fapt un subiect fals sau „pro-rus”.

Am arătat în capitolul precedent cum 91,3% dintre românii din Ucraina participă regulat sau ocazional la servicii religioase în limba română. Așadar, din nou iese în evidență importanța comunitară și identitară a bisericii românești pentru românii din Ucraina, adică exact ceea ce Kievul dorește să le interzică, înglobându-i în Biserica Ortodoxă a Ucrainei, la fel cum Moscova a făcut cu românii din Republica Moldova. De asemenea, conform unui sondaj din 2023 întreprins de același Institut de Studii Pentru Capital Social din Cernăuți, la întrebarea „Ce așteptări aveți de la România? Ce ar trebui să facă Bucureștiul pentru voi?”, printre principalele dorințe ale tinerilor români din Ucraina se numărau:

- „N-ar strica să intervină și să ne ajute să ne apărăm bisericile, adică să ne putem ruga în limba română”;

- „S-au făcut multe în ultimul an, dar ar mai trebui ca Bucureștiul să fie mai ferm în dialogul cu Kievul. Guvernul Român pare cumva fricos când vine vorba de românii din Ucraina.”;

- „Școlile, presa, biserica trebuie apărate și ajutate de statul român”.

La fel și românii din Republica Moldova, în majoritate sub o filială a Patriarhiei Ruse (o ocupație necanonică), își doresc o apropiere de Biserica Ortodoxă Română, însă fără să fie ajutați instituțional în acest sens nici de Guvernul României, nici de cel de la Chișinău. Ni se pare paradoxal ca, într-o perioadă în care toată lumea se întrece în declarații la adresa Federației Ruse, să i se lase acesteia una dintre principalele pârghii de influență în Republica Moldova.

2024 – Românii din Republica Moldova. Românii din Republica Moldova au fost și ei despărțiți în mod forțat și necanonic de Biserica Ortodoxă Română în 1944, tot odată cu anexarea Basarabiei de către sovietici, și au fost alipiți forțat la Patriarhia Rusă. Astăzi, în Republica Moldova, potrivit unui sondaj chiar de la începutul anului 2024, 63,9% dintre cetățeni și-ar fi dorit ca Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române să facă o vizită în Republica Moldova. Este similar sondajului din Ucraina modul în care un procent foarte mare, 20,7%, nu au răspuns la întrebare. Doar 15,4% au răspuns că nu și-ar dori ca Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, să viziteze Republica Moldova. În mod foarte interesant, acest procent de 15,4% al celor care nu doresc ca Patriarhul Daniel să viziteze Republica Moldova este aproape identic cu procentul de 17,9% al minorităților naționale din Republica Moldova, conform recensământului din 2014, minorități naționale care în cea mai mare parte sunt produsul practicilor de deportare a populației românești și de introducere a unor alte grupuri etnice de către Imperiul Rus și de către Imperiul Sovietic.

Deși acest procent foarte mare al celor care doresc ca Daniel, Patriarhul Bisericii Române, să viziteze Republica Moldova nu arată explicit faptul că respondenții ar dori să aparțină de Patriarhia Română, procentul este totuși mult mai mare chiar decât al celor care ar dori aderarea la Uniunea Europeană sau Unirea cu România. Așadar, aceste date arată ceva mult mai profund decât o simplă dorință de a vedea o vizită în Republica Moldova a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române.

Clericii din Republica Moldova care aparțin de Patriarhia Moscovei (Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove) sunt și ei conștienți de această situație și chiar au trimis o scrisoare controversată în anul 2023 către Patriarhul Rusiei prin care îi arătau că lucrurile sunt în schimbare în Republica Moldova, vorbeau despre o unire foarte posibilă cu România, atât politică, dar și ecleziastică, și erau îngrijorați că Patriarhia Moscovei ar putea să își piardă credincioșii de acolo în favoarea Patriarhiei Române.

Deși Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a primit o invitație la începutul anului trecut de a vizita Republica Moldova, invitație adresată de Mitropolia Basarabiei (care aparține de Biserica Ortodoxă Română), din nou se vede lipsa unui sprijin politic din partea decidenților politici din România. Pentru că această invitație nu a fost urmată și de o invitație a reprezentanților oficiali ai Republicii Moldova, singurii care ar putea să oficializeze o astfel de vizită.

Din nou, geopolitica religiilor

Actualmente, majoritatea românilor din Ucraina aparțin de Biserica Ortodoxă a Ucrainei, care aparținea de Patriarhia Rusă. Motivul este unul foarte simplu, scos în evidență inclusiv de analiști români din Ucraina: Moscova (desigur, din proprii interese geopolitice) permitea românilor să participe la sluje religioase în limba română, pe când biserica ortodoxă a Ucrainei, nu, fiind mai „națională”, eufemistic spus, tot din interese proprii geopolitice, de această dată de la Kiev. Astăzi sunt în Ucraina în jur de 115 biserici unde se slujește în limba română.

Foto: Tineri români din Ucraina comemorând Masacrul de la Fântâna Albă, Bucovina de Nord, comis împotriva românilor de către sovietici. Sursa foto: Mănăstirea Putna

În anul 2018, Ucraina a depus eforturi considerabile pe lângă Patriarhia de la Constantinopol și a obținut dreptul de a avea o biserică autocefală. Acest demers a creat tulburări în lumea ortodoxă și a adâncit criza dintre Patriarhia de la Constantinopol și cea de la Moscova. De asemenea, a creat tulburări și între credincioșii din Ucraina, împărțiți între 3 entități religioase.

De curând, parlamentul de la Kiev a aprobat scoaterea în afara legii a Mitropoliei care a aparținut de Patriarhia de la Moscova. Ambele aceste demersuri au evidente conotații geopolitice. La fel cum conotații geopolitice au avut și au și astăzi și acțiunile Patriarhiei Moscovei din Ucraina și din Republica Moldova. După cum am dat exemplu într-un capitol precedent, de curând, preoți ai Mitropoliei Chișinăului și Întregii Moldove, aparținând de Patriarhia Rusă, au mers pe rând la diferite tipuri de „instructaje” la Moscova care să îi pregătească pentru influențarea enoriașilor lor din Republica Moldova în vederea boicotării unui referendum pro-european și a votării partidelor pro-ruse în alegerile care urmau.

Toate aceste acțiuni recente, cât și cele mai îndepărtate în timp, încă de la însăși înființarea acestei mitropolii aparținând de Rusia, au avut evidente conotații geopolitice.

În esență, geopolitica religiilor înseamnă factorul politic ce încearcă să instrumentalizeze factori religioși în vederea atingerii unor scopuri geopolitice.

La fel, atunci când au inventat identitatea și așa-zisa „limbă moldovenească”, în URSS în 1924, inițiatorii acestui demers au punctat chiar în documentul lor programatic dimensiunea geopolitică a acestei invenții cu aparențe culturale, care urma să creeze avantaje și să-i deschidă calea URSS-ului spre noi cuceriri spre centrul Europei, spre Balcani și spre destructurarea României prin ruperea cel puțin a Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

După ce Basarabia și Bucovina de Nord au fost ocupate de URSS, a urmat înființarea unei eparhii sub Patriarhia Rusă, iar apoi a urmat înființarea Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove de sub Patriarhia Rusă, care să definitiveze cucerirea geopolitică a acestor regiuni ale României. Federația Rusă folosește și astăzi geopolitic Patriarhia Moscovei și suspușii ei, prin care încearcă să își păstreze sau să își consolideze influența atât în Republica Moldova, cât și în Ucraina sau în alte părți.

Basarabia mai fusese ocupată teritorial și religios de Rusia și între anii 1812 - 1918, timp în care biserica rusă a jucat din nou geopolitic, încercând deznaționalizarea și asimilarea prin religie, rusificarea românilor din Basarabia, actuala Republica Moldova, plus Bugeacul acum parte a Ucrainei. Așa cum am arătat în capitolul precedent, un episod emblematic este relatarea conform căreia episcopul Lebedev numit de Moscova în Basarabia, ca să accelereze deznaționalizarea și rusificarea românilor a adunat toate cărțile de cult în limba română și le-a ars, încălzindu-și cu ele palatul episcopal.

Trebuie să înțelegem că eliminarea prin asimilare, prin rusificare sau „ucrainizare ofensivă”, așa cum spun chiar oficialii ucraineni, prin deznaționalizare a unei întregi populații de pe un teritoriu, în avantajul unei alte populații dominante politic, are în mod limpede și o dimensiune geopolitică și se face inclusiv prin instrumentalizarea religiei și încălcarea drepturilor și libertăților religioase ale propriilor cetățeni.

Ce este de făcut?

Dimensiunea religioasă este esențială pentru românii din România, chiar și pentru maghiarii din România, pentru românii din Ucraina și pentru românii din Republica Moldova. Și nicio strategie a vreunui stat nu poate face abstracție de o componentă identitară atât de importantă pentru propria societate și pentru conaționalii săi din state vecine. În plus, componenta geopolitică a religiei în această regiune este una semnificativă, cu Moscova și Kiev fiind într-un război nu numai pe teren, ci și într-un război religios una cu alta, cu mize geopolitice la fel ca cel din tranșee, iar ambele încearcă să își extindă sau să își păstreze influența și asupra credincioșilor români, aceștia având de suferit din partea ambelor tabere, la fel ca de-a lungul timpului. Singura soluție pentru protejarea lor și a drepturilor lor este revenirea la Biserica Ortodoxă Română.

Ca România să ignore importanța dimensiunii religioase pentru identitatea românilor din Ucraina, Republica Moldova și a societății românești ar fi o eroare imposibil de argumentat. Indiferent de apartenența religioasă sau de lipsa oricărei apartenențe religioase a oricărui reprezentant, analist sau expert din România, în mod realist și pragmatic nimeni nu poate nega importanța semnificativă a acestei dimensiuni religioase pentru identitatea societății românești și a românilor din statele vecine în ansamblu.

Am observat din sondaje o dorință reală și lipsită de echivoc de apropiere de Biserica Ortodoxă Română din partea românilor din Ucraina și a celor din Republica Moldova, care au fost despărțiți forțat de Biserica Română. Așa cum am arătat, conform ultimului sondaj din Ucraina, foarte recent, 95% dintre românii de acolo doresc să facă parte din Biserica Ortodoxă Română. Este un procent copleșitor, care nu lasă urmă de îndoială și obligă decidenții de la București la o reacție pe măsură.

Dacă Biserica Ortodoxă Română a luat act de aceste realități și a emis încă din februarie 2024 o declarație prin care a spus că va accepta în cadrul ei comunitățile de români din Ucraina, dacă acestea o vor dori, pentru „a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română”, de asemenea a reînființat Mitropolia Basarabiei în Republica Moldova, desființată abuziv de sovietici, totuși reprezentanții politici ai Statului Român nu au dat semne că ar fi înțeles această dorință a românilor din jurul granițelor, reparația istorică pe care aceștia o doresc și comuniunea cu Biserica românească.

De asemenea, așa cum am arătat mai sus, reprezentanții Statului Român trebuie să înțeleagă și amenințările la care sunt supuși acești români din partea Bisericii Ucrainei și a Patriarhiei Moscovei, care joacă geopolitic pe această dimensiune religioasă și în același timp o instrumentalizează în scopuri geopolitice și împotriva drepturilor fundamentale ale omului. Asistăm la o geopolitică a religiilor aplicată de către Moscova și Kiev românilor din Republica Moldova și din Ucraina, iar reprezentanții României se fac că nu înțeleg. În timp ce pretind că luptă împotriva amenințărilor hibride ale Moscovei, ei lasă Moscova să se insereze exact pe una dintre dimensiunile cele mai sensibile - religia, chiar în contra a ceea ce doresc românii. Este imposibil de înțeles sau de justificat.

Așa cum am arătat în capitolele precedente, românii din Ucraina și cei din Republica Moldova au fost în mod istoric obiectul unei instrumentalizări geopolitice pe dimensiunea religioasă din partea Imperiului Țarist, a Imperiului Sovietic, a Rusiei și Ucrainei, iar astăzi ei din nou sunt prinși în mijlocul unei astfel de geopolitici a religiilor din partea Ucrainei și Federației Ruse. Singurul mod în care ei pot scăpa de această instrumentalizare este să revină în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, de care au fost despărțiți cu forța, abuziv și necanonic, de Imperiul Țarist și de Uniunea Sovietică prin anexările lor de teritorii românești.

Dar, tocmai pe fondul instrumentalizării geopolitice a religiei românilor de către Ucraina și Federația Rusă, această apropiere de Biserica Ortodoxă Română, pe care am arătat din sondaje că românii și-o doresc, nu se poate întâmpla fără o susținere politică din partea României. Cu alte cuvinte, acolo unde împotriva credincioșilor români s-a desfășurat și se desfășoară o agresiune geopolitică și o presiune politică, acestea nu se pot contracara fără o implicare tot politică din partea României.

Fake news? Din partea cui?

Însă în tot acest timp sunt uluitoare reacțiile oficialilor români, ale unor „influenceri” sau ale unor entități mass media din România, care par dispuși a face absolut totul pentru politicienii ucraineni și absolut nimic pentru conaționalii lor români din Ucraina, pe care sunt obligați inclusiv prin Constituție (Art. 7) să îi ajute să își păstreze și să își dezvolte identitatea lor etnică, lingvistică, religioasă, culturală. Dar oficialii români și o parte din mass media nu numai că nu fac aceasta, dar ocazional mai și copiază ad literam discursul politicienilor ucraineni.

Ca să dăm un exemplu uluitor de mesaje controversate foarte recente, într-o intervenție filmată Ministrul de Externe Oana Țoiu a declarat explicit că noua lege a cetățeniei ucrainene, unde România nu apare pe lista statelor a căror dublă cetățenie o acceptă Ucraina, nu îi afectează deloc pe români și că cine spune altfel spune un fake news: „Când am ieșit din ultima ședință de lucru, am văzut că a luat foc internetul cu o știre falsă, aceea privind dubla cetățenie pentru comunitățile românești din Ucraina. Oameni buni, nu despre asta este legea care a intrat în vigoare în Ucraina. Nu vizează drepturile comunităților românești din Ucraina, ci vizează pe cei care ar vrea să ceară și să obțină cetățenie ucraineană. Lista țărilor, de altfel, este o listă bazată pe numerele celor care ar putea să își dorească asta care locuiesc în țările respective. Deci nu este luat un drept al comunităților românești din Ucraina.”

Dar Anatol Popescu, un reprezentant al românilor din Ucraina, spune cu totul altceva decât Ministrul Român de Externe, și anume că „Prin acest procedeu, practic, etnicii români din Ucraina – o bună parte din întreaga comunitatea istorică românească, în număr de peste 409.000 de oameni (români și „moldoveni”, împreună), care au reușit până la această oră să redobândească cetățenia României sau să o dobândească pe cea a Republicii Moldova rămân captivi – legați de cetățenia Ucrainei - neputând renunța la aceasta - mai ales în perioada de război -, și fiind totodată discriminați, în comparație cu cetățenii Ucrainei care au reușit să dobândească cetățenia unor state privilegiate, din lista celor cinci menționate mai sus. (…) În concluzie, vin să o contrazic pe doamna ministru de externe Oana Țoiu, și afirm că modificarea legii cetățeniei AFECTEAZĂ ÎN MOD DIRECT comunitățile românești din Ucraina, iar explicația o are mai sus.” (subl. noastră)

Dar unii ar putea argumenta că acesta nu este primul episod de acest tip și că au mai existat știri false sau dezinformări, voite sau nu. Ministerul Român de Externe și o parte a mass media afiliată au izbucnit în urale tovărășești în august anul trecut, atunci când au răspândit zvonul că Ucraina va institui Ziua Limbii Române în Ucraina pe 31 august 2025. Pe 11 august apăreau în spațiul public mesaje cu titluri de genul „31 august - Ziua Limbii Române, sărbătoare legală în Ucraina”, iar cine avea curajul să aibă dubii sau să corecteze ceva din narațiune, avea mesajele șterse și ajungea blocat. În același timp, Ministrul de Externe Oana Țoiu afirma bombastic că „Salutăm iniţiativa privind includerea Limbii române în calendarul sărbătorilor oficiale din Ucraina. Sperăm la un parcurs în în această direcţie, în oglindă cu Ziua Limbii Ucrainene în România”. În plus, doamna ministru mai afirma că „Am salutat intenția autorităților ucrainene de a declara 31 august ca Ziua limbii române în Ucraina”, iar aceeași narațiune menționată cu titlul de mai sus aprecia „inițiativa ucraineană” și „reușita spectaculoasă”, deși inițiativa aparținea comunității românilor din Ucraina de mai mulți ani, iar „reușita spectaculoasă” nu știm exact la ce se referă. Noi nu știm exact nici ce a salutat doamna ministru, dar rezultatul este că bineînțeles că politicienii ucraineni nici gând să facă așa ceva.

Ca să dăm și un alt exemplu din mass media, un episod emblematic pentru atitudinea unei părția a mass media românești vizavi de românii din Ucraina a reprezentat-o invitația pentru un interviu la sfârșitul anului 2024, la Digi24, a lui Viktor Yelenski, șeful Serviciului de Stat pentru Politici Etnice și Libertatea de Conștiință al Ucrainei (DESS), chiar cel care nu le permite românilor din Ucraina să se asocieze liber religios și să adere la Biserica Ortodoxă Română. Repetăm, invitația a fost pentru un oficial ucrainean, nu pentru românii din Ucraina care doreau să adere la Biserica Ortodoxă Română, de care au fost necanonic despărțiți.

Iar jurnalista, pe care o apreciem pentru alte emisiuni ale sale, îl întreba pe cel care nu le acordă libertate religioasă elementară românilor din Ucraina: „preoții care slujesc în limba română în Ucraina nu vor să fie sub Biserica Ortodoxă Română. Cum explicați asta?” Cum se poate, ca jurnalist, să ignori sondaje care arată că românii din Ucraina își doresc să adere la Biserica Ortodoxă Română și, legându-te probabil de 1-2 cazuri izolate, să extrapolezi, să generalizezi și să îl întrebi chiar pe cel care interzice Biserica Ortodoxă Română în Ucraina că „preoții care slujesc în limba română în Ucraina nu vor să fie sub Biserica Ortodoxă Română. Cum explicați asta?”

Foto: Viktor Yelenski, șeful Serviciului de Stat pentru Politici Etnice și Libertatea de Conștiință al Ucrainei (DESS), care refuză să înregistreze Biserica Ortodoxă Română din Ucraina. Sursa foto: wikipedia.

Un alt exemplu de episod halucinant a avut loc de curând când ambasada Ucrainei în România s-a supărat că un parlamentar român, Titus Corlățean, a avut curajul să vorbească despre drepturile încălcate ale românilor din Ucraina chiar în Plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și în Comisia APCE pentru afaceri juridice și drepturile omului.

Ambasada Ucrainei în România a emis un comunicat în care spune că nu va închide școli și licee. Ce uită să spună este că aproape toate liceele românești din regiunea Cernăuți nu se vor închide, ci se vor transforma în școli generale, bilingve (primul pas spre ucrainizare totală ulterioară) sau ucrainene, din 32 de licee cu limba de predare română urmând să mai rămână doar 4, iar românii din Ucraina afirmă că „Poziția Ambasadei este însă contrapusă de realitățile decizionale de la nivel regional, care alimentează temerile comunității românești privind viitorul educației în limba maternă”. Așadar, liceele se închid doar pentru limba română, având o reducere cu aproape 90% a liceelor românești. Comunicatul Ambasadei Ucrainei pare o copie a celebrului banc sovietic: „Un ascultător întreabă la Radio Erevan: E adevărat că lui X i s-a dat o Volgă albă? Radio Erevan răspunde: Da, doar că nu era albă, era neagră; nu era Volgă, era bicicletă; nu i s-a dat, i s-a luat.” La fel și cu drepturile, școlile sau bisericile românilor din Ucraina.

Concluzii

Cât timp își vor mai bate joc unii oficiali și o parte a emițătorilor de narațiuni publice, plătiți special sau nu, de lucrurile pe care le doresc românii, indiferent că este vorba despre economie, comerț, religie, securitate sau cultură, îndeplinind în schimb, cu o grabă servilă, tot ceea ce li se cere din alte capitale? Întotdeauna ni se spune că noi am înțeles ceva greșit, că lucrurile nu stau așa cum stau, că ei fac sau vor face ceea ce trebuie, că drepturile sunt respectate, în timp ce liceele românești dispar, bisericile unde se slujea în limba română sunt confiscate, iar cei care luptă pentru biserica românească din Ucraina primesc interdicții de intrare în Ucraina, sunt dezbrăcați și umiliți la frontieră sau sunt amenințați cu linia întâi a frontului, unde speranța de viață în unele secțiuni ale frontului este de 4 ore. Cu astfel de politicieni, care este speranța de viață a comunității românești din Ucraina?

Argumentele canonice bisericești sau juridice nu au avut niciodată vreun cuvânt de spus în fața agresiunii rusești sau sovietice și nu vor avea nimic de spus nici astăzi în fața Ucrainei sau Rusiei, fără o susținere politică hotărâtă din partea României care să garanteze faptul că românii din Ucraina și cei din Republica Moldova pot reveni în Biserica Ortodoxă Română, dacă o doresc. Iar sondajele arată în mod limpede că ei doresc aceasta.

Matei Blănaru este doctorand al Universității din București, absolvent al Masterului de Studii de Securitate al Universității din București și expert LARICS.