Noapte de Festival: cocor în zbor, eclipsă, euforie sonoră

Se făcea că Yo Kitamura, câștigătorul de anul trecut al secțiunii Violoncel a Concursului Enescu, ne-a dăruit, în cadrul ediţiei de anul acesta a Festivalului, chiar Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră de George Enescu.

O interpretare luminoasă, cu inimă, violoncel cu voce plină, caldă, calmă, şi Yo Kitamura, în fiecare moment, în fața unei descoperiri bucuroase, a unei nuanțe nedeslușite până atunci.

Și se mai făcea că în schimbul acestei bucurii anticipate, așteptate, am purtat un minunat haori, o haină tradiţională japoneză, ea însăşi sursă uriaşă de bucurii, călătorind de curând de la Tokyo ca să-mi devină a doua piele, și m-am numit cocor în zbor.

Cocor în zbor, tulburat, fericit, după o noapte care a început cu Yo Kitamura cântând Enescu – și tânărul violoncelist japonez a cântat Enescu și la bis, frânturi din Sonata nr. 2 pentru violoncel şi pian, „pe care o iubesc” – și a continuat cu o orchestră uriașă, și la propriu, și la figurat, cântând ca o voce monumentala Simfonie nr. 9 de Anton Bruckner.

„Am venit special pentru Bruckner”, îmi spune doamna de lângă înainte de primele măsuri. „Ştiu că pe unii îi sperie, dar mie îmi place”, continuă. Acelaşi entuziasm şi din partea unui student la Conservator, într-un grup mai mare care se îndrepta voios spre balcon la finalul pauzei: „Am venit să ascultăm un Bruckner” – şi nu orice Bruckner, vom vedea împreună.

Cu reputatul dirijor austriac Manfred Honeck la pupitru, Orchestra de Tineret Gustav Mahler și Orchestra Română de Tineret au devenit una: o armată de muzicieni tineri respirând la unison. Iar partea a doua a simfoniei lui Bruckner mai cu seamă, felul în care s-a născut înaintea ochilor noștri, în urechile noastre, ca un tot, ca un zbucium, o furtună cu acorduri perfecte, va rămâne în mintea subsemnatei ca unul dintre marile momente ale acestui Festival.

Im-pe-ca-bil, contagios, dătător de fluturi și de bucurie.

[Şi, cu o seară înainte, după Patetica lui Ceaikovski, la fel, îmi confirmă companioana octogenară de bucurii muzicale: „A urlat lumea la final”.]

O bucată de pizza, un cappucino şi o eclipsă de lună mai târziu, după ce voi fi trăit o oră freamătul orașului, sunt din nou în buza scenei, la un concert care mă intrigă încă de dinainte să fi început Festivalul, încă de când un amic absolvent de Conservator a făcut lista lui cu concerte de neratat la această ediţie.

Și orchestra asta anume, O/Modərnt Chamber Orchestra, cu nume în aparenţă criptic, semnificând vechi şi nou deopotrivă, nu se ratează, nu e de ratat. De fapt, e sold out mai peste tot unde cântă, pornind din Stockholmul de origine şi trecând prin toate sălile prestigioase ale lumii – şi, din noaptea de 7 spre 8 septembrie, şi pe la Ateneul Român.

Și ce poate face această orchestră cu sunetele, cu armoniile ridică o pălărie imaginară de pe capul celui mai exigent meloman. Căci trebuie să fii muzician desăvârșit, am decis, ca să faci ce fac ei, să amesteci ca un alchimist Simfonia nr. 3 a lui Philip Glass cu Nirvana, cu Henry Purcell, trebuie să ai o minte sclipitoare, curajoasă, să implici și marimba, și vibrafonul, și vocea în redarea sonorităților religioase din Vos flores rosarum de Hildegard von Bingen, de pildă.

Și trebuie să ai urechi fine, învățate, și tu, cel care stai în public, ca să înțelegi nuanțele, amestecurile, sonoritățile – și trebuie să fii și curajos, să te simți aproape inconfortabil uneori, dar și molipsit de-a dreptul de stranietatea, nefamiliarul din Fratres de Arvo Pärt (când parc-ai vrea s-o iei la goană, atât sună de aparte, dar creierul zice: Stai pe loc, e un festin aici.)

Și e festin de-adevăratelea – la final, Sala Mare vibrează de aplauze și de urale, cum a vibrat și marimba mai devreme, când Evelyn Glennie a cântat Rhythm Song de Paul Smadbeck, și grupul de muzicieni conduşi de violonistul Hugo Ticciati oferă la encore un Beatles sidefat.

[Pe site-ul acestei orchestre, în dreptul fotografiei lui HugoTicciati, fondatorul şi conducătorul muzical al O/Modərnt, e un citat din „Gramophone”: „Whatever Ticciati’s drinking, I want some too”.]

La finalul finalui, mintea proprie e ca o pânză sidefată, în prelungirea eclipsei de lună care-a precedat concertul – şi, așteptând mașina care te duce acasă, asculți și un greiere ascuns într-un arbust din fața Ateneului, îi petreci cu privirea și pe muzicienii care ies din clădire și se duc spre hotel, „Well done, you, guys, and Thank You”, și pe Yo Kitamura care-și duce în spate casa-carcasa albă cu violoncel (a fost și el la recital) și conchizi încântată, ca un cocor în zbor: a fost o noapte fără cusur la Festivalul Enescu.

Și vor mai fi, abia am trecut de miezul Festivalului – veniți și voi?

Veniți, veniți. Să ne bucurăm împreună.