Negocieri nucleare, armistițiu fragil și stadiul operațional în Strâmtoarea Hormuz

La 28 februarie 2026, Statele Unite și Israelul au declanșat aproape 900 de lovituri aeriene în 12 ore asupra Iranului, vizând rachete, apărarea aeriană, infrastructura militară și conducerea politică. Liderul suprem Ali Khamenei a fost ucis în primele valuri de atacuri — un eveniment fără precedent în istoria recentă a Orientului Mijlociu.

Scurtă rememorare a evenimentelor din Orientul Mijlociu

Iranul a răspuns cu atacuri cu rachete și drone asupra bazelor americane și israeliene, dar și prin închiderea Strâmtorii Hormuz, una dintre cele mai importante artere energetice ale planetei. Prin Strâmtoarea Hormuz trec zilnic aproximativ 20 de milioane de barili de petrol — echivalentul a circa 20% din comerțul mondial cu petrol transportat pe mare. Închiderea sa a generat șocuri severe pe piețele globale de energie. Conflictul a escaladat rapid. Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Kuweit au lansat propriile lovituri împotriva Iranului și a aliaților săi regionali. Iranul a numit un nou lider suprem — fiul lui Khamenei, Mojtaba — și a continuat presiunile militare, inclusiv prin amenințări la adresa statelor din Golf cu atacuri de represalii dacă SUA și Israel ar pune capăt armistițiului. La 8 aprilie 2026, Pakistanul a mediat un armistițiu condiționat de două săptămâni, extins ulterior pe termen nelimitat. De atunci, conflictul a intrat într-o fază de brinkmanship diplomatic și militar (o tactică diplomatică și politică prin care o parte escaladează deliberat o criză până la pragul războiului sau al catastrofei, mizând că adversarul va ceda primul din teama consecințelor) — fără lupte deschise la scară largă, dar cu tensiuni constante în jurul Strâmtorii Hormuz și al dosarului nuclear.

Negocierile nucleare: poziții ireconciliabile?

Cerințele americane

Administrația Trump a formulat cerințe maximaliste: Iranul trebuie să predea Statelor Unite întregul stoc de uraniu înalt îmbogățit (HEU — estimat la circa 440 de kilograme), să-și dezmanteleze instalațiile nucleare și să suspende îmbogățirea uraniului pentru cel puțin 20 de ani. Într-o propunere cu 15 puncte transmisă prin Pakistan în martie 2026, SUA cereau, printre altele, dezmembrarea centralelor de la Natanz, Isfahan și Fordow, interzicerea permanentă a armelor nucleare și predarea HEU către Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA).

Răspunsul iranian

Iranul a respins în mod repetat aceste cerințe, calificând propunerile americane drept o cerere de „capitulare”. Ministrul iranian de externe Abbas Araghchi a declarat că Teheranul va accepta doar „un acord echitabil și cuprinzător” care să-i protejeze „drepturile legitime și interesele”. Președintele iranian Masoud Pezeshkian — considerat un moderat — a subliniat că dialogul cu Washingtonul „nu înseamnă capitulare”. Cel mai recent contraproiect iranian, transmis pe 18 mai, nu conținea niciun angajament privind suspendarea îmbogățirii uraniului sau predarea stocului de HEU. Un oficial american de rang înalt a declarat pentru Axios că propunerea este „insuficientă”, iar mediile afiliate Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC) au confirmat că „dezacorduri majore” persistă, adăugând că Iranul nu va accepta niciodată „un sfârșit al războiului în schimbul angajamentelor nucleare”.

Zona de negociere: între 5 și 20 de ani

Principalul punct de fricțiune rămâne durata unui eventual moratoriu asupra îmbogățirii. SUA au cerut 20 de ani; Iranul a propus 5 ani. Potrivit Axios, în negocierile asupra unui memorandum de înțelegere (MOU) de o pagină, se vehicula o perioadă de 12–15 ani drept un potențial „teren de mijloc” posibil. Același document ar fi inclus angajamentul Iranului de a nu opera instalații nucleare subterane și de a accepta inspecții AIEA, inclusiv inspecții-surpriză.

Spre comparație, Acordul nuclear din 2015 (JCPOA) limitase îmbogățirea la 3,67% puritate și plafona stocul iranian la 300 kg, față de 10.000 kg, pe o perioadă de 15 ani. Iranul îmbogățea deja la 60% puritate la momentul declanșării conflictului, potrivit AIEA. Unul dintre cele mai delicate puncte rămâne soarta stocului de HEU. Trump a afirmat că în negocieri Iranul acceptase să predea uraniul, dar că SUA ar trebui „să vină să-l ia”. Fostul negociator al Departamentului de Stat Alan Eyre a declarat pentru CNN că i se pare „de neconceput” că Iranul ar fi acceptat atât de timpuriu exportul direct al uraniului înalt îmbogățit în SUA, sugerând că există „fie o lipsă de comunicare, fie o fabricație” din ambele părți.

Atacul anulat: diplomație la limita războiului

Pe 18 mai, Donald Trump a anunțat pe Truth Social că a anulat un atac militar american planificat împotriva Iranului pentru ziua de 19 mai. Decizia a venit la cererea expresă a emirului Qatarului — Șeicul Tamim bin Hamad al-Thani —, a Prințului Moștenitor saudit Mohammed bin Salman și a președintelui EAU Mohamed bin Zayed, care l-au rugat să suspende atacul „pentru două sau trei zile”, din cauza negocierilor în curs. Trump a explicat că cei trei lideri din Golf l-au avertizat că vor „plăti prețul” dacă SUA lansează noi lovituri, exprimând teama că Iranul ar putea riposta prin atacuri asupra infrastructurii lor petroliere și energetice. Totuși, el a instruit Secretarul Apărării Pete Hegseth, șeful Statului Major Dan Caine și armata americană să rămână pregătiți pentru un „asalt complet, pe scară largă” cu scurt preaviz, în cazul în care negocierile eșuează. La o reuniune la Casa Albă din aceeași zi, Trump a transmis un ton optimist, afirmând că există „o foarte mare șansă” ca părțile să ajungă la un acord și că aliații arabi cred că un acord „foarte acceptabil pentru SUA” este la îndemână. „Dacă putem face asta fără să-i bombardăm la greu, aș fi foarte fericit”, a declarat Trump, într-o schimbare notabilă de ton față de amenințările anterioare. Contextul regional adaugă o constrângere temporală suplimentară: pelerinajul la Hajj, cu aproximativ 1,8 milioane de musulmani așteptați la Mecca în jurul datei de 25 mai, inclusiv pelerini iranieni, face ca orice escaladare să fie extrem de costisitoare din punct de vedere politic pentru toate părțile implicate.

Rolul Pakistanului ca mediator

Pakistanul a jucat un rol-cheie în gestionarea crizei, mediind atât armistițiul din 8 aprilie, cât și negocierile ulterioare. Premierul Shehbaz Sharif s-a declarat „foarte optimist” că impulsul diplomatic actual va conduce la „un acord durabil”. Iranul comunică cu SUA prin intermediul Pakistanului, iar ministrul iranian de externe Esmaeil Baqaei a confirmat schimburile, menționând că Teheranul și-a exprimat clar „îngrijorările”. Potrivit unor surse citate de Axios, discuțiile directe și indirecte sunt conduse de trimișii lui Trump, Jared Kushner și Steve Witkoff.

Poziția Israelului și a actorilor externi

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a declarat pentru CBS că războiul nu este terminat, deoarece Iranul nu și-a predat uraniul îmbogățit, nu și-a dezmantelat siturile de îmbogățire și continuă să susțină proxy-uri regionale. Iranul a căutat, între timp, sprijinul Chinei și Rusiei. Ministrul de externe Araghchi s-a întâlnit la Beijing cu omologul său Wang Yi, solicitând susținere pentru un „nou cadru regional post-război”. China a cerut redeschiderea urgentă a Strâmtorii Hormuz, iar Rusia a salutat armistițiul, sperând că SUA vor relua negocierile privind conflictul din Ucraina.

Strâmtoarea Hormuz: armă diplomatică și criză globală

Controlul Strâmtorii Hormuz a devenit cea mai importantă pârghie de negociere a Iranului. Închisă efectiv din 28 februarie, strâmtoarea a perturbat grav fluxurile globale de energie: companii maritime majore precum Maersk, CMA CGM și Hapag-Lloyd au suspendat tranzitele, sute de petroliere sunt blocate în Golful Persic, iar prețurile combustibililor au crescut dramatic în Asia și alte regiuni. Hapag-Lloyd a confirmat pe 5 mai că „tranzitele prin Strâmtoarea Hormuz nu sunt deocamdată posibile” pentru navele sale. Sultan Al Jaber, directorul Abu Dhabi National Oil Company, a spus că 230 de petroliere încărcate așteptau în Golf la 9 aprilie.

Noua Autoritate a Strâmtorii Golfului Persic (PGSA)

Pe 18 mai, Iranul a oficializat controlul asupra Strâmtorii Hormuz prin Autoritatea Strâmtorii Golfului Persic (PGSA) — un nou organism care s-a declarat pe platforma X „instituție legală și autoritate reprezentativă” a regimului iranian pentru gestionarea tranzitului. Parlamentul iranian discuta deja o lege care să interzică navelor din țările „ostile” dreptul de trecere și să impună taxe celorlalte. Garda Revoluționară a anunțat că și cablurile de fibră optică submarine vor putea fi supuse unui sistem de permise iranian. Această poziție contravine flagrant dreptului internațional. Articolul 37 din Convenția ONU privind Dreptul Mării (UNCLOS) clasifică Strâmtoarea Hormuz drept strâmtoare internațională. Articolul 38 garantează dreptul de trecere în tranzit pentru „toate navele și aeronavele”, iar Articolul 44 interzice statelor riverane să „împiedice” sau să suspende acest drept. Franța și Marea Britanie au anunțat în aprilie o misiune internațională defensivă pentru protejarea navigației, odată ce un armistițiu durabil va fi convenit. 38 de state au semnat o declarație de disponibilitate pentru a contribui la asigurarea trecerii în siguranță.

Operațiunea Project Freedom și dubla blocadă

Pe 4 mai, Trump a lansat Operațiunea Project Freedom — o misiune a Marinei SUA pentru escortarea navelor comerciale prin strâmtoare. Iranul a avertizat că aceasta reprezintă o încălcare a armistițiului. Operațiunea a fost suspendată pe 6 mai, după ce Trump a invocat „progrese semnificative” în negocieri. Rezultatul este o „dublă blocadă”: Marina SUA blochează porturile iraniene (din 13 aprilie), iar Iranul blochează Golful Persic pentru navele care nu trec prin ruta iraniană de nord — cu inspecție din partea Gărzii Revoluționare și, în unele cazuri, plata unor taxe.

Perspective și mize

Analiștii rămân împărțiți cu privire la perspectivele unui acord. Andreas Krieg, profesor asociat la King’s College London, a declarat pentru Al Jazeera că Washingtonul a acceptat implicit că „rezolvarea simultană a războiului, a dosarului Hormuz și a celui nuclear într-un pachet final nu este fezabilă în prezent”. Sanam Vakil, directoarea Programului Orientul Mijlociu de la Chatham House, a descris impasul drept „un conflict de percepții”: Trump caută un triumf rapid, în timp ce Iranul vrea să-și securizeze mai întâi concesiile economice. Fostul negociator american Alan Eyre avertizează că un acord este „mult mai dificil” acum decât în 2015, când Iranul avea o conducere relativ mai moderată. Astăzi, Garda Revoluționară domină tot mai mult sistemul politic iranian, iar conducerea s-a radicalizat după pierderea lui Khamenei. Între timp, costurile economice ale conflictului sunt colosale: Iranul evaluează pagubele la minimum 300 miliarde de dolari; statele arabe au pierdut peste 120 miliarde, iar SUA au cheltuit circa 18 miliarde de dolari numai pe operațiunile militare — cu o cerere suplimentară de 200 miliarde adresată Congresului. Pe fondul acestor mize uriașe, armistițiul fragil continuă să reziste — dar cu precaritate. Un atac cu drone nerevendicat din 18 mai, soldat cu un incendiu lângă o centrală nucleară din Abu Dhabi, și loviturile IRGC asupra unor grupuri din provincia iraniană Kurdistan au reamintit că, dincolo de mesele de negocieri, violența rămâne la un pas distanță.