Ce este transfilosofia
0Curentul transfilosofic se revendică, în principiu, de la metodologia transdiscplinară, teoretizată de către fizicianul și scriitorul francez de origine română, Acad.Basarab Nicolescu, Lima de Freitas și Edgar Morin chiar dacă unele linii programatice se diferențiază de viziunea basarab-nicolesciană asupra trandisciplinarității, în sensul că, desi acceptă nivelurile de realitate, logica lupasciană, Charta transdisciplinarității în general, nu echivaleză neaparat terțul inclus/ascuns cu principiul suprem/entitatea divină a niciunei religii, decât la nivel strict cultural.
Mai concret, metafizica transfilosofică nu postulează existența unei divinități personale, nu are ca fundament un anume model revelațional, ci se bazează pe un discurs teologic natural, rațional, interogativ, speculativ, științific, non-ritualic, non-doxologic. În plus, integrează și viziunea nihilistă asupra lumii.
Transfilosofia nu este o filosofie a transdisciplinarității, ci este mai degrabă un discurs filosofic care depășește granițele tradiționale, regulile canonice ale acestei discipline, făcând apel la știință, artă, literatură, inclusiv la teologia naturală etc. Prin urmare, metodic vorbind, transfilosofia se raportează la multiplele niveluri de realitate, la toate modele logice și la toate modelele cultural-revelaționale.
Prepoziția latină “trans” asemenea cifrei trei (proto-indo-europeanul *trh- sau *terh-, sanscritul tṛ-, dar și verbul elin peraoo au sensul de „a trece dincolo”, „a traversa”) implică o depășire, o transcendere a dualității. Prin urmare, transfilosofia transcende sensul etimologic al conceptului de filosofie ca “iubire de înțelepciune”, devenind prin excelență, în sens etimologic, pitagoreic, sofie (înțelepciune).
Transfilosofia presupune o critică lucidă a tiparelor noetice, o regândire a eticii, a fenomenului religios, a reperelor axiologice în general, a modului de raportare la semeni, la natură și la ceea ce ne transcende.
Transfilosofia încearcă pe cât posibil să evite jargonul academic abstract, stereotipic, steril și să folosească un limbaj viu, accesibil, mediat nu doar de raționamente și principii logice, ci și de metabolismul existențial.
Ca formă de expresie, ca stil de filosofare, transfilosofia, asemenea transliteraturii, poate combina genurile, alternând discursul eseistic cu limbajul științific, speculativ sau poetic.
Transfilosofia are și o dimensiune metafilosofică. Dacă începând cu Heraclit și Parmenide, metafizica a fost dominată de problema devenirii și a Ființei, sau de modul de ființare al ființei, așa cum apare aceasta la Heidegger, transfilosofia chestionează nu doar sensul ființei și al ființării, ci se întreabă mai ales asupra posibilității întrebării însăși, asupra limbajului ca instrument de comunicare, asupra adevărului limbii și a condiției omului în calitatea lui de mamifer vorbitor .
Transfilosofia nu promite mântuirea, iluminarea, fericirea, ci oferă mai degrabă o analiză lucidiă a lumii și implicit abilitatea de a gestiona condiția tragică a ființei umane, neliniștile metafizice lipsa de sens, frica de moarte etc.
Este evident pentru orice om inteligent și sensibil faptul că a fi subiectul unei conștiințe este o povară, că viața nu se trăiește, ci se suferă.
Transfilosofia este o ontologie abisală, o fenomenologie a vertijului, dar și o teologie a abscondității temeiului ultim, căreia îi acordă o importanță la fel de mare ca prezenței și revelației lui. Ceea ce nu cunoștem despre ființă, despre univers, despre moarte, ceea ce nu se poate cunoaște din cauza condiției noastre limitate devine pentru discursul transfilosofic un capital cognitiv aproape tot atât de relevant ca și lucrurile care ne sunt deja cunoscute.
Indiferența, vacanța, absența unui agent creator al lumii, a unei paternități transcendente, personale, impersonale, energetice, cuantice etc. permamenntizează angoasa singurătății, acutizează alienarea față de lume și de sine însă ceea ce este mai greu de suportat nu este orfanismul cosmic și metafizic, ci absența sensului acestei absențe.
Transfilosofia nu neagă existența unui temei ultim, ci îl caută, face arheologie teologică, teologie naturală, nondoxologică, bazată pe filosofie și știință.
Agentul creator al lumii scapă oicărei abordări teologice tradiționale, deoarece religiile nu caută cauza primă, ci îl postulează, formulând dogme, instituind practici cultice, ritualuri și rituri, fără să îl cunoască, altfel decât subiectiv.
Carcasa noastră biologică nu este total diferită de gândire, nu este o anexă a conștiinței, ci un senzor noetic, o instanță de carne algesică, dureroasă, capabilă să contribuie la direcția și obiectivitatea actului gnoseologic.
Orice experiență culturală, spirituală, metafizică este trăită și la nivel somatic, după cum orice afectare sarxică se resimte și la nivelul spiritului. Tocmai de aceea, corpul este memorie, martor metafizic al devenirii, al declinului biologic.Odată cu moartea eului se sfârșește lumea, are loc o apocalipsă personală.
Prin urmare, transfilosofia propune o recuperare a dimensiunii somatice, considerând corpul drept instanță auxiliară în economia gândirii.Corpul nu este doar carne care simte, ci și carne care știe, barometru, termometru, seismograf care măsoară variațiile presiunii conșțiinței, temperatura ei, mișcările tectonice ale ființei, metaboblismul ei spiritual.
Acceeași pondere în ecuația gândirii o are și conștiința, spiritul, ceea ce oamenii religioși numesc suflet.Orice traumă psihică, orice durere somatică, orice grevă fiziologică a unui organ, care “refuză să colaboreze cu celelalte” este o epifanie, o revelație care mijlocește omului neantul lumii.
Transfilosofia propune o ontologie deschisă, transparentă, nudă, demachiată de fardurile religioase, etice, de convenționalisme sociale și de prejudecăți.
Temporalitatea este un fundament la fel de important pentru transfilosofie ca și eternitatea, care nu este altceva decât o formă de transtimp. Durata nu este doar o devenire cronologică, o succesiune de secunde, minute, ore, zile, săptămîni, luni, ani, decenii, secole sau ere, care se scurg, ci, așa cum știm de la Heidegger, este legată de ființă, fiind o pulsație a ființării, un developator al momentelor ei invadate de suflul neantului.Din acest motiv, mai importantă decât curgerea timpului este rămânerea, ceea ce se adâncește din timp în ființă, dâra biologică, psihică și spirituală a metabolizării lui .
Transfilosofia valorizează și analizează nu doar ontologia realului senzorial, ci și pe cea a realului imaginar.Imaginația este intuiție, cunoaștere, având capacitatea de a genera, pe baza percepțiilor și reprezentărilor, roiuri de lumi, un nou tip de realitate, structuri de o profunzime ontologică infinit mai complexă decât așa-numita realitate obiectivă.
Prin imaginație, nu avem de-a face doar cu o ființă care se regândește, se visează, se recreează pe sine, ci și cu o ființă care se autorevelează, care se autotranscende.
Nu există geografie mai vastă decât universul imaginar, decât întinderile de ape ale fanteziei și nici temperaturi mai înalte decât cele degajate de focul contradicțiilor lăuntrice.
Transfilosofia propune o cartografiere a cosmologiei interioare, o geografie a abisului personal, unde metafizica, la fel ca în cazul sarx-ului, nu se teoretizează, ci se trăiește.Avem de-a face cu o metafizică încarnată.
Vizibilul este doar poșghița a ceea ce se ascunde.Este mostra de realitate la care ne-a fost permis, transcendental, accesul.Tocmai din acest motiv, transfilosofia încearcă să descifreze arhitectura abisului interior a singurătății, a imaginației, a invizibilului, a misterului, să cartografieze continentele invizibilului.Transfilosofia este un ontograf, un aparat de scanare a nivelurilor de realitate ale ființei.
De la natură, la instinct, la anatomia și fiziologia umană, totul conspiră pentru persistența vieții. Omul este astfel setat încât să se amăgească, să ia iluzia drept realitate, să fie un apostol al vieții.Inclusiv atracția dintre sexe, iubirea, hormonii pe care îi secretă corpul uman, oxitocina, dopamina etc., toate acestea țin de mecanismele antropologice, de softul ontologic prin care geniul speciei, așa cum spune Schopenhauer, ne păcălește ca să-și permamentizeze spectacolul chimic orb, comedia fizică, geometrică și cosmologică.
Pentru Schopenhauer, zeul orb al realității este voința.Această stihie volitivă, de anvergură cosmică, irațională, deci nu proces psihic, nu act intentional creat de om ci, inerentă anatomiei și fiziologiei lui, este prezentă nu doar la nivelul organic, animal, vegetal, ci și la nivel anorganic, mineral, la nivelul spațiului galactic, în cosmogeneză, în stele, planete, roiuri, galaxii și metagalaxii, dar și la nivelul galaxiilor sociale, politice și geopolitice, economice, religioase.
Dacă aruncăm un ochi în istorie, observăm cum actorii politici, ca și cei religioși recurg la orice mijloace ca să-și consolideze autoritatea.De altfel Nietzsche, după lecturarrea capodoperei schopenhaueriene, “Lumea ca voință și reprezentare”, a intuit genial acest mecanism al voinței de putere.
Dacă voluntarismul schopenhauerian are un caracter eminamente biologic, transfilosofia extinde prezența voinței oarbe și în plan eshatonic și metafizic. Dumnezeu, se spune în teologie, nu a apărut la un moment dat, ci este etern, este propria lui cauză(causa sui).Prin urmare, înseamnă că or, este el însuși voință oarbă obiectivată, or este o creație a unei forțe volitive increate, a unei libertăți primordiale care-l transcende, așa cum considera Berdiaev.
În orice caz, divinitatea nu are de ales între a fi sau a nu fi.Ea nu poate decât să fie. Mai mult decât atât, pentru a evita teomahia, Dumnezeu nu acceptă proximitatea, nu acceptă ca alte ființe să se înzeiască într-un grad ontologic egal lui. Tot dogmatica arată că oamenii nu pot deveni asemenea lui Dumnezeu, după ființă, nu se pot îndumnezeii decât după energii. Această luptă pentru unicitate este tot un semn al voinței, de această data, al voinței divine de putere, deoarece, apropos de conceptul lui Nietzsche, voința de putere nu se manifestă doar la nivel uman, ci și la nivelul zeului.
Creștinul, de pildă, renunță la propria voință, pentru a și-o altoi pe o voință infinită:”Vie împărăția ta, facă-se voia ta” a spus Iisus în rugăciunea ” Tatăl nostru”.
Există nenumărate alte locuri din Noul Testament unde se face referire la autoritatea voinței divine: “ Și lumea și pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”(1 Ioan, 2,17) ; “ Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri”(Matei, 7,21).
Dacă ar fi să intrăm în, logica teologică, ar trebui să luăm în calcul și ideea că lumea nu a fost creată din iubire, ci dintr-o pornire irepresibilă de a voi viață, din dorința de a crea noi forme ale voinței, voliții materializate în pietre, munți, planete, sori sau voințe personificate în oameni, animale, insecte și flori etc. Dar voința lui nu a început cu omul, ci cu crearea regnului eonic, cu gerearea unor voințe cu aripi, figuri angelice cu regim ontologic asemnănător lui dar radical diferite ca putere.
Odată căzute acele ființe din statutul lor de membri ai cetelor celeste, din cauza orgoliului și a ambiției de a deveni asemenea lui, nu le-a anihilat cu totul, nu le-a aneantizat, ci le-a păstrat ca mesageri ai răului, ca ispititori, deci tot ca ființe care induc oamenilor voința de a păcătui.
Din aceeași rațiune, după modelul pedepsirii îngerilor răi, Divinitatea nu a aneantizat cuplul primordial, pe Adam și pe Eva, ci l-a transformat în unealtă a voinței, l-a pedepsit să lucreze pământul să are, să semene plante, să dea naștere la prunci, deci să multiplice instrumentele voinței de a fi, atunci când a căzut din grația lui, în grădina Edenului, în urma încălcării poruncii de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și al răului.
Dar iraționalitatea voinței de a fi nu se stinge nici măcar după moartea oamenilor, pentru că în ziua cea de apoi, la semnalul dat de trâmbițele cerești, morții își vor scutura oaele de țărînă, își vor recompune textura carnală, își vor reface chimia, forma somatică, vor învia și vor merge grupuri, grupuri, la Judecata cea de obște.
În acest caz, voința de a fi nu se manifestă doar la nivelul minții și voinței iraționale divine, ci și la nivelul omului ca voință încarnată, ca voință eshatonică, voință eshatonică prezentă și în cazul faunei angelice, fie ea serafică sau heruvimică, Oamenii în general, tineri bătrâni, pensionari, nu aleargă doar la medici, la farmacii și la Clinici, ci și la preoți, la temple, la Biserici, la mănăstiri, la liturghii. Nu vor doar medicamente pentru a-și prelungi această viață, dar caută simultan și leacuri spirituale, aspirină metafizică, ehuharistie, depun fapte bune, depun assets în banca transcendenței, pentru a-și asigura încă o viață după această exitență terestră efemeră, o viață cerească, în Împărăția eternă a voinței de a fi.
De precizat este faptul că voința eonică este o voință de tip luciferic, în sensul că atât îngerii, cât și oamenii, odată ajunși în spațiul transcendent își doresc să fie asemenea lui Dumnezeu.
De la acest joc perfid al speciei nu ne salvează decât inteligența, luciditatea, sensibilitatea și cultura. Cu toate acestea, omului îi este extrem de dificil să se opună vieții instinctuale, perfecționate în sute de mii de ani, deoarece rațiunea este o achiziție recentă a omenirii. Transfilosofia înceracă să faciliteaze ieșirea din această robie ontologică.
Forța cosmică și energetică a Nu-ului, rațiunea nihilistă, cogito-ul udemiologic ne ajută să înțelegem aceste mecanisme naturale lipsite de o finalitate onorabilă.
Descartes a investit ego-ul uman gânditor cu infailibilitatea perceperii propriei existențe. Husserl a legat cogito-ul cartezian (cogito, ergo sum = "gândesc, deci exist") de intenționalitate, în sensul că exercițiul noetic nu ar avea nici un sens, dacă nu s-ar răsfrânge asupra unui obiect. Prin urmare, pentru părintele fenomenologiei, conștiința este întotdeauna "conștiința a ceva".
Însă nici Descartes, nici Husserl nu ne spun nimic despre conținutul noemic, despre stranietatea, senzația de neverosimil, despre impactul cognitiv al subiectului gânditor cu degânditul, despre tendința automată de a se întreba cu privire la sensul lucrului perceput.Cu alte cuvinte, pentru a investi ego-ul cu competențe cognitive, cu simț axiologic, pentru a-l transforma într-o instanță evaluatoare obiectivă, ar trebui să spunem “Gândesc, dar ce sens are gândirea și ce sens au lucrurile pe care le gândesc ?”( Cogito, sed quid sensus est cogitationis, et quid sensus est rerum quas cogito ?)
Desigur, subiecții cogitativi ar putea avea perceții diferite. Unii ar putea spune de pildă Cogito, ergo omnia in mundo sensum habent( Gândesc deci totul în lume are sens), alții Cogito, ergo omnia sunt sine sensu(„Gândesc, deci totul este fără sens”). Ceea ce decide în acest context, dacă o judecată este obiectivă sau subiectivă, falsă, este o sinteză între calitățile intelectuale, culturale, emoționale, sensitive, intuitive ale subiectului cunoscător.Este evident că în cazul unui om de spirit care are acces la rațiunea speculativă, critică, interogativă, la ceea ce eu numesc rațiune sceptică, nihilistă, șansele de a se înșela sunt extrem de mici, în timp ce sclavii metafizici, mașinile de trăit, ființele epidermice, neevoluate intelectual, încapabile de spirit critic, interogativ nu vor avea capacitatea de a decripta aceste mecanisme iluzorii.
Obiectul de cercetare al transfilosofiei nu se rezumă doar la nivelul existenței umane, la întrebările lui, la valorile lui, la etica lui, la închipuirile lui, ci și la ontologia neantului, la regimul ontologic al unui posibil agent creator, personal sau impersonal al lumii, la teogonie, cosmogonie, antropogonie, cosmologie, astrofizică, la abisul galactic, la infinitul sau finitul cosmic, dar și la infrafizică, la infinitul mic, la universul straniu și de înțeles al cuantelelor,
Transfilosofia nu trebuie confundată cu postfilosofia, cu ceea ce Heidegger numește „sfârșitul metafizicii”, nici cu „gândirea slabă” a lui Vattimo, nici cu pragmatismul post-metafizic, cu abordarea literară, conversațională, în care filosofia este substituită de „conversațiile culturale”, așa cum afirma Richard Rorty.
E adevărat, ca fenomen, ca mecanism viu, filosofia își are ciclurile ei. Are o naștere, o copilărie, o creștere, o maturitate, dar și o descreștere, un crepuscul.Din acest punct de vedere, dat fiind contextul postmodern, refuzul gândirii și replierea actualelor generații pe emoționalitate și instinctivitate, transfilosofia poate fi văzută și ca un sfârșit al filosofiei, în accepția clasică al termenului.
Filosofii nu pot face abstracție de spiritul epocii, de etosul postmodern. Ei trebuie, volens-nolens, să țină seama de ideologiile politice, dictate de saltul tehnologic, să se adapteze actualului model antropologic. În acest sens, transfilosofia poate însoții, nu fără nostalgii, omul în călătoria lui stranie, riscantă, dar imposibil de evitat, spre transumanism.
Proiectul iluminist, raționalismul a încercat să ridice oamenii din ”minoratul” sufletesc la majorat.Doctrinele filosofice ale vremii au determinat autoritățile politice să organizeze națiunile pe baza raționalității , însă romantismul, un curent eminamente emoțional, irațional, a împiedicat capacitatea rațiunii de a înțelege lumea. Acest lucru a dus la existentialism, suprarealism, dadaism, deconstructivism, expresionism, onirism etc., curente literare și artistice care au erodat încrederea în rațiune. În plus, cele două războaie mondiale, dictaturile, de extremă stângă, dar și de extremă dreaptă, dictaturile, comunismul, nazismul, holocaustul, au contribuit și ele în md semnificativ la detronarea rațiunii.
Tehnologiile informatice, rețelele de socializare au schimbat și ele modul de relaționare dintre oameni .Senzualismul, hedonismul, pansexualismul, consumerismul, cultura anulării etc. au deschis drumul spre o lume fără filosofie, nonreflexivă, spre un tip uman comod, practic, superficial, ancorat în imediatețe, incapabil să-și chestioneze propria condiție ontologică.
Transfilosofia nu este neaparat o contestare a filosofiei de sistem, a metafizicii occidentale, nu anatematizează rațiunea, ci contestă faptul că logica, rațiunea, experimentul, credința nu sunt instrumente cognitive infailibile, că axiomele matematice nu au o bază transcendentală, nu sunt valabile pentru orice ființare, din orice lume posibilă, fiind mai degrabă creații subiective ale minții umane.
Acest lucru nu înseamnă că transfilosoful trebuie să ignore științele, metafizicile religioase, ezoterice, scientist. Dacă sofia renunță la cultură, la știință, la speculație, la simbol, arhetip se transformă în pseudosapiențialitate, în părelologie.
Transfilosofia trebuie să surprindă și raționalitatea și iraționalitatea și ființa și neantul și negația și afirmația, după cum o teologie obiectivă, nepartinică ar trebui să ia în considerare și ideea Demiurgului rău al gnosticilor și teoria inteligenței materiei, și ipoteza unui Dumnezeu particulă, energie, câmp cuantic, legitate impersonală rece, voință oarbă de a fi, nu doar varianta unui Zeu personal, proniator, omnipotent, omniscient, care a creat omul dintr-un preaplin agapic,divin, dintr-o revărsare de amor perihoretic etc.
În momentul în care renunțăm la terțul exclus și ne poziționăm în orizontul logicii ternare lupasciene, intrăm de fapt într-un spațiu al posibilului care justifică realitatea cuantică, plinul, dar și golul, afirmația și negația, Ființa, dar și neantul.
Dincolo de înțelepciune, stă nonînțelepciunea, nimicul. De fapt, chintesența însăși a înțelepciunii, fie că avem în vedere perspectiva etică, metafizică, ontologică, estetică, axiologică, epistemologică, este lipsa de fundament.
Urme de transfilosofie regăsim la Gorgias din Leontinoi, la Protagoras din Abdera, la Schopenhauer, la Kierkegaard, la Nietzsche, la Cioran, care au introdus un soi de relativism axiologic, au pus accentul pe individualitate, pe vulnerabilitatea existenței, nu pe totalitatea abstractă, nu pe spiritul categorial, conceptual, rece, irelevant pentru sensibilitate, așa cum au fost acestea consacrate de modernitate, de Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Fichte, Hegel sau Schelling.
În concluzie, transfilosofia are printre obiective: asumarea filosofiei, a lucidității, a detașării de lume, ca mod de viață, abordarea neantului nu doar ca vacuum, ci ca prezență în miezul realului, ca sursă de cunoaștere, ca al doilea termen în ecuația ființei, reafirmarea filosofiei ca ars vivendi, ars negandi și ars moriendi, depășirea discursului filosofic academic, steril, cadaveric, al filosofiei contemporane, dependente de citate, interogarea transcendenței, amendarea tăcerii divine, a orfanismului cosmic și a morții, acceptarea vieții ca devenire întru nimic, purificarea minții de iluzia salvării prin sistemele religioase, conștientizarea și deconstrucția idolilor mentali, sociali, culturali, religioși care paralizează spiritul critic, gestionarea vieții în absența unui sens ultim al existenței, abilitarea filosofului ca martor și “ secretar” al neantului lumii.
Transfilosofia/ontofilosofia nu este stricto sensu nici teofilosofie, nici poetosofie, nici filosofie lirică, nici lirosofie, nici filodoxie chiar dacă uneori face apel la toate aceste maniere de filosofare.
Transfilosofia face uz de metodele filosofiei calsice:interogația, dialogul critic, argumentul rațional, afirmația dar și negația.În plus, se folosește de metodologiile inter-, pluri- și transdisciplinare.