Cât suntem în viață putem alege

De cinci ori am avut invitații la „Nora”, în regia lui Chris Simion Mercurian. Abia a șasea oară am reușit să ajung. Am văzut spectacolul în 5 martie și nici până astăzi nu am reușit să mă adun suficient cât să pot scrie despre el.

Chris mi-a acordat încrederea ei și pentru asta îi sunt recunoscătoare, dar cum să găsesc cuvintele potrivite care să descrie starea în care m-a aruncat această nouă Nora? Pentru că e o alt fel de Nora decât tot ce am văzut până acum. De ani buni scriu despre teatru și slujitorii lui, de ani buni respir aerul culiselor, de ani buni am râs și am plâns ca spectator și am admirat truda, efortul și sacrificiul celor de pe scândură. Ai nevoie de inspirație, de har, să redai cu ajutorul cuvintelor frumusețea gestului scenic, ceva din fiorul de pe scenă. Când intervine magia pe scenă simți acest lucru aproape epidermic. Nu e vorba de judecată aici, de tehnică, ci de magie.

Să fii văzută sau să rămâi invizibilă, să prezinţi o imagine care nu corespunde realităţii sau să fii tu însăți, să fii iubită pentru ceea ce eşti şi nu pentru ceea ce ceilalţi văd în tine sau să renunți la iubire definitiv? Acestea sunt întrebările la care Chris Simion răspunde prin intermediul spectacolului ei „Nora”, de Henrik Ibsen. Cum este să preferi o nefericire care dă roade unei fericiri care trece fără urmă? Se pare că nefericirea dă mult mai multe roade decât fericirea, în toate sensurile. Nu există poveste de dragoste fericită, dar există însă o apocalipsă a așteptării, a însingurării, a ratării, a fricii de lume. Toate acestea mi-au trecut prin minte atunci când am văzut spectacolul regizat de Chris Simion la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, în parteneriat cu Asociația Culturală „Grivița 53”, identificând explicit forța subtilă a emoției, abilitatea de a recupera mereu energiile clare ale originii. Sufletul feminin este expus într-o atmosferă care amintește de lungile ierni norvegiene, iar discursul vizual face parte din corpusul spectacolului, nu poate fi privit separat.

Teatrul schimbă ceva în tine, este oglinda vieții, în care trebuie să vezi și bunul și răul, și frumosul, și urâtul. Acel urât care are infinit mai multe forme decât frumosul, devenit între timp uniform și din ce în ce mai disprețuit. Teatrul îți oferă șansa unei profunzimi, îți arată tot, fără farduri, fără văluri, fără scrupule adevărul. „Dansează! Dansează! Altfel suntem pierduţi”, le spunea binecunoscuta coregrafă Pina dansatorilor ei şi această replică mi-a revenit în minte în timpul spectacolului.

Am intuit încă de la intrare, când am descoperit întregul decor din spectacol pe holurile Teatrului Național București, că instrumentele cu care Chris Simion a găsit de cuviință să opereze sunt într-atât de ascuțite încât incizia nu poate fi altfel decât perfectă. Atât de perfectă încât nici sângele să nu aibă curajul să-și facă apariția. Pe scenă totul era alb, amintind de puritatea zăpezii, de inocența copilăriei, de starea pe care o are un pictor în fața unei pânze neatinse, a unui scriitor inspirat în fața unei pagini dornice de atingerea moale a penei. Părea că am lăsat la intrarea în sala de spectacol universul lui Ibsen, care a dat naștere acestui manifest al femeii care are puterea de a hotărî pentru sine, și am pătruns într-unul fragil ca o colecție de porțelanuri fine, vulnerabil, dar atât de actual încât mi-au dat lacrimile.

Am făcut cunoștință de la cea dintâi replică rostită pe scenă cu femeia, păpușa, soția bună, responsabilă, care nu are dreptul la niciun pas greșit. Într-un cuvânt Nora. Piesa este despre trezirea conștiinței ei. Emanciparea unei femei în afara rolului pe care societatea îl impune. Ce scandal atunci, ce proces de examinare profundă acum! Ni se pare de la sine înțeles că astăzi nici femeia, nici bărbatul nu se mai pot conforma ideii de stagnare într-o relație neconstructivă, malignă. Și totuși, încă există. Și totuși, încă se poate. Și totuși, încă unii dintre noi rămân la standardele impuse de societate.

Cum să sintetizez în câteva fraze esența acestui spectacol – poezie în care e cuprins întregul spectru al emoției umane? Actorul percepe și exprimă individualul. Pentru aceasta el face apel la emoțiile lui personale. El dă lucrurilor și fenomenelor o fizionomie unică. Dacă ar exprima stări exclusiv specifice lui n-ar putea fi înțeles de nimeni. Tocmai acest lucru tulbură. Toate stările noastre sufletești au latură socială, numai inconștientul e strict personal. Sub presiunea socială, expresia noastră afectivă se modifică. Prezența altor persoane poate stimula sau opri semnele care traduc la exterior sentimentul. Pentru respectul politeții, al bunei cuviințe ne înăbușim în anumite ocazii râsul sau furia. Spectacolul construit cu atâta migală de Chris Simion Mercurian despre această reprimare vorbește, despre această înăbușire voită.

Chris a distribuit-o pe Irina Movilă în rolul Norei. Alături de ea, pe scenă apar Ioan Andrei Ionescu (Torvald Helmer), Șerban Pavlu (Avocatul Krogstad), Amalia Ciolan (Christine Linde), Mihai Munteniță (Doctorul Rank) și în rolurile de Copii/Doctori Bianca Marinescu, Geo Vișan, Robert Herea. Scenografia este semnată de Maria Miu, coregrafia de Ioana Marchidan, light design Alin Popa și muzica originală de Călin Țopa. Spectacolul face parte din proiectul care susține demersul „GRIVITA 53 – primul teatru construit de la zero”, cu bani din Norvegia. Finanțatorii au condiţionat ajutorul de punerea în scenă a unei piese norvegiene. Fonduri din granturile SEE 2014-2022 prin Programul Ro-Cultura. Astfel, piesa lui Ibsen revine la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București după 60 de ani, iar spectacolul se joacă cu casa închisă.

Te temi că te vei dezvălui lumii, vei deveni vulnerabil și nu vei mai fi în stare să te aperi. Niciodată nu urci pe scenă, la repetiţie sau la spectacol, fără să te coste! Costă. Te epuizează. A fi actor înseamnă în primul rând muncă. O iei de la capăt cu fiecare rol. Scopul unui spectacol bun este ca publicul să nu vadă niciodată munca depusă de actori pentru rolurile lor. Totul trebuie să pară fără efort. În teatru actorul se dăruiește total la fiecare spectacol, este inspirat și ajutat de public, a cărui participare îi face munca mai puțin obositoare. Trebuie să ai o minte clară, să fii meticulos, să calculezi ferm și exact, să ai o stare de spirit mereu echilibrată și o răbdare fără margini.

Irina Movilă transmite fragilitate, dublată de o imensă putere de expresie. Interiorizată, într-un cuvânt serioasă, pășește cu delicatețea unei balerine pe o sârmă suspendată între real și real, între posibil și imposibil. Greul spectacolului stă realmente pe umerii ei și reușește, numai ea știe cum, să găsească răspuns la nenumărate frământări omeneşti. Îţi ia o vreme să te recompui după această întâlnire cu ea. Ce actor adevărat nu şi-a dorit de-a lungul carierei să treacă prin întreaga gamă a posibilităţilor interpretative? Știu sigur că despre profesia ei, Irina Movilă crede că este „un strigăt pe care-l simţi înăuntru, în cel mai profund loc al fiinţei tale. Actoria e un fel de a exista şi de a învăţa să-ţi trăieşti mai bogat viaţa”.

Am înțeles, la finalul spectacolului, că acest rol, Nora, face parte din cele care-ți modifică geografia interioară. Personajele interesante se suprapun în tine, se decantează şi îţi pot influenţa major sensibilitatea, gândirea, modul de a privi oamenii şi de a acţiona în viaţa ta personală. „Cred că sunt în primul rând o creatură umană, ca tine … sau mai bine zis, vreau să încerc să devin una”, replică rostită de Nora, mi se pare un adevăr greu de îngurgitat, mai ales în perioada în care a fost scrisă piesa. 

Găsesc la Ioan Andrei Ionescu, interpretul lui Thorvald, un amestec absolut cuceritor de firesc și elaborare, o atenție la detalii extraordinară. Cred că este încă în așteptarea unui rol în care să dea adevărata măsură a talentului. Am simțit că ochiul atent al regizoarei Chris Simion veghează gândurile și gesturile, vorba și tăcerea însoțindu-l pe Ioan Andrei Ionescu pe parcursul spectacolului spre evidențierea unor trăsături de fond ale omului contemporan. Este un actor care se asumă, care știe să-și dozeze efortul, care știe că realul sugrumă un om sensibil. Se pare că reușește să compună în fizic ceea ce a descoperit în minte, căci personajul lui, Thorvald, ne arată clar că-și dorea o femeie dintr-o bucată, dar pentru că n-a știut și nu s-a purtat grijuliu cu ea, aceasta s-a prefăcut într-o grămadă de cioburi.

Șerban Pavlu este un actor de profundă forță dramatică, iar modul în care a gestionat puseurile de tensiune pe scenă dezvăluie o mare, insațiabilă plăcere de a juca. Cumva în genul „de nu mă vreți, eu vă vreau”. O uluitoare expresivitate înconjoară ființa acestui actor făcut parcă nu pentru tonurile la care ajung ceilalți, ci din semitonuri profund neliniștitoare. Și-a însușit foarte bine rolul avocatului Krogstad, ducându-l până la capăt în modul cel mai demn cu putință. 

Amalia Ciolan este o prezență care aduce cu sine la fiecare apariție pe scenă un aer tare de munte, în stare de a-i ameți pe toți cei prezenți. Construiește personajul Christine Linde cu tenacitate. Se rupe, se sfâșie pe sine și devine pentru o vreme altcineva. Compoziția este pentru Amalia Ciolan aerul pe care-l respiră. Nu e complicat să observi respectul enorm pe care actrița îl are pentru scenă, pentru actul artistic, pentru parteneri. Rolurile mari sunt acelea în care se întâmplă ceva extraordinar cu tine. Și cu Amalia Ciolan asta se întâmplă la fiecare apariție pe scenă.

Mihai Munteniță îl interpretează pe doctorul Rank cu privirea curată, zâmbind cinstit, fără a cere să facă un pas mai în față. Metodic. Intuitiv. Direct. Registru exersat de stări și emoții. O fragililitate cu resurse surprinzătoare oferă Mihai Munteniță personajului doctorului Rank, dezvăluind un om care iubește viața și prețuiește familia Norei.

Personajele se luptă să-și caute dedesubturile, cu multă trudă, prin dialog. Îți trebuie experiență de viață serioasă ca să ajungi să vezi ce gândește cineva în lumea în care Ibsen și-a scris piesa. Există o răbdare în a aștepta să vezi ce gândește celălalt, o predispoziție spre meditație, o preocupare față de interior. La o privire mai atentă descoperi un depozit sufletesc fantastic. Nora de atunci, fără niciun ban, doar cu hainele de pe ea, cât de departe putea ajunge? Am rămas cu un răspuns în urma spectacolului regizat de Chris Simion. Important este că atâta vreme cât suntem în viață putem alege. Important este ca după fiecare moment dificil să te regăsești, să schimbi ceva în tine.

În vremea în care Ibsen a scris „Casa cu păpuși” în secolul al XIX-lea, femeile erau adesea supuse unor constrângeri sociale și culturale care le limitau libertatea și autonomia. Piesa însăși este o critică aspră la adresa ipocriziei sociale și a statutului subordonat al femeilor în societatea vremii. Astăzi, condiția femeii s-a schimbat semnificativ, dar lupta pentru egalitatea de gen și emanciparea femeilor continuă să fie subiecte de actualitate. Multe aspecte ale subordonării femeilor persistă și în prezent, de aceea tema abordată de Ibsen în „Casa cu păpuși” rămâne relevantă și astăzi. Comparând condiția femeii în timpurile lui Ibsen cu realitatea actuală, putem observa progresele făcute în ceea ce privește drepturile și statutul femeilor, dar și provocările și inegalitățile cu care se confruntă în continuare. Nora este un personaj emblematic care simbolizează lupta femeii pentru autonomie și independență într-o societate patriarhală.

Decizia ei de a părăsi familia și de a-și căuta propria identitate a fost un act de curaj și rebeliune împotriva normelor sociale rigide ale vremii, o revoluție dacă vreți. În contextul actual, în care multe femei au câștigat mai multă libertate și independență, ar putea părea că Nora ar avea mai multe opțiuni sau ar putea face o altă alegere. Cu toate acestea, rănile și consecințele deciziei sale ar putea să o influențeze în continuare. Alegerea de a-și părăsi familia și a-și descoperi propria identitate a fost fundamentată pe nevoia ei de a se elibera de subjugarea și controlul soțului ei, având costuri emoționale și sociale semnificative. Alegerea pe care ar putea-o face Nora astăzi ar putea fi influențată de experiențele și învățămintele pe care le-a acumulat de-a lungul vieții, dar și de contextul și valorile societății contemporane.

S-ar putea ca Nora să aleagă să-și reînnoiască legăturile cu familia ei sau să-și continue lupta pentru autonomie și independență. Indiferent de opțiunea ei, procesul de auto-descoperire și de conștientizare a propriei identități ar rămâne esențial în evoluția ei personală. Astfel, Nora poate avea acum mai multe opțiuni și resurse disponibile pentru a face alegeri care să-i servească interesele și aspirațiile personale, dar rămâne valabil faptul că rănile și traumele din trecutul ei ar putea avea un impact asupra alegerilor ei viitoare. Este important să înțelegem că fiecare persoană evoluează și învață pe parcursul vieții, iar Nora ar putea alege diferit astăzi în funcție de evoluția ei și de noile provocări cu care se confruntă

Epifania a cărei protagonistă este Nora o conduce la conștientizarea propriei sale inferiorități în contextul familial. Schimbarea și conștientizarea stării ei se întâmplă brusc și, prin urmare, Nora decide să plece în căutarea adevăratei sale identități, a modului prin care să se educe pe ea însăși. Înțelege nevoia de a se iubi, de a-și îndeplini sarcinile și îndatoririle față de sine, dincolo de legăturile mizerabile ale societății. Zgomotul asurzitor al nevoii de afirmare a demnității unei ființe umane închide minunata piesă a lui Ibsen. Nora a făcut o alegere în piesa lui Ibsen: și-a abandonat familia. Rănile sunt încă acolo și vor rămâne. Lucrurile pe care le preţuim şi oamenii pe care-i iubim sunt înşirați precum perlele. Dacă tai nodul ele se împrăştie pe podea şi se rostogolesc în colţuri întunecate, pentru a nu mai fi găsite niciodată. Fără să vrei, treci mai departe și s-ar putea să uiţi chiar şi cum arătau acele perle. Fiecare avem undeva pe pământ un loc unde nu ne mai putem întoarce, la fel ca Nora.

Ca spectator puţin îţi pasă ce cred criticii sau cronicarii de serviciu. Te preocupă în primul rând povestea şi modul în care ea este spusă. Personajele sunt cele care te cuceresc sau nu. „Nora”, spectacolul lui Chris Simion-Mercurian, reprezintă o provocare atât pentru actorii cu care lucrează, cât şi pentru spectatori.

Chris Simion Mercurian a absolvit UNATC, secția teatrologie, în 1999, și secția regie teatru în 2004. În 2009 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 2007 a inițiat proiectul Festivalul de teatru independent Undercloud⁠. În 2017 a inițiat proiectul Grivița53 – „Primul teatru construit împreună” care va deveni realitate și datorită finanțării nerambursabile a fondurilor norvegiene obținute prin Programul RO-Cultura. Grivița 53 este primul teatru privat din România după 1946. A publicat zece cărți, printre care Ce ne spunem când nu ne vorbim, Care dintre noi, În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la Mine, Imperativele adolescenței și mai recentul Dicționar de optimisme şi a regizat peste 40 de spectacole de teatru, precum Oscar și tanti Roz, Domnul Ibrahim și Florile Coranului, Copilul lui Noe, Maitreyi, Scaunele, Dragostea durează 3 ani, Cu ce vă servesc? sau Mecanica inimii. Este activă în susținerea femeilor care trec printr-un diagnostic oncologic, alături de Asociația R.O.Z.