Carmen Lidia Vidu şi Jurnalul său de România

Regizoarea Carmen Lidia Vidu este o prezenţă foarte vie în viaţa „cetăţii”. Atentă la problemele comunităţilor în care face teatru, ea a decis să înceapă un proiect intitulat „Jurnal de România”.

În cadrul spectacolelor cuprinse în acest proiect, actorii cu care lucrează îşi asumă riscul de a-şi expune pe scenă viaţa personală, cu amintiri calde sau dramatice de-a dreptul, cu fotografii, filme şi mărturii live, prezentându-se fiecare dintre ei ca parte integrantă a oraşelor cărora le aparţin prin naştere sau adopţie.

Proiectul „Jurnal de România” are deja două „episoade”, montate la Teatrul „Andrei Mureşan” din Sfântu Gheorghe şi la Teatrul de Stat din Constanţa, spectacole care au făcut vâlvă atât în comunităţile respective, cât şi în lumea teatrului, fiind o formă de teatru-confesiune de o sensibilitate rară.

Despre ea şi despre „Jurnal de România” ne-a vorbit şi nouă Carmen Lidia Vidu.

„Mă prezint ca fiind regizor de teatru, dar adevărul este că lucrez şi trăiesc din teatru, film, evenimente, expoziţii de artă, videoclipuri, publicitate. Ăsta e norocul meu şi bucuria mea: că am uşurinţa de a termina un spectacol de teatru şi de a începe un scurtmetraj. E foarte sănătos să poţi face asta. Am mintea limpede şi simt că învăţ mereu lucruri noi.

În 2015 s-a produs un blocaj în mine. Munceam, păream bine şi totuşi m-am blocat. În momentul în care a avut loc incendiul din clubul Colectiv, am ieşit în stradă şi din acel moment, un an de zile nu am mai putut face teatru şi nimic altceva. Starea de revoltă s-a instalat în mine. Am simţit că mă pierd la modul absurd, fără să gândesc, fără să analizez ţara în care trăiesc, oraşul, locul de muncă, vecinii, apropiaţii, oamenii cu care îmi împart viaţa. Aşa că m-am aşezat într-un dialog incomod cu mine.

„Jurnal de România” are ca personaj central oraşul în care trăim.

Este un proiect serial de teatru documentar. Primele două episoade au avut loc la Sfântu Gheorghe şi la Constanţa. Proiectul este un act de igienizare, de salubrizare a vieţii mele culturale. Ţin să nu mă înrăiesc, dar nici nu pot trăi precum bate vântul. Am nevoie de echilibru, de protecţie socială, de prezenţă civică, am nevoie de oameni echilibraţi. Întrebările pe care mi le-am pus eu mie, le-am adresat mai departe actorilor, aşa s-a născut scenariul celor două spectacole. Apoi, după ce am definitivat scenariul, ne-am ocupat de prezenţa foto-video a materialelor documentare: fotografii din copilărie, fotografii şi filme din prezent, frânturi din ziare, documente mai puţin ştiute.

Spectacolul de la Sfântu Gheorghe a fost un experiment. Am pornit de la zero, doar cu o stare de revoltă în mine şi atât. Nu avem niciun text, niciun decor, nimic. Doar câteva întrebări. A fost un risc, dar m-am bucurat de o echipă care mi-a împărtăşit problemele.

Atunci am ştiut că nu-s nebună, că nu am luat-o razna, că mulţi din jurul meu ascund lucruri ca să poată să meargă mai departe. Am întâlnit o echipă proaspătă, vibrantă şi mi-a făcut mult bine să lucrez cu ei.

Echipa din Constanţa e o echipă mai matură, iar eu veneam cu experienţa primului episod al proiectului. Cred că acest lucru s-a simţit. Şi încă ceva: în timpul repetiţiilor pentru „Jurnal de România. Constanţa” au avut loc mişcările de protest din toată România de la începutul acestui an. Şi aşa, cu un ajutor neaşteptat, trupa din Constanţa a devenit mai atentă la oraş, la ţară, la problemele sociale, civice, umane. 

Cu „Jurnal de România” am început să fac curat în viaţa mea.

În acest moment caut al treilea şi ultimul oraş al proiectului. Discut cu două teatre din Bucureşti, dar eu mi-aş fi dorit capitala Chişinău.