Raspuns pe lung:

Acum cateva luni citeam o carte foarte cuprinzatoare despre apa  in istoria omenirii:  Water de Steven Solomon. Intr-un capitol se vorbeste despre unul dintre primele parteneriate  public-privat.

In esenta, epoca descoperirilor geografice a fost “bootata” de catre Henry Navigatorul, printul mostenitor al Portugaliei si nepotul lui John Gaunt  (ultimul mega-grande-aristocrat medieval), pe la 1420. 

Pe scurt: pentru a ajunge in Indii/China si a satisface nevoia aristocratiei de marfuri de lux (condimente, portelan, matase etc) trebuia sa se gasesca o alta cale decat cea traditionala -  traversarea Orientului Apropiat (blocat de expansiunea turca si acelasi timp foarte neeficient din punct de vedere al duratei mari a calatoriei si a raportului mare intre caravanele trimise si cele care intoarse cu succes. Mai mult decat atat, in epoca respectiva echivalentul unei caravane de 2000 de camile era o singura caravela.) Trebuie amintit ca e vorba de epoca in care longitudinea si latidudinea erau concepte din viitor (fiind si ele obiectul unui viitoare “parteneriate public-privat”, de data aceasta britanice).

Asadar, se naviga pe langa coasta Africii, numai ca aproape de ecuator se ajungea intr-o zona de calm total al vanturilor. Un desert al marilor care nu putea fi traversat de navele cu panze. A fost nevoie de peste 40 de expeditii pentru a gasi o solutie (iesirea in larg, pana in mijlocul Oceanului Atlantic, fix intr-o anumita perioada a anului, si folosirea unor curenti prielnici in acel anotimp)

Cert este ca toata implicarea financiara a coroanei portugheze a dus incet-incet  (zeci de ani) la depasirea acestor dificultati. Dealul era simplu: coroana finanta expeditia si avea revenue share din potentialele castiguri, alaturi de navigator care isi punea viata in pericol. Diaz sau Da Gamma era antreprenorii, printul Henry era venture capitalistul. Iar investitia a rentat cu varf si indesat, dupa cum istoria ne invata.

Mai tarziu Columb a fost antreprenorul, iar Isabela si Ferdinand venture capitalistii. La fel si  Drake corsarul  si Elisabeta regina.

Parteneriatul militaro-industrial american e o alta poveste de success care in anii ‘50 a ajutat la demararea Silicon Valley-ului.  Desi teoria asta nu e cea mai flatanta, multi spun ca la origine acesta a fost un copil al razboiului rece. La fel si internetul, GPS-ul si multe alte chestii pe care le folosim in viata de zi cu zi, inclusiv blamatul cuptor cu microunde de catre Raytheon

Eu as zice ca adevarul e undeva pe la mijloc: banii si contractele militare au furnizat baza materiala (motorul), miscarea Flower-power a furnizat energia creativa (aburul).

Mi-am adus aminte de povestile astea astazi de dimineata cand ma gandeam la ajutoarele de stat oferite de guvernul Romaniei pentru sase companii mari din IT. Pe scurt: guvernul a oferit 67 milioane euro ca ajutoare de stat in cadrul unor proiecte de 160.5 milioane ce vor duce la crearea a 3151 locuri de munca.

Este bine, este rau? Hai sa calculam.

Stim cu totii ca piata fortei de munca in IT nu are probleme cu supraoferta (multi absolventi care nu se angajeaza). Din contra, cu cererea neacoperita. Cu alte cuvinte, crearea a 3151 de locuri de munca este pura fictiune pentru ca de fapt majoritatea dintre aceste locuri de munca (daca nu toate) erau deja bugetate in marile companii. Prin schema ajutorului de stat nu se creaza noi programatori, ci mai degraba respectivele companii care au accesat programul vor un avantaj competitiv in fata celorlalte (posibilitatea de a supralicita la salariu). Dezechilibrele cerere-oferta se vor pastra, si in plus vom avea si problema asta de concurenta inegala, sponsorizata acum de stat.

Seamana, daca vreti cu programul Prima Casa. Nu se creaza valoare noua (case noi, materiale de constructii noi, programatori noi, locuri de munca noi) ci se ofera un avantaj competitiv jucatorilor vechi (proprietari de case, companii mari).Din punct de vedere al returului financiar: tocmai pentru ca nu se vor crea locuri de munca reale, nu se va interveni in nici un fel relevant asupra sistemului, vom avea o singura sursa: impozitele pe profit si dividende. Cu alte cuvinte daca o firma avea inainte cifra de afaceri X cu profitul Y, acum prin bunatatea statului va avea X+Z cifra de afaceri si Y+Z profit unde Z este ajutorul de stat oferit. Inapoi la buget se vor intoarce 32% din Z (adica 32 centi la fiecare euro investit).

Iar daca cineva va veni cu teoria ca statul va sustine cashflowul acestor companii care altminteri ar fi in probleme serioase, va puteti uita inca o data pe lista companiilor si veti vedea ca sunt companii solide, serioase, cu planuri multi-anuale, care nu au nevoie de proptele. Sunt pur si simplu money for nothing pentru investitori.

Sa presupunem acum ca cei 67 de milioane s-ar aloca altfel. Daca Norvegia, Emiratele si multi altii au fondurile lor suverane, si daca tot ne laudam cu calitatea tehnica a tineretului nostru, hai sa investim in resursa asta (regenerabila doar in anumite circumstante – educatie buna, oportunitati in tara etc).

Sa zicem ca vrem sa sustinem inovatia, antreprenoriatul, ideile creative. Impartim toata suma in 4466 parti de catre 15.000 euro (suma similara cu ceea ce ofera acceleratoarele si incubatoarele, angel investorii pentru faza 0).

Cu banii acestia ne apucam sa cautam startupuri (echipe de 2-3 oameni). Fireste, nu punem functionarii publici sa caute oameni cu idei. Din pacate, 90% din functionarii publici n-ar fi in stare sa recunoasca un om cu idei, nici daca in fata lor s-ar prezenta  echipa Arhimede, Watt, Edison, Einstein, Feynman si Steve Jobs.

Sa spunem ca facem o structura privata (fond de investitii) la care statul intra cu capitalul (majoritar, minoritat?) insa decizia apartine unui grup de oameni smart, cu expertiza in industrii, care au luat antreprenoriatul de coarne la viata lor, cu conexiuni etc. (Aici pot elabora, insa ca sa nu fie un text peste masura de lung sa o lasam asa).

In interval de cativa ani acasta entitate trebuie sa gaseasca 4400 echipe care sa faca ceva. Sa nu fim idealisti si sa credem ca se pot gasi atatea idei bune in mai putin de 3-4 ani. Fireste, acest fond de investitii va deveni actionar minoritar (5-10%) in proiectele selectate.

Fiecare echipa va avea 2-3 fondatori. In mod natural, echipele selectate vor avea atat fondatori tehnici cat si fondatori nontehnici (deja din prima generam cateva mii de locuri de munca pentru absolventii de facultati non-tehnice).

Suma de 15000 E ar trebui sa ajunga pentru etapa de dezvoltare a unui concept si testarea ei in piata (4-6 luni). E vorba in primul rand de banii de supravietuire cotidiana a unor tipi sau tipe care vor sa faca ceva cu viata lor, nu de salarii extraordinare. Celelalte costuri sunt neglijabile in epoca actuala (laptopuri ieftine deja cumparate, solutii cloud scalabile cu rezultatele, soft open-source).

Dupa 4-6 luni (cuplate cu programe de mentorat) 75% din companii vor esua. Statul isi va fi incasat impozitele pe salarii plus TVA achizitii (de dragul simplificarii sa folosim tot 32% din suma avansata, desi in realitate va fi vorba de considerabil mai mult). Iar cei care au incercat aceasta cale si nu au reusit vor fi invatat enorm.  Fie se vor angaja la corporatii (dar cu substantial mai multa experienta si oferind mult mai multa valoare – reflectata ulterior indirect si in impozitele platite), fie vor fi prins morbul antreprenoriatului si o vor lua de la capat cautand resurse in alta parte.

Restul de 25% dintre aceste “seminte” vor fi incoltit un pic. Multe dintre ele vor fi prinse de primul inghet dupa ce vor scoate capul la lumina.

Totusi eu cred ca dupa un an vom avea 10% din baza initiala inca in viata.

Probabil 5% dintre ele se vor transforma in lifestyle business (companii fara veleitati globale, IMM-uri decente cu un cashflow ok, cu competente bune care satisfac profesionist piata). Celelalte 5% vor dezvolta suficient knowhow incat sa poata accesa fonduri de investitii suplimentare. La evaluari nu de 150.000 euro (asa cum au inceput in momentul microfinantarii), ci poate de 1.5 milioane in medie.

Pur matematic la e evaluare de 10x a unui numar de 5% dintre cei care au intrat in joc statul isi recupereaza 50% din suma investita. Adaugand la asta cei 32% recuperate din diferite forme de impozitare (TVA, salarii, etc), deja ne aflam la 82% din suma investita.

Si drumul d-abia incepe:

Cei 5% transformati in IMM-uri decente vor aduce la buget pe parcursul existentei lor substantial mai mult decat suma investita.

Cei 5% care devin startupuri interesante la nivel global vor crea locuri de munca reale (vor satisface nevoile unei piete mai mari care poate absobi oameni din diferite domenii nu numai programatori). In eventualitatea unei achizitii multi dintre acesti antreprenori isi vor plati impozitele pe vanzare statului roman.

In jurul tintelor de achizitii se vor crea centre de excelenta a unor companii globale (asa cum s-a intamplat in cazul Adobe dupa achizitia Interakt)

Mie cel putin mi se pare evident ca strategia a doua aduce venituri la buget cel putin egale cu investitia (in vreme ce in primul caz – ajutoarele de stat oferite corporatiilor – vorbim de maxim o treime).

In plus: cum spuneam mai devreme, pregatirea tehnica se dezvolta in timp. Si necesita in primul rand modele. La fel si antreprenoriatul. E, daca vreti, ca dansul: un om dansand pe strada e un ciudat ce se poate simti penibil, un om dansand in club – chiar si mult mai prost – e ceva normal.

Si acum ma intorc la povestea cu Henry Navigatorul.

In lumea aceasta exista doua tipuri de parteneriate public-private, dupa mine: cel legat de inovatie si cel legat de resurse.

Primul se aplica in domenii in care riscul e atat de mare incat statul trebuie sa vina cu o politica de incentivare/finantare pentru ca cineva sa se bage si sa riste sa isi rupa gatul. In acesta statul da banii si spera sa i se intoarca sub forma de impozite de la cei care au succes si sub forma de coparticipatie la profit.

Al doilea se aplica in situatii in care exista o resursa pe care o detine statul (resurse minerale, drumuri, spatiu aerian, spectru de telecomunicatii mobile etc) dar pe care nu o poate exploata cu acelasi nivel de eficacitate precum un jucator privat (lipsa knowhow, finantare etc). In aceste situatii: statul e cel care cesioneaza resursa, jucatorul privat investeste, iar apoi da o parte din bani statului ca participare la profit, redevente etc.

Mi se pare ca guvernul Romaniei nu percepe diferenta asta, ca tinde sa fie un soi de Bizarro Robin Hood care ia de la saracii de aici si da la bogatii de pe alte meleaguri.