Arhitectura rurală în județul regal. Sfaturi pentru construirea sau reabilitarea unei case tradiționale FOTO
0O casă tradițională la țară a devenit idealul multor români sătui de aglomerația și haosul urban. Un grup de arhitecți a elaborat un ghid în care se arată cum trebuie să concepem planul casei de vis din mediul rural, dar cu respectarea specificului local.
Influențați de evenimentele istorice și de condiţiile geografice, etnice şi climatice, românii şi-au dezvoltat o arhitectură proprie. În Argeș, județul legat de Familia regală sau de vechile cetăți de scaun voievodale Curtea de Argeș și Câmpulung, zona etnoculturală a cunoscut o dezvoltare arhitecturală remarcabilă.
Pe vremuri, tendința populației înstărite din mediul rural a fost de a rivaliza cu palatelor domnești din vechile capitale ale Țării Românești, iar acest lucru a determinat extinderea locuințelor atât pe plan vertical, cât și pe orizontal, fiind folosite materiale de construcție precum lemnul, piatra sau cărămida.
Un ghid realizat în urmă cu câțiva ani de Grupul de Lucru Rural din cadrul Ordinului Arhitecților din România (OAR) cu echipe locale pentru fiecare zonă a țării prevede reguli pentru cei care vor să-și construiască sau să păstreze o casă în acord cu locul, cu natura sau cu specificul național/regional.
Este important să conservăm arhitectura populară tradițională a locurilor, așa cum spunea și marele istoric Nicolae Iorga: „Avem datoria de a păstra cu scumpătate tot ce a rămas: este averea ţării, averea neamului“. De-a lungul anilor au fost reabilitate mai multe locuințe tradiționale, dar au fost realizate și case care nu au nicio legătură cu specificul zonei.
Tradiție locală, tradiție națională
Arhitecții au strâns date de pe teren, inclusiv de tipul „Așa DA“ sau „Așa NU“, și oferă sfaturi pentru cei care vor să aibă o casă românească tipic argeșeană. În urma cercetărilor s-a constatat că peisajul construit al Argeșului era modelat în funcție de ocupațiile de bază ale locuitorilor, îmbinându-se peisajul forestier cu cel agro-pastoral și pomi-viticol.
În funcție de gospodăria tradițională, arhitecții au împărțit Argeșul în două zone: „subzona montană, în nord, cu preponderenţa gospodăriei axate pe creşterea animalelor, lucrul la pădure şi pomicultură (economie mixtă)“ și „subzona de câmpie, în sud, caracterizată de gospodăriile axate pe agricultură şi creşterea animalelor“. Iar între acestea se află zona de deal, cu un amestec de gospodării.
„Arhitectura tradiţională românească şi-a câştigat dreptul de a fi aşezată în rândul realizărilor culturale de valoare universală. Astfel, în nordul judeţului Argeş, o să întâlnim construcţii şi motive tradiţionale specifice zonelor montane, în general, dar şi o arhitectură populară, în special, pe care o găsim doar în imediata vecinătate a piscurilor argeşene. Există anumite linii de demarcaţie stilistică care deosebesc arhitectura nord-argeşeană de alte zone din Ţara Românească, Transilvania şi Moldova şi vorbim aici de ornamentaţie sau de anumite elemente de construcţie“, spune pentru „Weekend Adevărul“ doctorul în istorie Florin Gerard Călin, muzeograf în cadrul Muzeului Viticulturii și Pomiculturii Golești.
În Argeș sunt întâlnite gospodării și construcții viticole, iar numărul și mărimea anexelor sunt redate în funcție de starea socială a proprietarului. De asemenea, nu lipsesc nici casele cu influență urbană, care se diferențiază cu totul de planurile vechi. De regulă, în mediul rural, construcțiile sunt retrase de la stradă, lăsând loc grădinițelor cu flori și pomilor fructiferi.
„În Argeş se remarcă existenţa construcţiilor tradiţionale joase, cu un singur nivel, ridicat sau nu pe soclu pentru zona de câmpie şi la unele construcţii din zona colinară. În zonele Subcarpaţilor, acolo unde terenul este denivelat, soclul preia aceste diferenţe de nivel, şi construcţiile se înalţă. Construcţiile cu etaj sunt prezente în zona muntoasă şi în programele de arhitectură de mai mare amploare: conace, cule, mănăstiri etc., mai rar în zonele de deal şi de luncă“, se menționează în ghidul de arhitectură dedicat Argeșului.
Deși arhitectura populară din zonele Argeş şi Muscel prezintă asemănări care o leagă de construcţiile ţărăneşti din restul ţării, are şi trăsături care o deosebesc. „Aici există, poate, cea mai interesantă şi mai bogată arhitectură populară românească, marcată în special prin case cu două caturi, care, în unele puncte ale regiunii, ajungeau să reprezinte aproape totalitatea construcţiilor“, mai spune Florin Gerard Călin.
Diferențe arhitecturale între trecut și prezent
În ghid, arhitecții atrag atenția asupra construcțiilor actuale care nu se încadrează în specificul local: „În construcţiile contemporane, foişorul deseori lipseşte, iar volumele tind din ce în ce să fie mai apropiate de o structură monobloc. Atunci când acesta există, de cele mai multe ori este rezultatul interpretărilor şi al importului unor forme nefericite provenind din alte zone“.
Dacă în cazul construcțiilor tradiționale, aproape toate sunt prevăzute cu prispă, care se caracterizează prin bogăţia decorului sculptat în lemn şi prin bogăţia dată de suita de arcade, la construcţiile contemporane, prispa nu mai există.
„Rolul ei este luat de balcon, sau diverse alte forme volumetrice derivate, care nu au legătură cu funcţiunea originală a prispei. Lipsa ei generează de obicei necesităţi de umbrire suplimentare“, se mai arată în ghidul AOR.
Dacă vreți să realizați o construcție cu gabarit mare, arhitecții recomandă fragmentarea volumetrică, prin acest mod se asigură păstrarea specificului zonal. În vatra satului nu trebuie realizate clădiri mari: „Construcțiile cu gabarit mare, monovolum, care depășesc scara locului, se recomandă să fie amplasate în afara vetrei satului, la marginea localității sau în extravilan, în zone rezervate prin PUG sau neocupate de țesutul specific local“. Aceste tipuri de construcții pot bloca vizibilitatea către diverse puncte de interes ale localității: „Se va evita amplasarea construcțiilor de dimensiuni mari la intrarea în sat, mai ales în conul de vizibilitate al unui monument, ansamblu important de clădiri sau diverse alte puncte de interes de importanţă locală“.
În prezent, nevoia de modernizare a localităților a făcut ca spațiul din fața locuințelor să fie din ce în ce mai mic. „În majoritatea satelor traversate de un drum judeţean sau naţional, strada principală a devenit şosea, rămânând puţin spaţiu alocat oamenilor. Un fenomen recent apărut este reprezentat de existenţa spaţiului public amenajat în acest scop şi dotat cu mobilier stradal, care din păcate nu mai are legătură cu mobilierul şi amenajările tradiţionale”, se menționează în ghid.
Arhitecții mai susțin că pentru conservarea elementelor tradiționale trebuie avute în vedere: retragerea construcţiilor de la stradă şi păstrarea grădinii de flori din faţa curţii, păstrarea ierarhiei volumetrice a clădirilor de pe lot, folosirea culorilor naturale pentru acoperiş. În privința gardului, el trebuie să rămână o delimitare a proprietăţii, ci nu un zid de fortăreaţă, opac.
„Este important de păstrat rolul funcţional major al streşinii, care asigură cel mai bun control solar pe timp de vară şi o protecţie suplimentară fată de intemperii pe timp de iarnă“, au mai spus arhitecții despre zona rurală din Argeș.
Două case argeșene, reconstruite la Muzeul Satului
Se mai găsesc locuințe care respectă în totalitate arhitectura populară tipică zonei Argeșului și Muscelului. Sunt și case din Argeș care au fost reconstruite în muzee sau au fost incluse în patrimoniul acestora. La Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ din București, printre numeroasele exponate de mare valoare, se numără și două case din Argeș, ambele din secolul al XIX-lea.
Una dintre ele este Gospodăria Stănești, care reprezentă zona etnografică Muscel. Este vorba despre casa săteanului Popa Stan, care a fost reconstruită în muzeu în anul 1936. „Este ridicată pe un soclu înalt din piatră care adăpostește pivnița din bolți de cărămidă, are pereți din bârne de lemn, tencuiți cu mortar de lut și zugrăviți în alb la exterior. Acoperișul în patru ape line este prevăzut cu învelitoare din șiță măruntă“, spun reprezentanții muzeului.
O altă casă aflată la Muzeul Satului provine din regiunea colinară a Munteniei: gospodăria lui Gheorghe Bângă din satul Șuici a fost reconstruită aici tot în anul 1936.
„«Casa cu legătură» sau «în vinclu» este caracteristică zonei etnografice a Argeșului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Ea reunește două construcții dispuse în unghi drept, legate între ele printr-o prelungire acoperită a prispei. Astfel de case au apărut ca urmare a necesității de a asigura o locuință separată tinerei familii care se constituia după căsătoria celui mai mic fecior“, conform informațiilor furnizate de Muzeul Satului.
Se încarcă comentariile...
