Avem de-a face cu exprimarea unor obiective globale care se prezintă de fapt drept o sumă de iniţative corecte („mama şi copilul”), interese personale (saloanele pentru pacienţii critici şi post-critici), populisme greu de înţeles (reţeaua pentru marii arşi), la care se adaugă câteva idei aparent bune, dar exprimate incomplet (programul de oncologie pediatrică) sau puse în practică până acum într-un mod profund greşit (contractele cost-volum pentru medicamente, în forma actuală). 

Citind şi recitind planul sectorial, nu-mi pot reprima senzaţia de încropeală, de document întocmit nu pornind de la realitatea complexă a sistemului (dacă nu este atât de uşor de cunoscut, poate că ar fi fost cinstit ca unicul punct al planului să fie un audit!), ci probabil de la ideile exprimate, conform interesului individual, de fiecare om care inra pe uşa încăperii în care a fost redactat. 
 
Planul sectorial nu este un document proactiv, ci mai degrabă unul reactiv sau băltind; nici nu este un document îndreptat spre viitor, vizionar, curajos; nici fundamentat de grija pentru cetăţean şi nici măcar de grija pentru personalul medical.  Trebuie să fim cu toţii conştienţi că un plan sectorial trebuie să iasă din unghiul îngust al abordărilor individuale (de tipul: să facem radioterapie, dar nu ne interesează chimioterapia sau terapiile ţintite), propunând o viziune comprehensivă, acoperitoare pe termen lung, cu bugetare clară, sisteme performante de control şi audit, şi indicatori de performanţă. 
 
Sunt cel puţin 4 capitole mari care lipsesc din strategie: managementul modern al bolilor cronice, planul naţional pentru cancer, politica medicamentului, managementul resurselor umane. 

Managemenul modern al bolilor cronice 

Bolile cronice (cancerul, diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, fibrilaţia atrială, ateroscleroza, bolile reumatologice, BPOC, hipertrofia benignă de prostată şi altele) reprezintă principala cauză de morbiditate şi mortalitate în România. Sunt milioane de români care trăiesc având cel puţin una dintre aceste boli (regula este ca, peste vârsta de 60 de ani, să co-existe măcar 3 suferinţe de acest tip la un bolnav), iar pentru aceştia trebuie găsite soluţii adecvate pentru a-şi ţine boala sub control, fără a aglomera inutil cabinetul medicului de familie sau saloanele spitalelor. 
 
Tratamentele actuale au capacitatea de a prelungi supravieţuirea şi de a creşte calitatea vieţii în cele mai multe boli cronice, permiţând oamenilor să-şi desfăşoare activităţile curente fără mari limitări.
La noi, regula este ca pacienţii cronici să se prezinte la medic (de multe ori chiar la spital, la camera de gardă) chiar şi atunci când nu au nevoie, pentru că pur şi simplu nu sunt informaţi şi educaţi ca să ştie că se poate şi altfel.
O bună aderenţă la tratament (în sine, acesta trebuie să reprezinte un obiectiv pentru sistem!) şi o monitorizare prin noile dispozitive medicale a parametrilor în mediul pacientului (acasă, pe stradă, la serviciu) sunt în măsură să scadă presiunea exercitată de aceşti pacienţi pe corpul medical.
 
Implicit, ar duce la scăderea costurilor în sistem şi, foarte important, ar elibera din timpul medicilor, dându-le posibilitatea de a se concentra pe cazurile cu adevărat grave. 
 
Veţi spune că este un scenariu SF, că România este o ţară săracă, pacienţii nu sunt educaţi, iar medicii nu sunt prieteni cu tehnologia atât de mult pe cât ne-am dori, pentru a putea implementa un astfel de sistem. Dar chiar trebuie să ajungem în colaps, să constatăm că nu ne ajung banii pentru pacienţii cronici, pentru a ne da seama că trebuie să gândim diferit pentru a obţine rezultate mai bune? Pentru a le cere decidenţilor să aibă viziune? Apropo: nu este ciudat ca, în condiţiile în care bolile cronice sunt principala cauză de mortalitate în România, noi să continuăm a fi preocupaţi atât de mult de medicina de urgenţă? 

Unde este planul naţional pentru cancer? 

Laudabil efortul de a porni sub-programul pentru oncologia pediatrică, la fel şi ideea cu achiziţia unor aparate de radioterapie şi intenţia de a introduce noi medicamente oncologice pe lista compensatelor. Numai că nu se va schimba nimic esenţial pentru pacientul cu cancer din România şi mai jos explic de ce. 
 
Oncologia momentului, pe plan mondial, se află la intersecţia câtorva trenduri, de care decidenţii noştri par a fi complet străini: creşterea numărului de cazuri noi, creşterea prevalenţei (pe fondul creşterii supravieţuirii), creşterea exponenţială a medicamentelor noi (338 medicamente biologice pentru cancer se află în diverse faze de dezvoltare la nivel mondial), dezvoltarea exponenţială a testelor genetice folosite în oncologie (marcând zorii medicinei personalizate în tratamentul cancerului), la care se adaugă creşterea costurilor (în special, în relaţie cu noile tehnologii). Să nu uit: oncologia modernă a anului 2016 nu poate exista în afara registrelor, în afara dovezilor generate de experienţa în viaţa reală. 
 
La noi, un pacient cu cancer este condamnat cu adevărat nu ca urmare a diagnosticului (multe forme de cancer, chiar avansat, sunt practic boli cronice, fără o letalitate imediată), ci ca urmare a lipsei de predictibilitate şi de trasabilitate la nivelul sistemului, la care se adaugă rata scăzută de adopţie a noutăţilor diagnostice şi terapeutice. În mod evident, un pacient oncologic dintr-un oraş mic al României nu are parte de aceeaşi şansă terapeutică pe care o are un pacient care ajunge într-un centru universitar, după cum un pacient de la noi nu poate beneficia de aceleaşi condiţii cu unul dintr-un stat UE aflat la vest de noi. 
 
Şi asta se întâmplă pentru că nu avem o gândire unitară, vizionară, nu avem un plan naţional de cancer care să acopere întreg spectrul, de la prevenţie, screening şi depistare precoce, până la îngrijirile paliative şi accesul timpuriu la studii clinice cu noi molecule, trecând prin folosirea noilor tehnologii genomice, mizând pe campanii educaţionale adevărate şi luând în calcul în timp real inovaţiile care trec proba medicinei bazate pe dovezi. Şi nu, negocierea unui contract cost-volum pentru un medicament oncologic nu ţine loc de viziune; este doar un instrument financiar, de negociere, nu unul care poate să aducă fundamental plusvaloare medicală pentru bolnavul de cancer. 

Învăţăm şi noi să ne purtăm cu medicamentele? 

În planul sectorial, se scrie ceva despre contractele cost-volum şi cost-volum-rezultat pentru introducerea de noi tratamente. Dacă atât înţeleg actualii guvernanţi din problema medicamentului în România, este grav şi periculos pentru viitorul nostru, al tuturor. Tema medicamentelor (înţelegând, printre altele, stabilirea preţurilor, compensarea noilor terapii şi taxa clawback) reprezintă adevăratul cartof fierbinte din mâna actualei guvernări, fie că sunt conştienţi sau nu de acest aspect. 
 
Populismul fostului ministru, care a anunţat scăderea preţurilor la medicamente, se decontează direct prin starea de sănătate a pacienţilor, care la sfârşitul anului trecut au avut mari probleme în a-şi găsi tratamentele. Este cazul bolnavilor de cancer, al celor cu diabet, boala Alzheimer, Parkinson sau suferinţe cardio-vasculare. Fenomenul exportului paralel, determinat de stabilirea de facto a unui preţ al medicamentului sub minimul european, va exploda în următoarele luni, în contextul în care Ministerul nu a mai actualizat, la începutul lunii ianuarie, nici lista medicamentelor al căror comerţ intracomunitar este interzis. 
 
Un alt eşec este reprezentat de negocierea contractelor cost-volum pentru medicamentele oncologice. În ciuda propagandei, doar trei medicamente oncologice au intrat de fapt pe lista compensatelor în anul 2015! Da, exact! Doar 3! De ce ne-am aştepta la mai mult în acest an, chiar dacă la nivelul UE au fost aprobate anul trecut 14 medicamente complet noi împotriva unor forme de cancer? În plus, în afara oncologiei şi a hepatitei C, mai sunt şi alte domenii în care au apărut medicamente inovatoare (anticorpii monoclonali pentru tratamentul hipercolesteroelemiei familiale), dar nu se face nicio referire în planul sectorial! 

Hepatita C: un plan complex, nu doar tratament 

Planul sectorial vorbeşte despre 400 milioane de lei care ar urma să fie folosiţi pentru tratamentul interferon-free al pacienţilor cu hepatita C, în anul 2016, prin extinderea tratamentului la cei cu fibroză F3. Nota bene: un rând mai sus, aceeaşi sumă este trecută şi pentru realizarea contractelor cost-volum pentru cancer şi hepatită. Care este adevărul? În fine, dincolo de asta, rămâne întrebarea: se va folosi aceeaşi abordare de anul trecut? Adică modul de lucru care a făcut ca primul pacient să primească tratamentul interferon-free abia prin luna decembrie, după un an în care ni s-a spus că programul va demara “din data de întâi a lunii următoare”? 
 
Trecând discuţia într-un alt plan, ca şi în cazul cancerului, avem nevoie de un plan naţional pentru hepatita C; un plan multianual, care să abordeze tema hepatitei C de la prevenţie (pe lângă campaniile educaţionale, în mâna decidenţilor stau câteva măsuri legislative care pot duce rapid la scăderea incidenţei – vezi cazurile saloanelor de cosmetică) la screening, diagnostic şi tratament modern. Insist pe screening, pentru că acesta poate fi cel mai puternic instrument aflat în mâna statului şi singura cale prin care programul pentru hepatita C poate avea succes cu adevărat. 
 
Experienţa tratării pacienţilor cu forme avansate de hepatită C, de anul trecut, arată că statul român pur şi simplu nu poate calcula cu precizie numărul pacienţilor. Implicit, nu se cunoaşte măcar aproximativ necesarul de medicamente – neştiind volumul prognozat, evident că nu poţi obţine cel mai bun discount de volum din partea companiilor producătoare. De aceea, se impune un program de screening (al grupelor de risc, în primă fază), care poate fi câştigător şi pentru pacienţi (acces imediat la tratament modern), şi pentru sistem (economii), şi pentru industrie (predictibilitate). 
 
În final, cu cine implementăm acest plan? 
 
Cu medicii şi celelate categorii de personal medical, logic. Dar unde se află profesioniştii din sănătate în planul sectorial al Ministerului? Exceptând referirea la reorganizarea rezidenţiatului, nu există nicio măsură care să se refere la personalul medical şi la provocările momentului: stoparea migraţiei, plăţile informale, alte aspecte materiale, formarea profesională continuă, condiţiile de lucru, raportul public/privat, sponsorizările etc. Nimic-nimic. 
 
Articolul a apărut şi pe blogul personal al autorului, mariusgeanta.ro.