Psihologia filmului: „Rise of the Guardians”

Povestea pune în scenă o luptă pentru supremaţia asupra psihicului uman dintre două forţe: lumina (visele, surprizele, magia, jocul) şi întunericul (frica, coşmarele). Şi ne arată cum acţionează asupra copiilor forţele „bune” (Zîna Măseluţă, Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşte şi Moş Ene, dătătorul de vise frumoase) precum şi forţele întunecate (misteriosul Boogie Man).

Pe lîngă cadrul feeric absolut necesar pentru ca sufletele copiilor, atinse de forţele bune, să fie luminoase şi să înceapă să strălucească pe harta lumii, povestea nu suflă absolut niciun cuvînt despre „teatrele de război” ale lumii, acolo unde copiii se nasc şi mor în chinuri; de altfel, pe harta mondială a lui Moş Crăciun, Africa era goală în centru. Acolo nu era lumină şi niciun copil cu speranţa lui în aceşti “zîni” buni ai existenţei.

Dar să trecem cu vederea această scăpare şi să ne concentrăm puţin asupra cadrului dat.

Ca orice adult care a fost copil ştim cu toţii cine sînt zînele bune ale copilăriei. Sau nu? Ei, haideţi că ştiţi cine ia dintele de sub pernă (la americani, că la noi copiii sînt mai realişti: aruncă dintele peste casă cu expresia aia “cioară-cioară...” sau cu “şoricel-şoricel...”), ştiţi cine e „de fapt” Moş Crăciun şi cine este Iepuraşul de Paşti. Dar nu despre asta vreau să vorbim aici sau despre traumele fiecăruia dintre noi legate de moartea zînelor personale; ci despre cum se formează în interiorul unui copil (adică, al fiecăruia dintre noi) imaginile Binelui şi Răului şi cum îndrăznim să le înfruntăm. Pe ambele.

Ţineţi minte scena din momentul culminant? Punctul de întoarcere al filmului? Este atunci cînd un copil (reţinem UN COPIL) păşeşte în faţă şi spune “Eu” atunci cînd maliţiosul domn Întunecat pune întrebarea „realistă” personajului de poveste “Şi cine o să te apere...?”. Copilul spune răspicat „Eu!”; apoi, ca într-o situaţie ideală de coeziune socială (dintr-un film american), se „molipsesc” mai mulţi de curaj şi încep să se afirme pe rînd, strîngînd rîndurile. Iar continuarea este şi mai interesantă: „Cred în tine, dar nu îmi mai este frică de tine”.

Foarte interesant: acel copil a găsit resurse de a nu se mai teme. Oare unde? Oare cum?

Şi acum să revenim la analiza iniţială. După cum zînele bune, cele dătătoare de vise frumoase, cadouri, surprize şi ouă colorate sînt părinţii, şi cele negre, dătătoare de frică şi de coşmaruri sînt... tot părinţii! Fapt pe care filmul îl omite de la bun început, prin prezentarea cadrului feeric. Este ca şi cum, în acea lume a poveştii noastre sînt doar părinţii buni: sistemul social este unul ideal pentru a creşte copii, fiecare familie trăieşte la casă în suburbii, copiii au părinţi cu (relativ suficienţi) bani, iar familia este suficient de armonioasă şi părinţii nu se ceartă; nu ştim ce se întîmplă în familia fetei agresive, dar ea e o „excepţie”. În poveste, binele este prezentat ca ideal prezent, palpabil şi imediat, iar răul vine de dincolo de lumea asta bună ca să o strice. Adică, tradus din nou, părinţii/adulţii sînt în principal buni, dar, uneori, absolut imprevizibil şi de nicăieri apare ceva care îi face şi răi; atît de răi încît pot induce frică şi coşmaruri.

După cum zînele bune, cele dătătoare de vise frumoase, cadouri, surprize şi ouă colorate sunt părinţii, şi cele negre, dătătoare de frică şi de coşmaruri sunt... tot părinţii!

Să trecem şi peste acest dezechilibru-gafă al filmului, care ratează ceva din rotunjimea unei soluţii autentice la o problemă reală a copilăriei. Întrebarea psihologică pură a filmului este: Ce a făcut acel (ultim) copil ca să se desprindă de adultul întunecat (citim părintele) şi să se bazeze atît de realist pe propriile puteri astfel încît să-l poată privi în toată monstruozitatea lui şi totuşi să se centreze în sine însuşi pentru a găsi resurse de curaj?

Răspunsul la această întrebare este găsit, pentru unii dintre noi după vîrsta de 30 de ani, în general, cînd începem să ne punem mai acut problema identităţii personale. Atunci găsim necesar să privim în interiorul nostru pentru a putea confrunta fricile sedimentate ani de-a rîndul în “dresajul primar” („Inception”, pentru pasionaţi). Şi o facem pentru a găsi resurse proprii şi pentru a cîştiga puterea de a alege conştient.

Pentru ceilalţi dintre noi, răspunsul fie nu este găsit niciodată, pentru că nu avem şansa, fie este prea greu de căutat, deşi ne punem problema.

Şi de obicei, cînd am găsit răspunsul şi resursele să ne înfruntăm monştrii interiori, care adesea poartă măşti de părinţi, credinţa în zîne se duce pe apa Sîmbetei, fix în momentul în care spunem, odată cu copilul din filmul nostru „Cred în tine, pentru că te văd, dar nu-mi mai este frică de tine”. Este momentul în care facem separarea de propriile conţinuturi înfricoşătoare recunoscîndu-le originea externă nouă, văzînd că noi nu sîntem fricile. În acel moment vedem, pentru prima dată în viaţă, faţa a ceea ce ne-a posedat o vreme îndelungată şi putem să vedem că nu mai are putere asupra noastră pentru că nu se mai centrează în noi. Şi dacă nu mai are putere asupra noastră nu ne mai poate inspira frică. 

Totuşi, prin ceea ce spune, copilul din film (şi prin el, mesagerul din spatele filmului) comite o inconsecvenţă majoră, pe care o vom întîlni rar în realitate: face o separare interioară de părintele întunecat printr-un act de puternică maturizare, însă consolidează credinţa în zînele sale bune, păstrînd infantilismul specific. Frumos, nu? Ideea, de origine creştină în esenţă, propovăduieşte o separare de Rău şi o apropiere de Bine.

Toate bune şi frumoase, însă atunci cînd Întunericul şi Lumina cresc împreună în interiorul aceluiaşi psihic încă de la origini, precum grîul şi neghina din parabola lui Hristos, este nevoie de o capacitate foarte puternică de discriminare pentru a le separa la vremea Secerişului, iar asta are şansa să se manifeste o dată cu vîrsta adultă. Secerătorul (conştiinţa, în paralela noastră) are nevoie să cunoască în detaliu atît Binele cît şi Răul din interiorul lui, efort care îi aduce o binemeritată maturizare în raport cu amîndouă; iar maturizarea atrage după sine o separare faţă de ele. Adică, încheind ideea, oricine ajunge să nu mai creadă în coşmaruri, o face prin mecanisme care îi zdruncină încrederea şi în vise cu zîne, pentru că, din punct de vedere al maturităţii sufleteşti, acestea sînt pe acelaşi nivel.

Or, povestea noastră încearcă să ne vîndă ideea că putem rămîne inocenţi în timp ce vedem Răul şi Întunericul în faţă şi îl recunoaştem ca atare. Uşor utopic, deoarece asta echivalează cu o rupere internă pe care, un personaj real, ar ajunge la un moment dat să o plătească scump. Foarte scump, doamnă!