Am cunoscut pe cineva p-aici, dragoste mare, iubire sinceră şi cu un copil. „Veronica, Veronica, fată bună şi cuminte” zicea ceva şi de-o trăistuţă. Auzeam muzichia, îmi sunau cunoscute primele acorduri, dar nu reuşeam cu imaginea; filmul vechi, de prin ’70, alb-negru, cam neclar, aveam şi-o lentilă zgîriată. O vedeam tot pe Mihaela aia de la şapte fără un zece, seara; oare a lui Nell Cobar? Sigur greşesc, se mutase de pe Giurgiului. Nu însă şi cu îmbrăţişarea ei. Strînsă, prelungă şi în contumacie. Gluma se cam îngroaşă, dar coafura rezistă; aracet bun, de-ăla japonez. Ea mi-a propus o vedere, mi-a dat aripi la degetul mare, piciorul dinspre stînga. Totuşi n-am fugit cu trenul pîn’ la Poieşti, să vorbim pe sub castani , să mîncăm cea mai bună plăcintă cu mere din oraş (vivat Bogdan Stoica), nişte scoici şi s-o aduc înapoi. Vederea era doar o ilustrată îngălbenită şi prost înţeleasă, pentru o colecţie a mea viitoare. Aşa c-am rămas pe gadget-uri. Am elucubrat frumos-ea, sincer-eu şi pe la patru dimineaţa, mi-a zis că-mi consimte la sfatul popular doar de-i valorific exaltarea în ceva memorabil, pentru posteritate. Şi dacă nu mai beau mai mult decît o bere, în medie, pe an. Pentru că

oricum limitările la zone restrînse nu fac bine la ten, iar admiraţia eternă vine de la masele largi

mi-a întărit, cu voce joasă. Eu oricum pentru ten am suleimanuri fără alcoale; pe alea le beau după. Aşa că m-am gîndit, am făcut tiparul, am ales mărimea 3 şi m-am luat de treabă: au ieşit nişte ciorapi de macrameu chiar ok. Roşii cu versuri albe. Resemnată, a consimţit să-i fiu Emin iubit, cu toate că eu eram doar un biet specialist în contrarevoluţii şi gherilă urbană de suflete moarte; ca pe vremea florii albastre de tei şi a lacului.

Toate s-au pus apoi la cale frumos. Nuntaşii erau deja de-o săptămînă diligenţe, chermeza stătea să-nceapă, chivuţele se pregăteau de umplut sarmalecu soia, butoaiele veneau singure pe roţi, plăvanii erau atîrnaţi în abator, Ceauşescu fugise şi Sergiu Nicolaescu îl împuşcase pe Dinică în picior; legionarii i-au pus un lighean dedesupt, Căpitanul chiar merita un sîngerete postum. A început revoluţia de la ’48, Republica de la Ploieşti şi a mai venit şi Candiano cu Neatîrnarea. Despre Comuna din Paris n-aveau habar; puneau doar degetul.

*

Frate, eu spun de-o săptămînă despre stările mele de rahat, că am rateuri la creiere şi că mă simt ca o amibă. Acum mă credeţi?

Nu se aude, mai tare acolo în spate, vă rog. Puteţi spune orice, nu vă fac nimic, azi sînt bun: om bun.

Cu tot cu festival de folkişti. Luni 14, la sala Palatului. O sută juma biletu’. Bine, eu am prins la reducere.
                                                                                          

*

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional “Vasile Voiculescu”, 2015.

Citiţi şi:

   - Laura, rapanele şi Nicuşor Dan

   - Cronica unei cărţi în curs de apariţie

   - Anunţ important!

   - Depresie de vară