Măcar o emoţie, Moş Crăciun!

Săptămâna trecută, i-am scris lui Moş Crăciun. L-am rugat să-mi aducă nişte amintiri. I-am explicat că încerc de ceva timp să-mi amintesc, dar nu sunt în stare să-mi amintesc.

În timpul anului, am luat nişte suplimente alimentare pentru memorie, conform reclamelor TV, frecţie la picior de lemn! M-am îmbătat de câteva ori, cine ştie cum îmi patinează mintea! – mi-am spus, dar de fiecare dată am zăcut două zile într-o mahmureală puturoasă, puah! Am fost şi la psihoterapeut, dar omul se uita la ceas şi la banii pe care-i lăsam pe masă, venituri nefiscalizate. Cu droguri n-am încercat, pentru că mi-a fost frică, cine ştie ce reacţii adverse îmi dau, poate mă constipă. I-am povestit toate astea lui Moş Crăciun.

În scrisoare, m-am plâns pe un ton echilibrat (n-am vrut să fiu patetic), m-am plâns că am început să uit. Adică, sunt conştient că am început să-mi pierd amintirile. Ceaţa e groasă în mintea mea, ca la buletinele meteo de la radio. Şi nu mai e nimeni în viaţă care să mă ajute să-mi amintesc, să-mi spună cum a fost... Ba nu, mai am o strămătuşă – i-am scris lui Moş Crăciun – care împlineşte curând 98 de ani, dar ea nu mă poate ajuta, tot timpul mă întreabă cum e vremea la Bucureşti şi, dacă o provoc să-mi povestească despre ceea ce îmi doresc, porneşte vioaie să-şi amintească despre viaţa ei, cu detalii colorate, râde de una singură, mă inhibă, mă blochează, ce minte brici are strămătuşa-mea! – am lăudat-o Moşului.

Nu mai e nimeni în viaţă care să mă ajute să-mi amintesc, să-mi spună cum a fost.

I-am sugerat să-mi aducă măcar o emoţie din trecut. Atât aş avea nevoie: o emoţie. Pentru că aş fi în stare s-o recunosc cu ochii închişi, s-o adulmec – mă rog, i-am scris că este o exprimare metaforică, nu poţi să miroşi emoţiile, astea sunt bune de trăit nu de mirosit şi nici de mâncat!, dar s-o aşeze undeva prin preajma bradului, pentru că sigur aş fi în stare s-o recunosc: da, asta este o emoţie din viaţa mea! Nu o minune! – am subliniat cu două linii. Măcar o emoţie, Moş Crăciun! Am încercat să-i scriu echilibrat şi să nu dau semne de isterie, ca pensionarii la coada care se mişcă greu la farmacie. Deşi, recunosc, sunt zile în care sunt furios pentru că vreau, dar nu pot să-mi amintesc ce vreau. Oare o să-mi pierd minţile tot încercând să-mi amintesc?  

Am încheiat scrisoarea cu precizările care-i fac Moşului pe plac: am fost cuminte în timpul anului, am fost harnic şi am obţinut rezultate bune în activitatea mea. Dar am adăugat şi măgăriile pe care le-am făcut şi suferinţele pe care le-am provocat celor dragi mie şi mi-am luat angajamentul să nu mai fac. Niciodată, Moş Crăciun! 

Am pus scrisoarea la cutia poştală. Apoi, m-am dus la bancomat ca să-mi scot nişte bani, să mă duc la mall, ca tot creştinul, să pun ceva sub brad şi pe masa de Crăciun. Am băgat cardul, am tastat pinul şi... am citit pe ecranul bancomatului un mesaj în limba română, cu diacritice: „Petre, mama te-a vegheat când mă aşteptai cu febră, într-o noapte geroasă de Crăciun“. Am simţit cum îmi iau foc obrajii şi cum un nod în gât mă sufocă, până la leşin... Abia am putut să respir: „Mulţumesc, Moş Crăciun!“.