Nicholas Taleb este un epistemolog/ matematician/ filosof/ profesor de ingineria riscului care a scris o carte numită „Lebăda Neagră”. Lebedele negre sunt evenimentele rare cu impact maxim, care depind de observator: „ce poate fi o surpriză -eveniment rar - pentru un curcan nu este un eveniment rar pentru măcelar, sau ce a fost un eveniment rar, o lebădă neagră, pentru victimele din 11 Septembrie nu a fost o lebădă neagră pentru terorişti”.

Taleb zice că tripleta care ne guvernează vieţile este compusă din raritate, impact extrem şi predictibilitate retrospectivă. Cum adică predictibilitate retrospectivă? Ce fel de predictibilitate este aceea dacă nu e perspectivă? Simplu, nu ne dăm seama de potenţialul predictibilităţii decât retrospectiv. Altfel spus, după evenimentele din 11 septembrie, punând cap la cap ceea ce începusem să aflăm, ni s-a părut uşor de prevăzut ceea ce s-a întâmplat.

Taleb e convins că acea curbă a lui Gauss, care ne face să ne simţim normali (deci previzibili şi banali, deşi în secret cu toţii ne dorim să ieşim din ea şi să fim excepţii) este „marea fraudă intelectuală pentru că nu studiază deviaţiile extreme şi se concentrează asupra normalului, dându-ne impresia îmblânzirii incertitudinii”. 

Însă autorul susţine că atât statisticienii cât şi alţi amatori de predicţii (cum ar fi oamenii de ştiinţe sociale, psihologi, sociologi, antropologi, economişti etc) operează cu certitudinea falsă că ei pot măsura incertitudinea şi că ce prezic ei nu este cu nimic mai exact decât astrologia. Ouch, ştiu. Dar înainte de a începe să ne foim inconfortabil pe scaun zicând că Taleb bate câmpii percepţiei, eu propun să vedem ce zice până la capăt. Autorul de origine libaneză susţine că această combinaţie de predictibilitate scăzută şi impact semnificativ fac din lebăda neagră (evenimentul rar) o enigmă, orbindu-ne în faţa aleatorului. În acest sens, pentru a-şi sublinia spusele, Taleb ne propune următorul exerciţiu: „luaţi în calcul evenimentele semnificative, schimbările tehnologice şi invenţiile care au apărut în mediul nostru începând cu naşterea voastră şi comparaţi-le cu ceea ce era de aşteptat înainte de apariţia acestora”. 

Nu e ciudat ca un eveniment să aibă loc tocmai pentru că nu e de aşteptat să aibă loc?”, se întreabă retoric Taleb. Nu tocmai, am fi noi tentaţi să răspundem deşi el nu aşteaptă răspuns, pentru că excepţiile sunt şi ele previzibile altfel nu am şti de ele, nu? Ne aşteptăm ca excepţiile şi extremităţile curbei Gauss să apară. Ne aşteptăm ca o femeie cu vârsta trecută de 35 de ani să fie mai predispusă să nască un copil cu sindromul Down. Ce ne lipseste este pregătirea noastră psihică şi fizică pentru a face faţă unor astfel de evenimente rare. Deşi Taleb lansează o ipoteză interesantă şi anume „incapacitatea de a prezice cazuri izolate, implică incapacitatea de a prezice cursul istoriei” nu este neapărat aşa.

Noi suntem în stare să prezicem apariţia cazurilor izolate. Războiul dintre 1975-1990 din Liban, pe care îl dă de exemplu Taleb, insistând că nu exista nicio premiză a apariţiei lui, era de aşteptat atât pentru libanezi cât şi pentru restul lumii arabe sau europene. Sigur, el a fost o falsă lebădă neagră pentru cei din Insulele Fiji. Zic falsă pentru că războiul civil libanez, deşi un eveniment rar, a avut un impact minim asupra locuitorilor Insulelor Fiji. Contextul socio-politic al Libanului anilor '75 era volatil şi tensionat. Nu trebuie să fii sociolog ca să îţi dai seama că atunci când se vehiculează un trafic crescut de arme, coexistă într-un echilibru precar 15 secte religioase pe 10. 000 de kilometri pătraţi, totul aplicat pe o societate cu un temperament inflamabil, este aproape de la sine înţeles că acel conflict nu va întârzia să apară. Deşi pentru unii mai puţini implicaţi social ar putea apărea ca un eveniment tip lebădă neagră, pentru alţii este ceva expectat.

Dacă tot nu sunteţi convinşi că nimic din ce facem şi ni se întâmplă nu e previzibil, şi că suntem victimele aleatorului, atunci haideţi să facem exerciţiul propus de Taleb: „Examinaţi-vă viaţa personală, alegerea profesiei, întâlnirea partenerului, exilul din ţara de origine, trădările pe care pe care le-aţi suferit, îmbogăţirea sau sărăcirea bruscă. De câte ori aceste lucruri au respectat un plan?”. Nu de multe, nu-i aşa?

De cele mai multe ori, suntem suma alegerilor iraţionale şi inopinate, nicidecum a celor calculate şi raţionale.

Deşi ne place să credem că suntem raţionali şi acţionăm pe baza unor calcule dominate de echilibrul Nash şi a jocurilor de sumă nulă, atât concluzia libanezului Taleb cât şi a vecinului său israelian, Dan Ariely, este că suntem nişte animale profund haotice şi iraţionale.

Oamenii sunt, aşadar, o rasă superficială şi necinstită, zice Taleb, başca iraţională şi altruistă, zic Dan Ariely, Kahneman şi Tversky, ultimii doi, laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, fiind cei care ne propun judecata bazată pe incertitudine (alternative cu rezultate incerte) şi probabilităţi. 

Apariţia unei lebede negre nu invalidează ipoteza că toate lebedele sunt albe, deşi cu Karl Popper în gând am putea zice că e de ajuns să existe o singură lebădă neagră pentru a falsifica ideea că toate lebedele sunt albe. Însă, nu toate afirmaţiile care sunt falsificabile în principiu sunt falsificabile în practică, cum ar fi „va ploua aici într-un milion de ani” este în teorie falsificabilă, dar în practică nu. Imre Lakatos, un filosof maghiar, a respins perspectiva falsificaţionismului naiv, conform căreia teoriile trebuie respinse în totalitatea lor, daca sunt falsificate, adică infirmate prin rezultate experimentale sau empirice. 

Taleb pare un epistemolog extremist: nu acceptă curba lui Gauss, statisticienii, savanţii care caută teorii pentru a se prosti singuri şi nici impulsul de a ne concentra pe ce pare logic. Însă, într-o lume propusă de Taleb, unde suntem ca nişte frunze îngălbenite care de-abia mai atârnă de cracă în bătaia vântului incertitudinii, cât de mult ne putem menţine sănătatea mentală? Probabil că foarte puţin pentru că anxietatea este redusă de apariţia certitudinii şi a frecvenţei unor acţiuni. Ştim exact că o sarcină durează nouă luni, ca o zi durează 24 de ore, că vom lua salariul dupa o lună şi avionul pleacă la ore fixe. Fără aceste repere, lumea ar fi anxioasă şi haotică.

Omul funcţionează optim în lume pentru că se comportă asemenea unui cercetător: îşi alcătuieşte un sistem de predicţii care îi reduc nivelul de anxietate.

Ne folosim de statistici care ne oferă minciuna calculată şi o dată cu ea liniştea că nu facem parte din excepţii, ci din medie. Atunci când luăm avionul, ne spunem că, statistic vorbind, este cel mai sigur mijloc de transport, fiind mult mai probabil să murim într-un accident de maşină în oraş sau într-un accident domestic, alunecând în duş, decât într-un accident aviatic. Totuşi, extremele există şi în cazul mai sus menţionat, tot statistic vorbind, în cazul unui accident de maşină, ai mai multe şanse de supravieţuire, decât în cazul unui accident de avion. 

Psihologul israelian Dan Ariely a studiat chiar acest aspect si a concluzionat că oamenii au o singură trăsătură definitorie - iraţionalitatea dominată de emoţie. Indiferent de cât de lucizi, informaţi şi raţionali păreau subiecţii, pe atât au devenit iraţionali şi au luat deciziile cele mai proaste atunci când starea lor emoţională a fost influenţată. Astfel, oameni care ştiau că nu trebuie să ia anumite decizii imorale şi ilegale şi-au modificat radical alegerile atunci când deciziile lor au fost luate sub imperiul emoţiei. 

Ce ne spun aceste lucruri? Că atunci când vom vota, dacă resimţim o emoţie puternică, fie ea pozitivă sau negativă, în legătură cu unul dintre candidaţi, sunt şanse mari sunt ca alegerea noastră să nu fie cea mai bună. Cea mai bună decizie este cea luată de un alegător care este pe deplin informat, care procesează informaţia cu acurateţe şi care este complet raţional. Voi cu cine veţi vota?