O părere formată se schimbă cu greu, iar unele opinii ajung să pară că fac parte din ceea ce ne defineşte ca oameni. Câte disensiuni au fost rezolvate în urma schimbului de replici? Foarte puţine. Oamenii vorbesc pentru că doresc să li se dea dreptate, ci nu ca să îşi schimbe părerea. Ca să schimbam felul în care gândim ar însemna să ne schimbăm structural pe noi, ca oameni, să schimbăm o parte din cine suntem. Cum aş putea să îmi schimb gândirea liberală, fără să schimb cine sunt ca persoană? În cele din urmă, nu facem decât să dovedim, încă o dată, că suntem victimele erorilor de gândire şi ale tendinţelor de a căuta dovezi care ne sprijină credinţele, respingând toate atestatele care se opun credinţelor noastre. Deşi ştim foarte clar, la nivel teoretic, că nu avem cum să eludăm gândirea deziderativă (biasul de confirmare), ne lăsăm târâţi în poveşti care nici măcar nu sunt musai ale noastre, dar sunt ale rasei din care facem parte, pentru că, în fond, „niciun om nu e o insulă”.

După Charlie Hebdo s-a vorbit aproape hemoragic despre libertatea presei, despre Islam, despre cât de bine sau prost înţelese sunt religiile, dar foarte puţin despre ce înseamnă curaj. Nu s-a vorbit îndeajuns despre curaj.

Au vorbit puţini despre curajul poliţistului musulman, Ahmed Merabet, care a murit în stradă, făcându-şi datoria. Sau despre curajul angajatului musulman, Lassana Bathiliy, care lucra la magazinul evreiesc şi care a ascuns ostaticii în camera frigorifică. Doar nu vrem să creadă lumea că ne dăm cu teroriştii! A urmat un val mediatic în care cuvintele Islam, musulmani şi terorism au fost amestecate fără discernământ. Nu s-a spus îndeajuns că cele mai multe victime ale terorismului sunt chiar musulmanii, şi nicidecum creştinii, evreii, Martorii lui Iehova sau buddhiştii. Optzeci la sută (80%) dintre cei morţi anul trecut, în urma actelor teroriste, au fost musulmani din ţări precum Irak, Afganistan, Pakistan, Nigeria sau Siria. Nu se vorbeşte niciodată despre curajul celor care nu au de ales decât să trăiască în ţări unde femeile încă sunt omorâte cu pietre, aruncate de pe clădiri, arse cu acid sau decapitate pe stradă, la intersecţii. Nu se vorbeşte despre curajul celor care nu nicio scăpare.

Ce este, în fond, curajul?

Este absenţa fricii sau este abilitatea de a înfrunta frica în ciuda acesteia? De a face ceva chiar şi atunci când acel ceva te înfricoşează? Nu i-a fost oare frică poliţistului francez musulman Ahmed Merabet? După cum am văzut oripilaţi cu toţii, era deja împuşcat, căzut la pământ, ridicând mâinile în semn de predare.

Putem spune despre cineva care are o meserie periculoasă, spre exemplu, pompier, spion, agent special sau pilot de încercare, că este curajos? Oare aceşti oameni nu resimt frica sau o resimt, dar aleg să o înfrunte? Cum e etichetat cineva care nu simte frica, din punct de vedere al normalităţii psihologice? Curajos sau psihopat? În cele din urmă, frica este o emoţie înnăscută şi are rol de supravieţuire. Fără frică nu ne-am putea conserva viaţa şi ne-am stinge ca specie. O fiinţă fără frică este o entitate care are un instict de supravieţuire scăzut şi care va intra în tot felul de situaţii care i-ar periclita viaţa. Absenta fricii ne-ar împiedica să simţim disperarea sau urgenţa unei situaţii.

O persoană fără frică este o persoană anormală şi sunt probabil cunoscute cazurile patologice în care unii oameni, care au trecut prin situaţii ameninţătoare de viaţă, nu au experimentat niciun pic de frică. Există o boală extrem de rară, numită Urbach-Wiethe a cărei consecinţă directă este calcifierea amigdalei cerebrale (a nu se confunda complexul amigdaloid din creier cu ansamblul de formaţiuni limfoide situate în perimetrul faringelui), urmarea la aceşti pacienti fiind absenţa totală a fricii. S-a speculat îndeajuns pe marginea acestei ipoteze, oamenii întrebându-se dacă nu este mai bine să ai o viaţă liniştită, fără să resimţi o emoţie atât de terifiantă precum frica. De aici şi până la a specula teorii, în care soldaţii viitorului ar avea scoasa sau lezată amigdala, nu a fost mult. Un soldat care nu ar cunoaşte frica ar fi un soldat perfect, nu? S-ar arunca orbeşte în faţa oricărui pericol.

Frica nu este numai o emoţie vitală, dar ea este şi cea care ne face cel mai uşor manipulabili. După orice dezastru naţional, frica este intens exploatată prin învinuirea unor minorităţi sau a unei forţe ieşite de sub control. În 1935, măsuri extreme de „autoapărare” au fost luate de către statul nazist, împotriva „conspiraţiei evreieşti şi bolşevice”. Ce a urmat, a fost istorie. „Cea mai metafizică naţiune”, Germania, nu a rezistat manipulării fricii. Ideologia teroristă nu se bazează musai pe răul fizic pe care îl poate cauza, ci pe cel psihic. Teroarea este obţinută atunci când este inoculat sentimentul de frică. În cele din urmă, dacă gândim logic, cât rău fizic puteau face cei doi terorişti islamici? Puteau omorî câteva zeci de persoane, maxim. În schimb, teroarea pe care au inoculat-o a fost de ordinul zecilor de milioane. Întreaga Franţă a fost terorizată făcând astfel din terorişti nişte câştigători. Aproape nu a contat când aceştia au fost împuşcaţi. Francezii sunt acum nişte oameni înfricoşaţi, care ştiu că orice este posibil oricând. Un om înfricoşat este un om manipulabil şi cred că mulţi oameni, altminteri înţelepţi, ar fi fost de acord cu orice lege, oricât de absurdă sau restricţionistă (Big Brother, retragerea cetăţeniilor, restrângerea libertăţilor personale etc), dacă ea ar fi fost propusă imediat după un eveniment care a inoculat frică.

Dar nu despre frică am vrut să vorbesc neapărat azi, ci despre curaj. Nu cred că poliţistului Ahmed Merabet nu i-a fost frică, atunci când a decis să îi înfrunte pe atacatori de unul singur. Cred că i-a fost teribil de frică. Şi tocmai asta l-a făcut un om curajos. Pentru că a avea curaj înseamnă să îţi fie cumplit de frică dar, la un moment dat, să te răzvrăteşti ei.