Şi creierul meu, ca şi al vostru, funcţionează după aceleaşi principii: avem nevoie de iluzia controlului pentru a putea funcţia optim în lume, alternativa fiind haosul, haos ce vine cu instabilitate, care, pe termen lung este imprevizibil şi căruia i se opun sănătatea şi claritatea mintală.

Ne dăm seama foarte puţin ce importanţă are pentru noi să găsim un sens în lucrurile care ni se întâmplă. Fie că este un diagnostic medical sau un eveniment tragic de tipul celui din Colectiv, oamenii sunt însetaţi după sens. Trebuie să găsim o logică, o direcţie a evenimentelor care au loc în viaţa noastră ca să putem face faţă, o explicaţie. Deşi în psihoterapie îi ghidăm pe clienţii noştri spre acceptarea incertitudinii, suntem puţini cei care reuşim să trăim armonios cu incertitudinea, iar neprevăzutul ne nelinişteşte pe toţi. 

În faţa oricărei situaţii cu rezultat incert, vom ajunge să dezvoltăm o stare de hipervigilentă, care se transformă în anxietate. Ambiguitatea unui context este cea în care ameninţarea poate lua diferite forme, în consecinţă pot apărea predicţii şi comportamente bazate pe aceste predicţii. Imprevizibilitatea temporală (ambiguitate legată despre „când“ se întâmplă un eveniment) şi incertitudinea probabilistică (ambuigitatea despre „cât de probabil“ este ca acel eveniment să se întâmple) sunt două tipuri de ameninţare ambiguă. Studiile realizate atât pe animale, cât şi pe oameni, au arătat că atât imprevizibilitatea cât şi incertitudinea modulează comportamente asemănătoare anxietăţii şi activează regiuni din creier care sunt asociate cu anxietatea (Lake, Lăbar, 2011).

În mod evident, nu numai imprevizibilitatea temporală este cea care ne creşte nivelul de anxietate, cât mai ales anticiparea unor evenimente negative. Spre exemplu, bănuiala că pot suferi de o afecţiune autoimună m-a neliniştit atât prin prisma faptului că diagnosticul era incert (exista o suspiciune medicală hazardată apriori unor analize medicale complete), cât şi prin imprevizibilitate (nu te aştepţi niciodată) şi anticiparea negativă a rezultatului aşteptat (şanse mici de vindecare dacă diagnosticul era corect). Experimentele au relevat faptul că imprevizibilitatea este de natură aversivă şi este generatoarea unei stări de anxietate ridicată (urăsc când nu ştiu ce mi se întâmplă). Mă face asta un control freak sau doar o persoană normală? Este cineva care „iubeste” necunoscutul, mai ales când acesta are o valenţa negativă? 

Atunci când au studiat legătura dintre incertitudine şi anxietate, experimentatorii au arătat că subiecţii au preferat să ştie când urmează şocurile electrice decât atunci când nu ştiu că sunt electrocutaţi. 

Chiar şi în lipsa unui stimul aversiv, imprevizibilitatea poate fi anxiogenă. Amigdala, zona din creier care de cele mai multe ori este asociată cu frica şi anxietatea, a fost puternic activată chiar şi în condiţiile în care experimentatorul folosea un ton al vocii neutru, dar care era imprevizibil, decât atunci când folosea un ton răstit, dar care era previzibil. 

Efectul Lebedei Negre

Îmbinând pesimismul lui Taleb cu cel al lui Heisenberg, cum putem recalibra creierul propovăduind certitudinea? Sau mai exact: cum trăim cu incertitudinea fără să avem anxietate de necunoscut? Trăirea cu necunoscutul şi cu sentimentul că orice (lucru negativ) este posibil în orice clipă, nu ar trebui să ne neliniştească? Cum mai putem ieşi în Centrul Vechi sau în orice club fără să ne gândim la un eveniment Lebăda Neagră, tip Colectiv? (Lebedele negre sunt evenimentele rare cu impact maxim). Nu suntem, de fapt, nişte impostori, atunci când şi noi, psihologi sau medici, cu greu trăim cu improbabilitatea statistică şi incertitudinea temporală? Aşa cum spune şi David Levithan, greşeala este însă să credem că există un antidot al incertitudinii. 

Am vrut să scriu acest articol din mai multe motive. Unul ar fi pe baza observaţiei că o tulburare de anxietate poate izvorî din orice tulburare organică, atât timp cât creierul interpretează evenimentul ca fiind o ameninţare pentru viaţă; al doilea, că actul medical poate fi liniştitor, atât timp cât omului i se oferă iluzia de control, sentimentul că medicul îi poate oferi, repet, iluzoriu, senzaţia că lucrurile pot fi prezise şi că Lebedele Negre nu există. Dacă rămânem sub imperiul modelului Lebedei Negre prea multă vreme, ajungem să fim expuşi fragilităţii şi volatilităţii, sau ceea ce psihologii numesc anxietate. Dacă modelul imprevizibilului şi al neputinţei ne guvernează viaţa, vom ajunge să avem cu toţii tulburări generalizate de anxietate. 

Taleb vine cu o altă Triadă în cartea „Antifragil” şi propune următoarele concepte: a fi fragil, înseamnă a fi vulnerabil la şocuri neprevăzute; a fi robust înseamnă a fi indiferent la şocuri şi a fi antifragil înseamnă a jubila pe marginea şocurilor, până la un punct. Clar, robusteţea este de preferat, însă întrebarea este, cum se poate căpăta? 

Această Triadă secundă o completează pe cea din Lebăda Neagră (raritate, impact extrem şi predictibilitate retrospectivă), unde evenimentele rare vor fi întotdeauna evenimente rare, iar orice efort de a prognoza astfel de evenimente este contraproductiv. În anumite circumstanţe, nu ne dăm seama de potenţialul predictibilităţii decât retrospectiv. Altfel spus, după evenimentele din Colectiv, punând cap la cap ceea ce începem să aflăm, ni s-a părut uşor de prevăzut ceea ce s-a întâmplat: corupţia, lipsa aprobărilor de la pompieri, lipsa măsurilor de securitate sau lipsa responsabilităţii patronilor etc. Retrospectiv vorbind, era de prevăzut. 

Dacă aplicăm principiul incertitudinii lui Heisenberg, atunci admitem că lumea e nedeterminată şi atunci fiecare aspect al experienţelor noastre (medicale, morale, religioase, psihice, fizice) este nedeterminat, ceea ce ne împinge să acceptăm că orice  situaţie este relativă, inclusiv adevărul (moral, medical, etic, religios) şi totul depinde de circumstanţe. Însă incertitudinea, dar şi posibilitatea oricăror dintre probabilităţi pot uşor dezintegra o persoană (moral, psihic etc).

Pe scurt, incertitudinea ne poate degrada psihic şi, în cele din urmă, fizic. 

Într-o lume propusă de Taleb şi Heisenberg, unde totul este relativ şi incert, cât de mult ne putem menţine sănătatea mintală atunci când pentru a avea nevoie de ea este să aproximăm cu oarecare acurateţe ceea ce ni se întâmplă?

Indivizii funcţionează optim în lume pentru că se comportă asemenea unui om de ştiinţă: îşi alcătuiesc un sistem de predicţii care îi reduc nivelul de anxietate. Ne folosim de statistici care ne oferă minciuna calculată şi o dată cu ea liniştea că nu facem parte din excepţii, ci din medie. 

La polul opus pesimismului lui Taleb şi Heisenberg, sunt psihologi precum Heider, care a propus că oamenii au un motiv puternic pentru a controla mediul, Lefcourt care a susţinut că sensul controlului şi iluzia că putem exercita o alegere personală au un rol pozitiv în susţinerea vieţii. Taylor şi Brown au reiterat şi ei faptul că iluziile pozitive, în special iluzia controlului, nutresc sănătatea mintală. Iluzia controlului este astfel o iluzie cu valenţă pozitivă şi cu impact major pozitiv asupra echilibrului psihic, ea fiind în cele din urmă adaptativă.