Prof.dr. Alexandru Blidaru despre cum sunt primiţi, astăzi, doctorii tineri în Occident: „Lumea nu mai este deloc atât de deschisă“

„Am făcut specializări începând din 1990 şi eram altfel primit. Şi am fost în locuri unde, în ultimii ani, au fost colaboratori de-ai mei şi cunoscuţi şi unde lumea nu mai era deloc atât de deschisă“, a mărturisit pentru „Adevărul“ prof.dr. Alexandru Blidaru, medic chirurg oncolog.

Prof. dr. Alexandru Blidaru, medic chirurg oncolog, la Institutul de Oncologie „Prof. dr. Al. I. Trestioreanu“ din Bucureşti a explicat pentru „Adevărul“ cum  i se pare generaţia tânără de chirurgi români şi cum s-a schimbat atitudinea  medicilor occidentali faţă de cei est-europeni, din 1990 şi până astăzi.

Cum sunt chirurgii care vin din urmă?

Nu ştiu. Că toată lumea are probleme cu generaţiile. Eu sunt din generaţia baby-boom 2. Dar nici următoarele generaţii: X,Y şi Z (cred că aceştia din urmă sunt studenţii  în primii ani), eu mă ocup mai degrabă de generaţia X şi Y. Pe mulţi nu-i înţeleg. Sunt diverşi. Altfel. Şi sper să fie mai buni decât noi. Şi au toate premisele să fie mai buni decât noi, pentru că nu trebuie să fure meserie, pentru că li se dă, li se arată. Şi nu doar li se arată, li se oferă condiţiile în înveţe, dar şi li se explică de ce trebuie făcut aşa ceva. Noi încercăm să punem seminţele. Sper ca solul să fie prielnic. Le spun alor mei că sunt ca nişte plăntuţe, ca nişte pomişori şi eu mă ocup să nu-i sufle vântul , să aibă lumină, apă. Depinde însă de ei şi numai de ei cât pot să crească.

Dvs. de la cine aţi furat meserie?

Eu n-am furat meserie că n-a trebuit. Eu n-am luat pe cât aş fi putut să iau. Pentru că tatăl meu a fost chirurg şi, natural, aproape orice fiu cu tatăl nu prea...Adică, nu că era o relaţie proastă, dar n-am profitat de cât ştia tata, care a fost primul om care a vrut să mă inveţe. Apoi, absolut întâmplător am făcut lucrarea de diplomă cu profesorul Dan Setlacec şi, întâmplător, deşi el nu opera cu predilecţie cancere mamare, am făcut-o despre o tehnică originală de-a dânsului pentru cancerul mamar. Asta a fost o coincidenţă ciudată. Apoi am ajuns la Institutul Oncologic Bucureşti şi am lucrat cu profesorul Trestioreanu care era o figură absolut deosebită şi e remarcabil că în România s-a ajuns, totuşi, ca Institutul Oncologic să poarte numele lui, apoi cu profesorul Bălănescu cu care mi-am făcut şi doctoratul. Am fost la specializări în Scoţia şi Italia trimis de Trestioreanu, am învăţat de la colegi de alte specialităţi şi încerc să transmit cui vrea să primească.

Salariul tinerilor doctori – „o problemă uriaşă“

Salariul e o problemă uriaşă a tinerilor doctori şi cum reuşesc să trăiască din acest salariu. Pentru că, totuşi, un tânăr doctor are cât are şi dacă e căsătorit cu un alt tânăr care poate nu e într-o multinaţională şi nu câştigă aşa de mult şi mai au şi un copil... Şi dacă nu ar exista părinţii sumele nu ar acoperi  traiul minimal. Or, asta e o problemă. Şi, sigur, că exodul ăsta e continuu. La un moment dat, sper să se îmbunătăţească condiţiile de aici şi să se înrăutăţească condiţiile de afară, pentru că nu mai sunt primiţi cu braţele deschise nici la specializări. Eu am făcut specializări începând din 1990 şi eram atfel primit. Şi am fost în locuri unde,  în ultimii ani, au fost colaboratori de-ai mei şi cunoscuţi şi unde lumea nu mai era deloc atât de deschisă. Nici în a le povesti, nici măcar în a le arăta ce fac la operaţii. Nu mai aveau voie să meargă dintr-o sală în alta să întrebe, să li se răspundă şi medicii vorbeau între ei fără să le răspundă şi fără să le explice nimic. Lucrurile au devenit mai complicate. Sigur că e nevoie de medici în străinătate, de medici care să stea de dimineaţă până seara, să facă zeci de gărzi pe lună şi s-ar putea ca, una peste alta viaţa, să nu fie neapărat mai frumoasă în vestul Europei despre care credeam că e idealul unde o să ajungem şi noi. S-ar putea să nu mai fie atât de atractiv. S-ar putea, nu ştiu. Evoluţia pe care o are lumea e imprevizibilă.

Nu v-a tentat să rămâneţi în Occident?

Ba da. Dar, atunci când m-a tentat ştiam că familia nu va putea veni cu mine şi atunci am renunţat pentru că nu am fost crescut să stau departe – deci am exclus asta. Şi apoi am avut norocul să ajung relativ repede să operez , să urc pe scara profesională relativ repede. Nu mă gândeam că voi ajunge aşa de repede. Uneori îmi pare rău, dar mă bucur că sunt aici, împreună cu ai mei. Una din cele mai mari bucurii profesionale în afara operaţiilor frumoase e să-i văd cum cresc. Dacă atunci când eram mai tânăr era să fac faţă cu brio la încercări ca să se laude cumva cu mine, acum bucuria mea cea mare e să mă laud eu cu ei.