INTERVIU Dr. Cristian Scurtu: „Sunt ani în care apar foarte multe cazuri de cancer la copii“
0
În oncologie sunt multe neajunsuri, dar poate cel mai acut este că nu există un cadru organizat de specializare a medicilor pediatri, spune doctorul Cristian Scurtu.
Copil bolnăvicios, cu un unchi medic pneumolog la un sanatoriu de tuberculoză, Cristian Scurtu nu s-a gândit niciodată că ar putea fi altceva decât medic. O meserie care astăzi, când este şeful secţiei de Oncologie Pediatrică de la Spitalul de Urgenţă pentru Copii „Marie Curie“ din Bucureşti, îi oferă mai mult nelinişti decât satisfacţii, într-un sistem bolnav, şi el. Totuşi, el spune că are două mulţumiri ca medic: „Una şi cea mai mare: când părintele vine la mine cu copilul de mână după tratament. Şi a doua, poate veţi crede că sunt macabru, dar e o realitate, nu toţi copiii se vindecă: când se întâmplă să se prăpădească un copil şi părintele vine şi-ţi mulţumeşte, totuşi, că ai făcut tot ceea ce se putea face ca să-l salvezi. Asta îmi conferă mulţumirea sufletească: «Doamne, totuşi fac ceva!» “.
„Weekend Adevărul“: Aţi tratat copiii cu cancer aici, la Spitalul „Marie Curie“, încă de la început. Aţi lucrat şi cu celebrul profesor Alexandru Pesamosca?
Dr. Cristian Scurtu: Când s-a deschis spitalul, după cutremurul din 1977, aici au venit doctorul Adam şi cu profesorul Mircea Maiorescu, cel de care am fost apropiat în perioada cât am fost secundar
(n. r. – rezident), când învăţam specialitatea de pediatrie. Numai că, după câteva luni, doctorul Adam a plecat. Şi-atunci n-a mai rămas nimeni care să se ocupe în primul rând de copiii cu leucemie şi, în general, de copiii cu cancer. Şi am rămas eu. Ştiam laborator, fiindcă mi-a plăcut încă din anul II de facultate. Iar acest lucru era foarte important, în special pentru copiii cu leucemie şi pentru cei cu limfoame. Şi aşa am ajuns să fac oncologie pediatrică. Am plecat de la leucemii, dar fiind aici profesorul Pesamosca, printre puţinii chirurgi care operau din gros tumori, cineva trebuia să trateze şi copiii cu forme solide de cancer. Şi cu colaborarea noastră, chirurgie şi pediatrie, s-a dezvoltat şi tratamentul cancerului la copii în acest spital.
Care erau condiţiile atunci?
Când am început eu partea clinică, în special după 1984, când am ajuns aici, era destul de complicat. Medicamente nu prea existau, nu era nimic organizat. Era bine totuşi că, pe acea vreme, exista o supraveghere. Noi, cei care tratam copiii, eram supravegheaţi de cei cu experienţă de la adulţi, care nu ştiau foarte bine cum se tratează cazurile de copii, dar îţi cereau unele lucruri pe care noi nu le ştiam, fiindcă nu venisem în contact cu ele. Oncologia pediatrică am format-o noi într-un fel, fiindcă mai există şi alţi colegi care sunt în ţară şi au participat.
Şi de unde ştiaţi cum să trataţi copiii cu cancer, de vreme ce nu exista ceva organizat în acest sens?
Ceea ce a fost foarte important pentru mine după revoluţie a fost că am prins o bursă în Franţa. În ’91-’92 am stat şapte luni la Spitalul de Copii „Armand Trousseau“ din Paris, împreună cu profesorul Guy Leverger, pe care-l consider ca al doilea maestru al meu, după Maiorescu. Foarte mult am învăţat în Franţa. Şi ceea ce este interesant este că la acel spital l-am găsit şi pe doctorul Adam, care fugise din ţară şi era medic într-un laborator de hematologie. Şi mi-a prins foarte bine, pentru că dimineaţa mergeam la consultaţii şi tratamente, iar după-masa mergeam la el la laborator. Şi-n felul ăsta am continuat să mă perfecţionez şi în ceea e priveşte laboratorul.
Disputele cu renumitul Pesamosca
Practic cum erau trataţi în acel moment copiii cu cancer din România?
Cred că ajungeau destul de puţini la tratament. În general, cam toată lumea trimitea tumorile la chirurgi, chirurgii operau, şi mai departe, de obicei, Dumnezeu cu mila. Un exemplu pe care-l dau şi la care cred că am avut un rol important în a schimba mentalitatea chirurgilor este situaţia limfoamelor. Înainte, orice limfom era operat. Or, eu învăţasem în Franţa că n-are rost să operezi. Am adus din Franţa o geantă plină de protocoale, că m-au şi oprit la vamă să mă întrebe ce-am în geantă. Şi, cu aceste protocoale în faţă, le-am spus chirurgilor să nu mai opereze. Le-am garantat că vom avea rezultate bune cu chimioterapia, pentru că aşa se făcea în toată lumea. Am dus o oarecare muncă de lămurire şi cu profesorul Pesamosca, m-am ţinut după el pe la Craiova, unde a avut un congres... Dar până la urmă, situaţia s-a schimbat, s-a convins.
Copiii, trataţi cot la cot cu adulţii
Situaţia actuală a copiilor cu cancer în România cum aţi descrie-o?
Este un progres. În primul rând că există un Program de Cancer. Dar, în continuare, copiilor li se acordă o atenţie cam mică şi aici mă fac moştenitorul lui Pesamosca. El tot timpul spunea: „Copiii în România sunt neglijaţi din punct de vedere medical“. De fapt, problema cu acest Program de Cancer este că sunt cuprinşi şi copiii, şi adulţii. Însă copii sunt mult mai puţini decât adulţi şi au nevoie câteodată de cantităţi mai mici din unele medicamente, pe care nu le folosesc adulţii şi, de aceea, este foarte dificil să le aduci în ţară. Pentru că nu interesează firma respectivă să le aducă dacă are consum mic.
Mai ales pe cele ieftine...
Da, păi la copii de-abia acum au început să se introducă în tratamentul oncologic aşa-numitele molecule scumpe de care aţi tot auzit. E vorba de anticorpi monoclonali, pe care noi îi folosim mai rar la copil. În plus, trebuie să luăm în considerare o realitate, şi anume că frecvenţa cancerului la adult este de vreo 100 de ori mai mare decât la copil. În toată ţara avem cam 400 de cazuri noi de cancer la copii pe an, comparativ cu adulţii, la care sunt zeci de mii. Şi, de aceea, copiii pot spune că sunt chiar neglijaţi. A doua problemă este că la noi nu s-a introdus încă specialitatea de oncologie pediatrică. De exemplu, eu am avut prima dată o competenţă, după aceea am avut o supraspecializare, dar eu nu sunt considerat specialist de oncologie pediatrică, deşi am dat examen pentru şef de secţie pe teme de oncologie. Specializarea asta eu am făcut-o învăţând pe unde am fost şi în practică...
Asta pentru că nu există la facultate?
Da, colega mea conferenţiarul Mihaela Bălgrădean încearcă să schimbe acest mod de pregătire. Pentru că în toată lumea există profesori de oncologie pediatrică. Ei formează nişte studenţi, nişte specia-lişti. Este adevărat că numărul de pacienţi este destul de mic, deci nu ai nevoie de nu ştiu câţi doctori, dar este nevoie de specialişti. De unde să înveţe tinerii medici să trateze copiii cu cancer?
Sunt părinţi, am acum doi sau trei, care încă nu le-au spus copiilor că au cancer. Şi sunt copii mari. Şi eu le-am spus că au greşit.
„Manifestările cancerului sunt foarte diverse“
400 de cazuri noi pe an la copii e mult sau puţin?
Ne încadrăm, teoretic, în statistici. Dar este vorba numai despre cazurile noi, pentru că leucemia, de exemplu, se tratează doi ani sau chiar peste, alţii mai recad. Deci în tratament sunt mult mai mulţi, ajung la 3.000-4.000. Nici dacă sunt doar 400 de cazuri noi pe an nu ştiu foarte sigur, fiindcă date oficiale nu există încă. Nu a făcut nimeni o cercetare clară să vedem exact cu ce ne confruntăm pe ani. De exemplu, am observat – şi medicii oncologi ştiu asta – că sunt ani în care te trezeşti că îţi apar foarte multe cazuri de boală Hodgkin, de exemplu. Am avut patru sau cinci ani în care am avut unul sau două cazuri. Şi, dintr-o dată, am avut cinci, unul după altul. La fel s-a întâmplat în cazul sarcomului Ewing, o tumoră osoasă: am avut o perioadă în care nu aveam niciun caz, anul acesta avem deja foarte multe. Nu se ştie de ce.
Nu există o explicaţie ştiinţifică sau măcar o supoziţie?
Nu există, ca să ai o explicaţie, trebuie să faci o statistică foarte bună şi nu face nimeni. În plus, trebuie urmărită situaţia ani întregi. Totuşi, se ştie că la boala Hodgkin, există un factor favorizant, virusul Epstein-Barr, care este implicat în mai multe forme de cancer. C-or fi fost mai multe infecţii într-o anumită perioadă... asta nu avem de unde să ştim.
Ajung copiii la tratamentul potrivit la timp?
În unele cazuri, din păcate, ajung destul de târziu, în altele este vorba de nişte forme de cancer foarte agresive, pe care le tratăm mult mai greu.
Dar care sunt principalele manifestări care-i aduc pe părinţi cu copiii la dumneavoastră?
Sunt diferite. În primul rând, că manifestările de la aceste boli sunt foarte diverse, de aceea se şi confundă de multe ori diagnosticul. A ajuns la noi, de exemplu, un copil care are neuroblastom (n. r. – cancer care se poate dezvolta în celulele nervoase din mai multe zone ale corpului), cu dureri osoase, şi care a fost tratat iniţial de artrită... Nu avea nimic altceva decât dureri, avea nişte semne inflamatorii, şi a stat vreo două-trei luni, până când i-a apărut o formaţiune tumorală în burtă. Deci există şi forme de cancer cu manifestări care te pot păcăli dacă nu ai experienţă.
Cel mai frecvent cancer la copii este leucemia, iar pe locul al doilea sunt tumorile de craniu.
Medicii de familie să fie mai instruiţi
Putem să trasăm nişte linii, nişte semnale de alarmă părinţilor să se prezinte rapid la medic?
Nu neapărat. Ceea ce ar trebui să se întâmple este să fie medicii de familie mai instruiţi în această privinţă. De fapt, să existe medici de familie care să se ocupe şi de copii. Pentru că, de exemplu, spitalul nostru este bombardat de cazuri care n-au ce să caute nici la consultaţie, nici internate în spital, ar trebui să fie la medicul de familie. Deci noi avem 200-300, am avut şi 400 de consultaţii care n-ar avea ce să caute în spital. Noi avem serviciu UPU, de urgenţă, care este obligat să consulte pe oricine i-a venit la uşă. Foarte mulţi profită, pentru că nu ajung la medicul de familie. Nu ştiu ce se întâmplă... Şi mai este o problemă. Înainte mai exista un control al medicilor, să se vadă dacă-şi fac treaba, dacă fac vaccinările, dacă-şi văd pacienţii. Nu prea mai e aşa.
Care ar fi, în ţară, centrele unde se pot trata bine copiii cu cancer?
Păi să vi le spun (le numără pe degete): Iaşiul, Timişoara, Clujul, care este în cadrul Institutului şi stă foarte bine, la Târgu-Mureş este un centru mai mic, Oradea, care tratează ocazional. La Craiova este, iarăşi, ceva, unde lucrează o colegă de-a mea. S-a pensionat, dar am înţeles că încă mai lucrează. Iar în Bucureşti sunt trei centre de încredere: suntem noi, Institutul Oncologic Bucureşti (IOB), de la Fundeni, şi, tot la Fundeni, Centrul de Transplant.
Radioterapie de copii nu există în România, apelez la adulţi. E-adevărat că nu avem nevoie de foarte mulţi radioterapeuţi de copii, pentru toată ţara, poate doi-trei ar ajunge.
„Părinţii trebuie să ţi-i apropii“
Cam cât timp puteţi dumneavoastră să dedicaţi unui pacient? Aţi făcut o estimare?
Depinde. Pentru că a dedica unui pacient depinde şi de cât timp dedici părinţilor. În unele cazuri, cine cere mai mult timp nu este atât micul pacient, cât părinţii, cu care câteodată mai apar situaţii conflictuale. Este adevărat că la noi costă mult mai puţin tratarea unui copil cu cancer pentru că o bună parte din munca pe care în străinătate o face asistenta, aici o fac părinţii. Mă refer la îngrijirea strictă a copilului: îi dă să mănânce, îi urmăreşte somnul, urmăreşte cât a urinat... Toate aceste lucruri le fac părinţii. Noi internăm cu părinţi şi am probleme dacă nu am părinţi. Dar, pe de altă parte, părinţii ne încurcă pe undeva, pentru că au diverse grade de educaţie şi am părinţi cu care mă lupt extraordinar şi tot nu pricep de ce trebuie respectate nişte reguli în spital.
La ce vă referiţi?
Azi, de exemplu, am avut discuţii că toate saloanele sunt pline cu îmbrăcăminte, cu borcane şi aşa mai departe... Şi le spun: „Nu trebuie să stea toate astea în saloane, aici trebuie să fie cât mai curat, cât mai liber, că există riscul de infecţii“. Nu mă înţeleg de multe ori. În plus, regimul alimentar este foarte important pentru toţi copiii, cu atât mai mult pentru cei cu cancer. Sunt bani mulţi pe care părinţii îi dau pe alimente, fiindcă în spital alimentaţia este destul de monotonă şi la alţii, şi la noi. De aceea, le-am permis să mai gătească aici, avem o plită. Dar câteodată mai face câte unul o prăjeală de face fum şi miros în tot spitalul. Şi-atunci pierdem o grămadă de timp şi noi, şi asistentele, şi infirmierele, cu explicaţii. Contează foarte mult psihologia medicului şi a personalului, modul cum tratezi copiii, dar şi părinţii, ca să ţi-i apropii, fiindcă avem nevoie de ei.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
