Dr. Raluca Teleanu, medic neurolog: „Peste o oră de privit la televizor pe zi e mult pentru un copil“

Dr. Raluca
Teleanu, medic neurolog:

„Peste o oră de privit la televizor pe zi e mult
pentru un copil“

Dr. Raluca Teleanu încurajează părinţii să înlocuiască privitul la televizor cu plimbări în parc, desenat, citit şi alte activităţi care înseamnă timp dedicat exclusiv copilului

Dr. Raluca Teleanu, şefa secţiei de Neurologie pediatrică de la Spitalul de Copii „Victor Gomoiu“ din Capitală, dezvăluie, pentru „Weekend Adevărul“, atât din experienţa de medic, cât şi din cea de mamă, sfaturi preţioase pentru protejarea creierului copiilor dinainte de a se naşte până la vârsta adolescenţei

Ştiri pe aceeaşi temă

Creierul copilului se dezvoltă în prima lună de viaţă intrauterină, deseori înainte ca mama să afle că e însărcinată. Când bebeluşul vine pe lume, creierul este pregătit să formeze conexiuni. La 3 luni, creierul are 1.000 de trilioane de sinapse. Orice informaţie pe care bebeluşul o primeşte creează o sinapsă. Dar cel mai mult creierul învaţă din iubire, spune dr. Raluca Teleanu (43 de ani), neurolog pediatru. Despre cât de importantă este prezenţa părinţilor în viaţa copiilor, despre cum ne putem înţelege copilul dincolo de cuvinte, despre problemele neurologice care apar tot mai des în rândul celor mici, despre copiii autizaţi de televizor ne vorbeşte în continuare dr. Raluca Teleanu.

„Weekend Adevărul“: În viaţa intrauterină, ce se dezvoltă mai întâi: creierul sau inima?

Dr. Raluca Teleanu: Se dezvoltă mai întâi creierul, apoi şi inima, cumva. Dar ceea ce spun de nenumărate ori este faptul că atunci când rămânem însărcinate, deseori nu ştim lucrul acesta, dar creierul începe să se formeze chiar din acele momente. Vorbind cu mămicile de-a lungul anilor, mi-am dat seama că multe greşeli s-au întâmplat în prima lună de sarcină.

Atunci când apare o boală gravă, deseori există această întrebare: de ce copilul meu? Aici ar putea fi răspunsul şi pentru unele probleme neurologice?

Câteodată găsim o cauză, câteodată nu găsim. Dar în orice caz este de avut în vedere că atunci când ne gândim să concepem un copilaş este bine să fim deja pe un tratament cu acid folic. Să existe măcar această precauţie. Acidul folic este foarte util pentru că poate împiedica apariţia unor malformaţii ale măduvei spinării. De altfel, acest tratament este un supliment nutritiv, nu un medicament. Revenind la dezvoltarea creierului, acesta se formează până la o lună şi ceva de sarcină. În momentul în care mama îşi dă seama că este însărcinată, creierul deja e destul de bine format. Tot ce s-a întâmplat în prima lună de sarcină poate să afecteze creierul.  De exemplu, dacă mama a luat în perioada respectivă antibiotic sau a fost expusă la radiaţii ori i s-au întâmplat diverse evenimente traumatice, lucrurile acestea îşi pot pune amprenta asupra dezvoltării ulterioare a creierului.

Se pot depista aceste probleme în timpul sarcinii?

Acum suntem în epoca în care putem face multe investigaţii, ecografii performante. Dar oamenii pun totul pe ecografie. Până la urmă, ecografia este limitată, nu ai cum să vezi lucruri de mare fineţe. Poţi vedea lucruri mari şi te poţi orienta, dar de multe ori malformaţiile care se văd sunt depistate în luni mari de sarcină şi atunci discutăm deja de a omorî un copil, nu de a face o întrerupere de sarcină. E bine de ştiu că în România se poate face RMN fetal şi, atunci când există dubii, este bine de făcut această investigaţie, pentru că se vede mult mai bine creierul copilului la RMN decât pe ecografie.

Cum este creierul copilului când vine pe lume? Ce funcţii are?

Creierul copilului este pregătit cu tot ce-i trebuie, doar că nu ştie să interacţioneze cu noi. Dar, non-verbal, certitudinea mea este că nou-născutul interacţionează. Toate mămicile spun că îşi simt copiii şi acesta este un lucru real. Chiar dacă nu tot ce simţim putem să dovedim ştiinţific, sunt multe studii care arată că fătul aude, pentru că în momentul în care există un zgomot puternic, el se mişcă. Se mai ştie că bebeluşul recunoaşte după naştere vocea mamei sau melodia auzită în timpul sarcinii, ceea ce îl calmează. În primele zile de viaţă, creierul însă este lipsit de conexiuni, este un creier pregătit să intre în acţiune. Conexiunile cerebrale se formează în funcţie de ceea ce simte, ceea ce vede, ceea ce miroase, ceea ce intuieşte că se întâmplă în jurul lui. Creierul se dezvoltă cel mai mult din atingere, din iubire, din cuvinte frumoase spuse pe un ton cald. Acestea sunt lucruri care îşi pun amprenta asupra creierului şi rămân pe viaţă. De aceea, este important să stăm cât trebuie cu copiii în primele luni de viaţă. Aşa cum ştim, în societatea în care trăim, lumea e grăbită să se întoarcă de multe ori la serviciu. Însă copiii au nevoie de afecţiune pe care nu le-o poate da decât mama, cel puţin la început, ulterior pot interveni bone, bunici. Părintele este de neînlocuit. Legătura care se creează între copil şi părinte este unică.

Cum învaţă copilul că este „EU”

Multe mame se întreabă când este normal ca bebeluşul să zâmbească sau să vorbescă. Vă rugăm să punctaţi câteva etape ale dezvoltării normale în primul an de viaţă.

Procesul de învăţare începe de la naştere. Orice lucru pe care îl faci cu copilul, de la băiţa zilnică la masaj, de la o îmbrăţişare la un cuvânt frumos spus, este un proces de învăţare. Copilul de 3 luni deja este capabil să zâmbească celor din anturaj. La 6 luni începe să gângurească, să înţeleagă mai multe lucruri. Oricum, aş vrea să menţionez că ei înţeleg întotdeauna mai mult decât exprimă şi trebuie trataţi ca şi când ar înţelege tot. Spre vârsta de 1 an, majoritatea copiilor au un minimum de limbaj achiziţionat şi sunt capabili să comunice cu cei din jur. Toate experienţele pe care copilul le are până la 3 ani înseamnă învăţare. Şi acest lucru nu înseamnă neapărat să îl învăţăm litere, animale, culori. El învaţă din tot ceea ce i se întâmplă. În primii 3 ani de viaţă, volumul de informaţie pe care copilul îl acumulează este imens, dar cu timpul rămâne doar cu ceea ce utilizează des, ceea ce îi este de folos, pentru că restul conexiunilor dacă nu sunt folosite dispar.

Acum, părinţii îşi doresc ca al lor copil să vorbească devreme, să citească primul, dacă s-ar putea să citească la 1 an şi jumătate ar fi genial...

Ideea este nu de a stimula încontinuu copilul. Copilul poate obosi în felul acesta şi atunci e prudent de a-l învăţa în ritmul lui. Când îl vezi interesat, să îi oferi informaţie, când oboseşte, să ştii să te retragi. Sau mai bine spus, să ştii să te opreşti înainte de a da semne de oboseală. Copiii sunt foarte curioşi, pentru că au multe conexiuni de făcut între neuroni, şi de multe ori nu ştiu a se opri. Adesea ne întâlnim în camera de gardă cu mămici care spun „copilul plânge şi nu-l mai pot opri”. Chiar şi plânsul are un rost. Ei plâng pentru că aşa se calmează. E o formă prin care toată energia acumulată, toate frustrările adunate în timpul zilei se eliberează, de obicei, seara prin crize de plâns.

Când începe copilul să-şi manifeste personalitatea?

După vârsta de 3 ani, copilul începe să-şi dezvolte personalitatea şi să spună „eu”. Acesta este motivul pentru care nu sunt de acord cu părinţii care se adresează copilului la persoana a III-a: „Îi trebuie Mariei apă?”. Potrivit este: „Maria, îţi trebuie apă?”. Nu vorbim cu o persoană virtuală. Vorbim cu Maria, care este în faţa noastră şi trebuie să-şi identifice persoana şi să-şi afirme personalitatea. Copilul trebuie să înveţe că este un „eu”, că are nevoile lui. La vârsta de 3 ani încep de altfel să apară crizele de personalitate, copilul ţipă în supermarket, se tăvăleşte, iar ca părinte ai senzaţia că tot ce ai construit până la 3 ani s-a surpat.

Aici trebuie învăţate regulile, aşa este?

Eu întotdeauna le spun părinţilor că, după părerea mea, un copil iubit este un copil cu limite. Copilul caută limitele, explorează şi, dacă există părinţi care pun limita foarte departe, el aleargă precum un căluţ până îşi găseşte gardul. O limită rezonabilă trebuie pusă. Nu înseamnă că îţi iubeşti copilul dacă nu are nicio limită, poate face orice, că aşa vrea el. Până la urmă viaţa e plină mai mult de restricţii decât de lucruri pe care le facem că aşa vrem noi. Facem şi ce trebuie, şi copiii trebuie învăţaţi de mici, progresiv, că există şi limite. Astfel ei se şi simt confortabil.

Rutina e pe placul copiilor...

Într-adevăr, rutina zilnică este pentru copii extrem de securizantă. Faptul că se întâmplă acelaşi lucru în fiecare zi este idealul pentru orice copil. În acest fel poate anticipa ce se întâmplă. În schimb, dacă părinţii fac tot felul de modificări în viaţa copilului, vor tot timpul altceva, îl duc la numeroase activităţi, copilul e dezorientat, pentru că nu ştie ce urmează, nu ştie la ce să se aştepte. De aceea, eu spun că este bine să explorăm, dar să avem grijă şi să îl securizăm. De obicei, părinţii sunt înzestraţi cu abilitatea de a-şi înţelege copilul dincolo de cuvinte. Reuşim să simţim ce vrea copilul. Doar să fim receptivi la ceea ce ne transmite el. Şi să nu ne poluăm mintea cu surse externe, că până la urmă relaţia noastră cu copilul este unică. Nu are legătură nici cu internetul, nici cu parcurile, nici cu alţi părinţi. Eu tot timpul le spun mamelor care vin cu bebeluşi mici la spital: „Fii atentă, închide-ţi ochii şi ascultă-ţi sufletul. O să ştii ce trebuie să faci. Vei şti să discerni între un plâns de nervi, un plâns de foame, un plâns de oboseală, un plâns de durere“. Şi chiar aşa se întâmplă. Şi noi ca doctori învăţăm lucrurile acestea, dar ca mamă înveţi cel mai bine.

ŞI MAMĂ, ŞI PEDIATRU

Faptul că sunteţi şi mamă vă ajută să înţelegeţi mai bine toate acestea?

A fi şi mamă, şi pediatru ajută foarte mult. Lucrurile se închid într-un fel foarte frumos, pentru că reuşeşti să vezi chiar la copilul altuia ceea ce ţi-ai acordat urechea la propriul copil. Le spun mamelor că avem abilităţi native de a simţi ceea ce se îmtâmplă cu copiii noştri. Noi, pediatrii, spunem că dacă vine o mamă foarte neliniştită, acesta e „semnul mamei“. Dacă mama e aşa, în 90% din situaţii, mama are dreptate. Ea simte că ceva nu e în regulă cu copilul ei. Şi taţii pot dezvolta asemenea abilităţi. Ei nu sunt excluşi pentru că nu au dat naştere unui copil. Şi ei dacă stau mult timp cu copilul dezvoltă o relaţie care este la nivel nonverbal. Părinţii simt când îi este bine sau nu îi este bine copilului.

Ce probleme întâlniţi frecvent la copii?

Jumătate din consultaţiile pe care le am sunt pentru cefalee psihogenă. Sunt copii cu oboseală cronică, cu un program infernal de viaţă, care acuză dureri de cap. În afară de cefalee, surprinzător de mult în ultima vreme vedem manifestări paroxistice, spunem noi, medicii. Părinţii le spun crize, alţii le spun convulsii. Ceea ce aş vrea eu să se reţină este că nu toate manifestările de acest gen sunt epileptice, dar multe sunt. De aceea, atunci când se întâmplă aceste manifestări, este corect să ajungi la un neurolog, să faci nişte investigaţii, iar tu ca părinte să te lămureşti de ce face copilul tău în diverse feluri. Sunt crize epileptice în care copilul nu îşi pierde cunoştinţa. Eu văd un număr foarte mare de copii cu epilepsie şi în ultimii ani din ce în ce mai mulţi. Nu-mi dau seama din ce cauză. Pe plan internaţional nu se ştie de ce vedem mai mulţi  copii cu astfel de probleme neurologice. Apoi văd copii cu malformaţii şi care au deficite motorii, pareze, paralzii, cu întârziere mentală. Cam aceasta e patologia care predomină. Tot la noi ajung copii cu deficit de atenţie şi sindrom hiperkinetic, pe care sincer eu nu îi gestionez.

De ce?

Părinţii sunt speriaţi de cuvântul psihiatru şi li se pare că dacă vin să discute cu un psihiatru, este mai puţin grav. Eu întotdeauna îi încurajez să mergă la psihiatru. Important este să găsească o soluţie pentru copil. O altă categorie de copii pe care îi văd, dar nu îi monitorizez pentru că nu ţin de neurologie, sunt cei cu suspiciune de autism. Încerc să respect nişte reguli pe care mi le-am propus, printre care şi aceea de a lucra în echipă, şi trimit pacienţii cu autism la psihiatru şi psiholog. Doar dacă e nevoie şi de prezenţa mea alături de ei, dacă au şi epilepsie, pentru că sunt copii cu autism şi epilepsie, atunci mă implic şi eu. Mai sunt copii cu întârziere de limbaj pe care îi văd, dar şi ei sunt îndrumaţi către psihiatru. O categorie nouă sunt copiii cu autism light, cei care privesc mult la televizor, dar ei nu sunt autişti, ci sunt „autizaţi” de mediul în care stau.

Ce înseamnă privit mult la televizor?

Privit de la o oră în sus pe zi la televizor e mult pentru un copil...

Cred că sunt extrem de puţini copii care privesc doar o oră pe zi la televizor...

Într-adevăr, dar sunt mulţi copii care stau şi o jumătate de zi la televizor. Mănâncă la televizor, stau pe oliţă la televizor, toată viaţa lor se petrece într-o cameră unde se află un televizor. Părinţii sunt mulţumiţi că ei sunt cuminţi. Mamele spun: „Eu trebuie să gătesc, am treburile casei şi atunci îmi e uşor“. Dar eu mă întreb oare ce făcea mama cu mine prin anii 70. Şi ea gătea, şi ea avea serviciu, şi eu nu stăteam la televizor. Nu e mai puţin adevărat să societatea s-a schimbat, că trăim într-un stres mai mare, dar nu cred că trebuie să ne ascundem în spatele acestor lucruri. Trebuie să învăţăm a ne gestiona timpul şi, foarte important, să aveam curajul să ne creştem copiii. Părinţii noştri erau mai curajoşi. Copiii nu vor ei să vină pe lumea asta şi atunci trebuie să ni-i asumăm.

„Sting televizorul!“

Ce le spuneţi părinţilor cu copii „autizaţi” de televizor?

Sunt foarte radicală. Sting televizorul! (râde) Am făcut acest „experiment“, mai mult din curiozitatea mea ca părinte, nu ca profesionist, în cazul unor copii despre care mi-am dat seama că nu au autism. Am evaluat copilul, împreună cu colegii mei, şi le-am propus părinţilor „să facem o probă, să vedem ce se întâmplă într-o lună, în care televizorul dumneavoastră s-a stricat, e o cutie neagră, nici măcar dumneavostră nu vă uitaţi“. Există şi părinţi care spun „dar el nu priveşte la televizor, pentru că stă pe un post de ştiri“. Nu contează. Ecranul este o atracţie pentru copil şi el receptează orice. Le propun părinţilor să se implice în schimb în viaţa copiilor, să meargă în parc, la teatru, să citească împreună, să povestească, să deseneze, să facă orice, dar nu cu mijloace audiovizuale. Surpriza extrem de plăcută a fost că părinţii se întorc cu alţi copii, după numai o lună. Este magie, spun părinţii. Copiii îşi doresc afecţiunea părinţilor, se deschid şi rareori se întâmplă să nu vezi un progres. În câteva luni, copiii pierduţi în lumea televizorului revin foarte frumos la realitate. Este greu la început, dar copilul uită uşor-uşor de televizor şi este fericit că petrece timp cu părintele.

Este vorba despre un timp de calitate...

Eu nu prea sunt de acord cu această formulă. De obicei, când spunem timp de calitate înseamnă ce e puţin. Sunt părinţi care spun „da, dar stau o jumătate de oră şi sunt tot al lui“. Eu cred că şi trei ori dacă ar sta şi copilul ar fi lângă el, ar fi şi mai bine. Nu putem să ne ascundem după acestă formulă modernă în care petrecem calitativ, dar cantitatea nu este. Trebuie să ne străduim atât timp liber cât avem să-l petrecem cu copilul. Cel mai bun exemplu sunt copiii cu situaţie materială foarte bună care vin în cabinet şi, când îi întreb ce îşi doresc, spun că nu ştiu ce să îşi dorească. Mi se pare atât de trist pentru un copil să nu ştie ce să-şi dorească. Eu îi las pe copiii mei tot timpul să-şi dorească lucruri. Nu poţi să trăieşti fără să-ţi doreşti nimic. Dacă totul e perfect în viaţa ta, la un moment dat te plictiseşti de atâta perfecţiune.

„E important să mergi la şcoală cu plăcere“

Ce îşi doresc copiii dumneavoastră?

Fiul meu de 12 ani îşi doreşte să facă tenis, dar nu scăpăm din vedere nici şcoala, îi place foarte mult engleza. Fiicei mele de 7 ani îi place pictura, ascultă muzică...

Spuneţi că nu scăpaţi din vedere şcoala. Vă doriţi să fie un elev de 10?

Nu vreau să fie un copil de 10. Îmi doresc de la el să meargă cu plăcere la şcoală şi se întâmplă acest lucru, din fericire. E important să mergi cu plăcere la şcoală. Şi fiica mea are o doamnă învăţătoare care a spus din prima zi „vreau să vină copiii cu plăcere la şcoală“, lucru rar întâlnit în România. Mi se pare groaznic ca un copil să meargă la şcoală 200 de zile pe an cu frică şi cu dorinţa permanentă de a scăpa de şcoală. Fiul meu a avut o perioadă în care mă întreba zilnic „dacă mă îmbolnăvesc mai merg la şcoală?“. Până la urmă am decis să schimbăm şcoala, pentru că nu mergea cu plăcere acolo, iar acum lucrurile s-au schimbat. Îmi doresc pentru copiii mei să aibă rezultate, evident, dar nu la modul absolut. Eu nu cred că există 10 pe linie. Sunt domenii la care copiii iau note de 10 cu mare efort, nu neapărat că au abilităţile respective sau că le place.

Credeţi că acei copii care sunt primii din clasă sunt şi fericiţi?

Unii da, sunt copii foarte echilibraţi cu acest lucru, copii îndrumaţi din familie că acel 10 e o situaţie de viaţă, nu ceva ce îi defineşte. Nu 10 înseamnă că vei reuşi sau nu în viaţă, că vei face ce îţi place sau nu. Dar eu am văzut şi mulţi copii dezechilibraţi care iau 10 de dragul părinţilor sau de teama competiţiei. Sunt copii care nu sunt fericiţi, pentru că tot timpul au frica de nu veni cineva şi a-i depăşi. Cred că este important să învăţăm copilul că, dacă azi este în vârful piramidei, mâine ar putea fi în bază, apoi va veni o zi în care va fi în vârf şi tot aşa. Nu poţi sta tot timpul în vârf. Trebuie să mai şi pierzi ca să poţi să câştigi. În general, copiii olimpici sunt speciali şi ajung acolo pentru că îşi doresc, dar sunt printre ei şi alţii împişi de la spate care cedează psihic pentru că nu mai pot şi oricum nu se simt în mediul lor acolo.

 

CV

Doctor „cu sufletul la el“

Numele: Raluca Teleanu

Data naşterii: 19 iulie 1972

Starea civilă: căsătorită, doi copii

Studiile şi cariera: A absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş, în 1996.

În perioada 1997-2002 a efectuat rezidenţiatul în neurologie pediatrică la Bucureşti, după care a obţinut gradul de medic specialist (2002-2008).

În 2008 a devenit medic primar neurologie pediatrică şi este doctor în medicină din anul 2005.

Din 2011 este şef de lucrări la UMF „Carol Davila“ Bucureşti, Catedra de pediatrie şi neurologie pediatrică.

În 2009 a înfiinţat secţia de neurologie pediatrică, în cadrul Spitalului „Victor Gomoiu“, pe care o coordonează şi în prezent.

Pasiunea pentru neurologia pediatrică şi implicarea sufletească în lupta părinţilor şi copiilor cu afecţiuni neurologice au determinat-o să pună bazele Asociaţiei Neurocare, o fundaţie care oferă susţinere copiilor cu epilepsie şi alte boli neurologice, neurochirurgicale şi psihice.

Locuieşte în: Bucureşti

citeste totul despre: