Pe medicul ortoped Gheorghe Popescu (61 de ani), şeful Clinicii de Ortopedie şi Traumatologie a Spitalului de Urgenţă Floreasca din Capitală, l-am găsit la serviciu luna trecută, în săptămâna Crăciunului, semnând foile de concediu ale colegilor. „Cine poate să stea atât de multe zile în vacanţă? Eu nu pot. Dacă eşti chirurg, e greu să lipseşti atât fără să operezi. E ca un sport, ca în tenis: nu joci, nu te menţii în formă. Să vedeţi, domnişoară, că atunci când vin din concediu, chiar şi după o săptămână, nu mai vorbesc după o lună, e greu. Te adaptezi greu“, ne mărturiseşte chirurgul. 

„Weekend Adevărul“: Ce s-a întâmplat în ultimii ani de parcă tot mai mulţi dintre noi au dureri de spate? Ni s-a sensibilizat scheletul, coloana vertebrală?

Conf. dr. Gheorghe Popescu: Scheletul nu s-a schimbat, a rămas acelaşi. Numai noi am început să fim mai puţin activi. Suntem mult mai sedentari, deşi văd că-n ultima vreme au mai început oamenii să meargă la sală, mai ales tinerii. Vor să arate bine, poate prea bine, şi mai şi exagerează cu masa musculară.

Dar ce-i facem noi coloanei, prin lipsa asta de mişcare?

Păi, avem poziţia de birou, cea de stat la calculator, care, de cele mai multe ori, nu este cea mai corectă. Nici eu nu am o poziţie corectă, pentru că de foarte multe ori trebuie să stau cumva într-o poziţie torsionată (n. r. – răsucită) a coloanei, când operez, ceea ce nu e bine. La birou, dacă stai prea cocoşat, stai înfundat în scaun, dacă stai aplecat pe tastatură, dacă la masă, când mănânci, stai adus de spate, coloana se modifică. Coloana trebuie să-şi păstreze axul ei şi curburile ei anatomice.

Asta ce înseamnă? Că trebuie să stăm foarte drepţi, cu spatele lipit de spătarul scaunului?

Trebuie să stăm într-o poziţie de relaxare. Nici să nu accentuezi curburile, stând cocoşat, dar nici să nu cauţi să le corectezi. Adică să nu stai nici hipercorect. Contează şi scaunul, desigur. Şi scaunul maşinii. Acum 20-30 de ani, erau altfel scaunele maşinilor. Acum se fac mai ergonomice, poziţia este mult mai corectă. De fapt, în toată istoria modernă a omenirii s-au căutat soluţii pentru ca omul să aibă o poziţie corectă a coloanei vertebrale. Familiile nobiliare stăteau într-o anumită poziţie la masă. Ştiau ei ce ştiau, nu era numai pentru eleganţă, ci şi pentru o ţinută corectă. De altfel, eu cred că ar trebui începută o educaţie a posturii corecte încă de la şcoală.

„Deformări date de proasta deprindere“

E adevărat că ghiozdanul greu, purtat numai pe-un umăr, poate participa şi el la modificarea coloanei?

Da, participă. Şi servieta, la adulţi. De aia, copiii trebuie verificaţi, să nu stea cocoşaţi, aplecaţi, întorşi într-o parte atunci când scriu, de exemplu. Noi îi vedem aici. Vin părinţii şi spun că îl doare coloana pe copil. Şi vezi că are o scolioză. Dar nu e o scolioză structurală, cum îi zicem noi. E o deformare de postură, de proastă deprindere. Nu e o boală, se poate corecta. Când eram noi copii, în recreaţie, ne scoteau să facem aşa-zisa încălzire. Făceam câteva exerciţii de gimnastică. Nu ştiu dacă se mai face acum încălzirea. Eu am nişte vecini cu copii mici, rar îi văd la joacă, cred că stau toată ziua la calculator.

Vedeţi mai multe astfel de deformări în ultimii ani?

Sigur că da! Văd tot mai multe probleme de coloană la copii, care nu sunt boli, ci au legătură cu poziţia lor. Asta ţine de părinţi. Ar trebui să le observe modificările şi să-i ducă periodic la ortoped sau la kinetoterapeut dacă li se strâmbă coloana. Poate să apară o problemă fie în formă de „S“, care e o scolioză de postură, fie o cocoaşă, care e cifoză. Ca boală, cifoza începe în adolescenţă. Atunci trebuie corectată. Este o problemă de creştere, o moştenire, fiindcă are componentă genetică.

Dar se mai pot îndrepta modificările coloanei date de posturile incorecte?

Da, se poate îndrepta coloana, numai că trebuie foarte-foarte multă gimnastică. Gimnastică serioasă, asistată de un profesionist în domeniu.

De 20 de ani, la Floreasca

Numele: Gheorghe Ion Popescu

Data şi locul naşterii: 5 iulie 1952, comuna Tămădău, judeţul Călăraşi

Starea civilă: căsătorit, un copil.

Studiile şi cariera: A absolvit în 1978 Facultatea de Medicină Generală în Bucureşti, din 1992 este medic primar ortopedie şi traumatologie, în 1996 a devenit şeful secţiei de Ortopedie-Traumatologie a Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca Bucureşti, iar din 2011, şeful Clinicii de Ortopedie a aceluiaşi spital.

Din 2009 este şi conferenţiar în cadrul Catedrei de Ortopedie şi Traumatologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“.

Anul acesta împlineşte 20 de ani de activitate neîntreruptă în domeniul ortopediei şi traumatologiei la Spitalul Floreasca.

Locuieşte în: Bucureşti.

„Iarna, avem fracturi cumsecade“

Care sunt cele mai frecvente probleme cu care vă confruntaţi la spital în sezonul rece?

Iarna sunt fracturi mici, să ştiţi, fracturi destul de cumsecade. De pumn, de epifiză (n. r. – extremitatea mai umflată a unui os lung), de gleznă... Vara avem probleme, când e circulaţia în toi. Accidentele cu politraumatisme sunt cele mai periculoase. Astea de alunecat pe gheaţă sunt, sigur, neplăcute pentru oameni, dar sunt uşoare. Mai vedem multe probleme la cei care schiază, mai ales la genunchi. Înainte, până în perioada clăparilor, când erau bocancii de schi, prin anii ’60-’70, fracturile spiroide de gambă erau apanajul schiorilor. Acum, sunt clăparii care protejează gamba, iar forţa vulnerantă care acţionează pe membrul inferior nu se mai duce pe gambă, ci sus, în articulaţie. Şi rupe ligamentele genunchilor şi la femei, şi la bărbaţi. Vedem probleme mai ales la cei care merg pe pârtii mari nepregătiţi, fiindcă pârtiile mici din România nu-i pregătesc pentru cele din afara ţării prea bine. Pentru cele din Austria, de exemplu.

În ultimii ani, tot de la accidente la schi sau în alte contexte, am întâlnit mulţi tineri care au avut nevoie de proteze. Nu este prea devreme să puneţi o proteză la 20-30 de ani, de exemplu?

În ultimii ani, eu mă ocup mai ales de ortopedia reconstructivă. Că-s mai bătrân, de aia. Şi da, şi tinerii au nevoie de proteze. Când am început eu ortopedia, profesorii noştri ne spuneau să punem proteze cât mai târziu. Acum, dimpotrivă, se spune: dacă e nevoie, se pune proteză, pentru că omul trebuie să aibă un standard de viaţă cât mai bun şi proteza oferă asta, mai ales că protezele au evoluat foarte mult şi vor evolua în continuare.  

„Ortopedia, o specialitate cu risc mare de sechele“

Am observat că în ultimii ani medicii preferă să opereze atunci când e vorba de o fractură, ceea ce-i sperie foarte mult pe pacienţi. De ce se preferă acest tratament?

La noi, în ortopedie, în urmă cu 30-40 de ani, procentajul intervenţiilor chirurgicale era mai mic decât procentajul tratamentului conservator al ortopediei albe, cum se spunea: cu aparat de extensie, cu ghips. La ora actuală, e invers. Atunci n-aveai cu ce să operezi, n-aveai instrumentele adecvate. Dar acum, mai ales aici, la spital, avem toată aparatura. E păcat să nu operezi. Să-l ţii pe om trei luni în ghips. Vă daţi seama, se puneau înainte ghipsuri peripodale, cum le spunem noi, adică de la buric până la vârful degetelor de la picioare. Cum să stea un om aşa luni întregi? Au stat mulţi, că au fost nevoiţi...

Dar când ne fracturăm mâna, de exemplu, e bine să ne-o punem în ghips, nu?

Eu vă sfătuiesc aşa: mai puţin ghips şi mai multă intervenţie chirurgicală, că se rezolvă mai repede. Bine, dar trebuie să fie şi dotat spitalul respectiv ca să poată să opereze, că nu toate spitalele sunt dotate, din nefericire. Şi-atunci, colegi de-ai mei din provincie, vai de sufletul lor cum se chinuiesc... E greu. Ortopedia costă foarte mulţi bani. E una dintre cele mai scumpe specialităţi şi e cu risc mare de sechele. Să ştiţi că, în America, asigurarea ortopedului e foarte mare, pentru că şi riscul de sechele e mare.

De ce?

Pentru că multe fracturi sunt cu traiect articular. Când fractura afectează şi o articulaţie, regula de aur este că trebuie să faci o operaţie de reducere a suprafeţei articulare perfect anatomică. Dar nu poţi întotdeauna s-o faci perfect anatomică, pentru că nu mai ai cu ce. Dacă sunt aşchii multe, nu mai ai tehnic cum să le aduni. Omul vrea să fie, dacă nu mai bine, măcar cum era înainte de necaz.

„Trebuie recuperare şi după o entorsă“

Spuneţi-ne ce trebuie să facem când avem o fractură?

Păi, când vă fracturaţi, să nu se apuce cumva cineva să vă tragă de membrul respectiv, să-l corecteze. Numai să-l imobilizeze. Niciun nespecialist să nu se-apuce să facă mişcări, să tragă de el, pentru că s-ar putea să facă mai mult rău, să facă dintr-o fractură închisă una deschisă, să facă o leziune neurologică... Trebuie imobilizat membrul respectiv şi apoi trebuie mers direct la un spital care are şi serviciu de ortopedie. Numai medicul ortoped poate să tragă de membru ca să îndrepte oasele. La ortopedie se decide: ori te operează, ori nu te operează. Dar sfatul meu e să fie cât mai mulţi operaţi, pentru că perioada de stat în spital şi perioada de recuperare sunt mai scurte. Operaţia îţi dă posibilitatea ca imediat să începi recuperarea. Dacă e bine făcută...

Dar dacă e o luxaţie luăm măsuri? Sau punem o compresă şi trece?

La o luxaţie, trebuie mers urgent la spital. Luxaţia chiar e o mare urgenţă. De multe ori e o mai mare urgenţă decât fractura.

De ce?

Depinde ce articulaţie s-a luxat. Sunt articulaţii care se luxează şi rezultă probleme vasculare sau neurologice. Suprafeţele articulare îşi pierd raportul, contactul anatomic. Şi-atunci, în deplasarea lor, pot întâlni o formaţiune nervoasă sau vasculară. Imaginaţi-vă că pe un vas de sânge de-al dumneavoastră vine un cap de os şi apasă pe el. Păi nu mai circulă sângele. Sau poate să întindă un nerv şi să-l şi rupă. De aceea, cât mai repede trebuie să ne trimită la medic luxaţia.

Dar în cazul unei entorse?

Entorsa e destul de uşoară.

Dar putem rămâne cu sechele de la o entorsă?

Da! Entorsele grave, cu leziuni mari ligamentare, pot da sechele. De aceea, se şi operează. Entorsa uşoară, însă, de gradul 1, se poate trata fără operaţie. Dar nu se lasă aşa pur şi simplu. Mergeţi la medic imediat ce apare durerea, cu inflamaţie şi se mai vede şi vânătaia. Aia e hemoragia după ruptura elementului anatomic respectiv. E important să vă duceţi să vă vadă un specialist. Sigur că e uşor să spui: „Ei, lasă că mi-a trecut!“. Dar după o perioadă mai scurtă sau mai lungă, te trezeşti că apar problemele adevărate, mari, care au însoţit entorsa. Orice element care este lezat avea rolul lui. Dacă nu mai funcţionează bine, celelalte îi preiau funcţiile. Şi-atunci, uşor-uşor, oboseşti şi celelalte articulaţii, care se macină şi se slăbesc, se epuizează şi în final se rup şi ele. Trebuie recuperare şi după o entorsă.

„Am avut luxaţie de deget la liceu şi am rămas cu sechele“

Existau înainte, pentru luxaţii sau entorse, compresele cu pastile burov, una roz şi una albă. Multă lume le regretă. Erau bune?

Să vă spun cinstit, nu ştiu. Le-am folosit pe vremuri. Dar la fel de bine puteaţi şi puteţi folosi apa rece la entorse. De altfel, ăsta e singurul lucru care trebuie făcut la entorsă sau la traumatism – se pune compresă rece. Nu se masează, nu se pun comprese calde. Punga cu gheaţă e sfântă. Şi foaia de varză e foarte bună. Pe mine la ţară aşa mă tratau şi era bine. Nici nu aveam medici pe vremea când eram eu copil. Ne-am tăiat în table, ne-am înţepat în cuie...

Dar v-aţi rupt vreodată mâna sau piciorul?

Am făcut o luxaţie când eram elev la liceu. Luxaţie de police (n. r. – degetul mare), uitaţi, se vede. Nu mai poate fi dat pe spate la fel de mult ca acela de la cealaltă mână, am rămas cu sechele.

Şi nu aţi făcut recuperare?

Nu, că n-am mai avut când. Era o bătrână în sat care a tras de el, a pus ceva acolo. Era vraciul satului, să-i spunem aşa. Era credinţa populară că femeia care a născut gemeni morţi devenea vraciul satului sau medic. Trebuia să aibă şi nişte înclinaţii. Şi te duceai la ea să te calce, de exemplu. Te mai şi scuipa...

Apropo de călcatul pe spate. Am mai auzit şi eu de procedura asta şi în zilele noastre. Cât de nocivă este?

Ea nu e rea. Că mobilizează vertebrele. La nivelul coloanei vertebrale avem discuri şi de-o parte şi de alta sunt articulaţiile vertebrale. În discurile şi în articulaţiile intervertebrale, cu trecerea anilor, apar fenomenele artrozice. Se rigidizează şi se macină. Şi-atunci, cine te calcă pe spate mobilizează vertebrele. Dar depinde foarte mult cine o face şi cum. Până la urmă, pe asta se bazează chiropractica, o terapie foarte populară în America şi care a căpătat teren şi la noi în ultimii ani. Foarte multe cabinete au apărut şi sunt bune. Pentru că până la 5% se mai operează din patologia coloanei vertebrale. Nici herniile de disc nu se mai operează cum se operau odată.