Simona Tivadar nu s-a conformat niciodată unor norme nedrepte, cu atât mai puţin în clasa a XII-a, când i s-a scăzut nota la purtare şi nu a mai luat coroniţă. Asta nu înseamnă că a ales vreodată drumul cel mai uşor, dimpotrivă: a învăţat „pe viaţă şi pe moarte“ ca să ajungă astăzi unul dintre cei mai apreciaţi specialişti de diabet, nutriţie şi boli metabolice şi personajul incomod pentru aşa-zişii nutriţionişti de ocazie.

Pe dr. Simona Tivadar o ştim categorică împotriva impostorilor  care promit vindecări miraculoase prin detoxifiere, noua medicină germană şi alimente „anticancer“. O ştim ironică şi chiar sarcastică la adresa neavizaţilor care se prezintă ca specialişti pentru că au citit două-trei cărţi. O ştim din textele generatoare de râsete copioase din mediul virtual, dar şi de pe hârtie – cartea ei, „Medicină, nutriţie şi bună dispoziţie“, editată de Humanitas, bestseller Gaudeamus 2017, este deja la al treilea tiraj. „Weekend Adevărul“ o prezintă aşa cum o ştim, dar şi puţin altfel.

„Weekend Adevărul“: Că tot a început postul Paştelui, v-aş întreba pentru început dacă ţineţi post.

Dr. Simona Tivadar: Nu ţin post. Mi se pare mult mai dificil în zilele astea să ţii post. E adevărat, în generaţia bunicii mele, o femeie de vârsta mea (n.r. – 56 de ani) era o bunică şi nu făcea mare lucru în cursul zilei decât să gătească, să mai vadă de-un nepot, deci avea activitate redusă. Era considerată o femeie bătrână şi aşa se şi comporta. Ei bine, eu am exact activitatea unui tânăr de 25 de ani. Sigur, mai puţin sportul şi nu ies să dansez în weekend, nu stau nopţi întregi în cluburi, dar în rest, activitatea mea zilnică este extrem de intensă. În plus, noi nu îmbătrânim numai pe dinafară ci şi pe dinăuntru, ceea ce face ca tubul digestiv să absoarbă cu mai mare dificultate nutrienţii de care avem nevoie. Iar în această activitate extrem de intensă, eu cred că mai mult de două zile de post pe săptămână mi-ar reduce capacitatea de muncă şi nu cred că aş putea să fac faţă tuturor sarcinilor pe care le am.

Dar părinţii, bunicii dumneavoastră ţineau posturile?

Bunicii mei, categoric! Dar cu bunicii mei e o poveste: spre deosebire de alţi oameni, eu am trei rânduri de bunici. Mama mea are o istorie emoţionantă. După război, în epidemia de tifos din Munţii Apuseni, unde locuia ea într-un cătun, au venit comuniştii şi au luat toţi copiii de la părinţii lor şi i-au răspândit prin orfelinate sau prin satele de şes, unde au fost luaţi fie de familii care nu aveau copii, dar mai ales de familii care aveau averi şi erau considerate burgheze. Atunci, ca să nu facă puşcărie sau să nu li se confişte averea, au „adoptat“ aceşti copii, deşi părinţii lor erau în viaţă. După ce-a trecut epidemia de tifos, teoretic, ar fi trebuit redaţi familiilor, ceea ce nu s-a întâmplat. Mama mea şi-a văzut pentru prima oară părinţii când avea 16 ani. A fost luată la 5-6 ani de acasă, despărţită şi de fraţii ei, pentru că fiecare a fost dat altei familii, nici măcar în aceeaşi localitate şi i-a revăzut când avea 16 ani. A lucrat o vară întreagă la fabrica de conserve din Dej, ca să strângă bani de tren, de autobuz şi să meargă acasă să-şi vadă mama. După care tot ea i-a adunat şi pe fraţii ei şi au mers cu toţii la părinţi, chiar dacă i-a fost greu să-i convingă că nu au fost abandonaţi.

„Postul a ajuns să fie o ruşine, o îmbuibare“

Deci părinţii adoptivi ai mamei au fost a treia pereche de bunici şi aţi rămas apropiaţi de toţi.

Da, sigur! Mama a avut noroc, a nimerit la o familie foarte cumsecade fără copii, la care am fost şi eu de multe ori în copilăria mea. Revenind: toţi bunicii mei ţineau post fără discuţie.

Dar cum se ţinea?

Mâncarea de post era o mâncare incomparabilă cu mizeriile care se mănâncă în ziua de astăzi. Postul a ajuns să fie o ruşine, o îmbuibare şi-o alergătură perpetuă după tot felul de produse care au doar această calitate: că nu conţin proteine animale, atât. Ceea ce n-are absolut nicio valoare. Şi eu nu cred că cu bunul Dumnezeu poţi să faci trocuri de tipul: „Eu ţin post şi tu mă faci să câştig la loto“. Cred că postul te învaţă să înduri, iar noi nu mai ştim să îndurăm în timpurile moderne. Cred că postul te învaţă să-ţi stăpâneşti pofta de mâncare şi foamea. Dar în satele bunicilor nu se întâmpla să se înjure în post sau să se facă fapte rele.

Silvoiţa şi mălaiul, delicatese

Dar ce se mânca?

Se mâncau foarte multe plăcinte făcute în cuptor, aşa-zisele vărzare în Ardeal, care erau umplute cu lobodă, cu varză, cu ce aveau la îndemână. Sau plăcinte coapte în ulei, dar numai când era dezlegare la untdelemn! Pentru că nu se ungea toată lumea din cap până-n picioare cu margarină, cum se face acum. Şi nu se mestecau toată ziua nuci şi migdale ca acum, când se mănâncă mai multe calorii decât într-o alimentaţie normală şi bineînţeles că oamenii ies din post mai graşi şi mai bolnavi. Se mâncau şi plăcinte cu silvoiţă, adică dulceaţă de prune făcută la cazan fără zahăr şi fără suc de mere, cum se face astăzi ca să fie cât mai dulce şi să aibă cât mai mulţi carbohidraţi. În plus, se mânca mămăligă multă, foarte multă fasole – de unde veneau şi proteinele vegetale – şi cartofi. Iar mâncarea nu era rea deloc. Îmi amintesc, de exemplu, de un dulce pe care-l făcea bunica mea şi care-mi plăcea în copilărie: „mălaiul“. Adică un fel de prăjitură care în mod normal se făcea cu lapte, cu ou, cu puţin unt, puţin zahăr şi cu un mălai măcinat mare, cu o consistenţă grunjoasă. Se băga în cuptor când se făcea pâine, la sfârşit. Ştiţi cât era de bună? Extraordinară! Şi exista şi o variantă de post a „mălaiului“, care era ceva, evident, mult mai auster. Dar cuvântul de bază în post era „austeritate“. Şi, în afară de asta, întoarcerea spre Dumnezeu: gândul bun, fapta bună, smerenia. Să ne aducem aminte că acea societate era mult mai înţeleaptă decât noi, neavând însă modalităţi să se informeze şi nici posibilitatea să-şi procure tot felul de produse speciale. Jumătate din zilele anului erau de post. În majoritatea acestor zile consumul de grăsime de orice fel era interzis. Dezlegarea la untdelemn era în zile speciale, nu se mânca grăsime toată ziua bunăziua. În plus, spre deosebire de vegetarianismul absurd, în post există dezlegări la peşte.

O căsuţă în care trebuia să te apleci ca să intri

Cum se numeşte satul în care aţi copilărit cel mai mult la bunici?

Eu am fost la toţi trei bunicii mei cred că relativ în mod egal. Poate în Apuseni, la părinţii mamei, am fost mai puţin, pentru că era foarte greu de ajuns. Bunicii aceştia locuiau în satul Bistra, dar ca să ajung la ei, sus în cătun, pe deal, făceam 7 kilometri pe jos cu bagajele în spate. Nu exista curent electric şi nu a existat până când bunica mea a murit. Era o căsuţă în care trebuia să te apleci ca să intri, în care tacâmurile erau puse pe tavan. Totul era foarte mic, o căsuţă care poate fi comparată cu oricare dintre casele de acelaşi gen din Muzeul Satului. Din păcate, după moartea bunicii mele, casa a fost vandalizată de nişte oameni care s-au adăpostit peste noapte şi au făcut găuri în acoperişul de şindrilă distrugând casa. Părinţii adoptivi ai mamei sunt într-un sat care se numeşte Glod pe Someş, în judeţul Sălaj, unde ţin minte nucul, verile, ţin minte casa perfect şi apa din fântână, care avea extrem de multe săruri şi un gust foarte special. Cel mai mult mă jucam pe dealul la baza căruia este aşezată casa, unde erau nişte stânci în formă de scaune pe care ne puteam aşeza şi unde ne puteam juca. Îmi făceam păpuşi ca şi copiii de acolo, din coceni de porumb, cu păr făcut din mătase de porumb. Mi-a plăcut foarte mult să fac alte lucruri decât cele pe care le făceam la oraş, în Dej. Iar părinţii tatălui meu erau din Bobâlna.

Chiar din locul răscoalei din 1437?

Da, noi am avut un membru de familie, Ioan Cordoş, care este unul dintre martirii răscoalei de la Bobâlna. Este scris numele lui pe monument. În Bobâlna erau alt fel de oameni: aşa se explică, poate, cum o comună destul de mică de lângă Cluj a dat un prim-ministru, pe Ion Vaida-Voevod. Străbunicul meu – adică tatăl bunicului meu –a plecat în America pe la 1890 şi ceva. Vă daţi seama ce aventură pentru un ţăran la vremea aceea! Iubea foarte mult pământul, era un om extrem de robust, sănătos şi cu o putere de muncă extraordinară; pentru că pământurile familiei se tot împuţinaseră, fiindcă fuseseră mai mulţi copii, iar el a dorit să răscumpere şi să cumpere pământuri, a plecat în America atunci când i s-a ivit ocazia.

Cum?

Păi avea el un italian cu care făcea nu ştiu ce fel de afaceri, îi vindea fasole, cartofi, grâne, vite; iar italianul cu pricina a găsit o ofertă pentru o traversare a oceanului şi au plecat împreună în America, unde bunicul a stat peste zece ani. Nu ştim exact, că nu avem documente, dar când s-a întors din America, iar copiii lui aveau 21-22 de ani, străbunica mea a rămas însărcinată şi a mai făcut doi copii. Primul a fost bunicul meu care a crescut cu copiii fraţilor lui. În America a lucrat la calea ferată – aceea care este aşa de frumos descrisă în romanul „Winnetou“ – şi la ceva cariere de piatră. A câştigat mulţi bani. Avea contract cu o bancă, unde i se livrau salariile, iar anual trimitea acasă echivalentul în bani al unei perechi de boi, ca să aibă soţia şi cei doi copii rămaşi din ce să trăiască.

„Suita aia de morţi care nu se mai termina“

Dumneavoastră v-aţi născut şi aţi copilărit, în afara vacanţelor, în oraşul Dej.

Da, am câteva amintiri frumoase din Dej. Erau două blocuri într-o curte, iar curtea din spate avea o grădină enormă în care fiecare familie avea straturi de legume şi zarzavaturi şi toată lumea avea un coteţ cu găini. Aveam găini. Furam morcovi sau gulii din straturile alea şi le mâncam aşa, le curăţam un pic de pământ. Îmi aduc aminte cum îţi scrâşnea nisipul în dinţi când mâncai morcov... În jurul nostru erau tot felul de pomi fructiferi. Te duceai, cum ziceam noi, la „furat“. Veşnic eram într-un copac la furat cică, de fructe. E, cum să „furi“ mere din curtea Sanepidului? Le culegeai, nu le furai. Sau dude, pomniţe în Ardeal. Cine altcineva decât noi, copiii, se urca într-un dud uriaş?

Şi vă duceaţi şi pe dealurile alea de lângă Dej?

Nu, n-aveam voie. Dar mergeam mai ales în cimitirul de pe deal, pentru că acolo erau nişte toporaşi cu un parfum absolut extraordinar. Dar am stat foarte puţin în Dej, până la 9-10 ani, pentru că am fost inundaţi în anul 1970, când eu aveam 9 ani. În ’71, ne-am şi mutat la Cluj; tata a acceptat o ofertă de serviciu acolo, însă trauma a fost puternică, pentru că inundaţiile ne-au distrus absolut toate lucrurile, apartamentul.

Locuiaţi la bloc?

Da, şi am avut apă în apartament până la cam 40 de centimetri de tavan. Noi, din fericire, eram plecaţi la ziua de naştere a unei prietene a părinţilor mei, care locuia cu soţul ei la etajul patru, de unde am şi privit toată inundaţia. Ne-am dus la aceşti prieteni pentru o seară şi am rămas trei luni. Nişte oameni foarte cumsecade.

A fost deci o dramă plecarea din Dej.

Copil fiind, nu am resimţit aşa dramatic situaţia. Pentru părinţii mei sigur că a fost dramatic. Ajutorul primit a fost un nimic. S-au făcut atunci foarte multe afaceri cu ajutoarele. Mi-aduc aminte de nişte polivitamine venite de la americani, de cozile la pâine – pentru că se stătea la coadă pentru pâinea caldă cu cartofi – de nişte pesmeţi trimişi de americani şi de o rochiţă roşie cu guler alb pe care am primit-o din ajutoare. Tata era prosteşte de mândru şi a refuzat orice fel de ajutor, după care s-au lămurit şi-ai mei ce afaceri s-au făcut. Au fost oameni care efectiv au oprit tirurile cu ajutoare pe stradă, le-au descărcat în curtea lor după care au vândut tot ce-a fost acolo. Dar mai traumatizant decât inundaţiile în sine au fost accidentele multiple care s-au întâmplat după ce apele s-au retras: la reţeaua de gaze au fost tot felul de defecţiuni, iar nişte oameni au ars de vii în urma exploziilor. De exemplu, nişte oameni dintr-un laborator de la spitalul unde lucra mama mea, la parter. Mereu erau găsiţi oameni morţi, intoxicaţi cu gaze, a fost ceva îngrozitor! Asta-mi aduc aminte de la inundaţiile din ’70: suita aia de morţi care nu se mai termina.

„Am fost vecini de clasă cu Nadia Comăneci şi cu alte fetiţe gimnaste. Le aruncam covrigi peste dulapuri“

Odată cu mutarea la Cluj, după ce inundaţiile v-au distrus casa, aţi fost nevoită să vă mutaţi, evident, şi cu şcoala. Cum a fost trecerea?

Eu am făcut clasele I-IV la o şcoală experimentală de limbi străine, adică ni se predau limbi străine din clasa I, mai întâi franceză, apoi din clasa a II-a sau a III-a – engleză. Şi aveam profesori la toate materiile. Aveam o învăţătoare care ne preda şi româna, dar aveam alt profesor la matematică. În clasa a V-a m-am mutat de la şcoala aceea la un liceu de prestigiu din Dej şi imediat apoi ne-am mutat la Cluj, deci n-am resimţit schimbarea.

Am văzut că aţi urmat mai întâi cursurile unui liceu cu profil real, apoi aţi trecut la unul de filologie. Cum de aţi făcut această trecere?

Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Adică ştiu: la un moment dat, am cochetat cu ziaristica. Eu eram convinsă de copil că o să fac medicina, dar luasem nişte premii la olimpiadele de literatură, îmi plăcea foarte mult să citesc şi am avut aşa, o scurtă rătăcire.

Aţi regretat apoi că aţi renunţat la liceul cu profil real, care era şi prestigios pe deasupra?

Nu. Era liceu de mate-fizică şi oricum mă depăşea matematica avansată, deci n-am făcut niciun fel de rău. Am însă foarte mulţi colegi care sunt ingineri prestigioşi, IT-işti. Am crescut într-o generaţie în care competiţia în mod natural, o competiţie neprostească, era ceva absolut firesc: când se spunea despre cineva că-i tocilar, se spunea cu un oarecare drag. Era important să înveţi bine şi să faci sport. Astea erau două lucruri fără de care nu prea erai băgat în seamă în societatea de copii, n-aveai prestanţă.

Deci era bine să fii tocilar.

Să fii tocilar şi să fii sportiv. Dar tocilar însemna să înveţi bine, nu să fii pârâcios. Conta foarte mult, însă, să faci parte dintr-o echipă sportivă. De altfel, la Liceul „Bălcescu“ – care era liceu de mate-fizică – exista o clasă sportivă. Aveam şi săli special amenajate, cu săli de forţă, teren şi aşa mai departe. Nadia Comăneci a stat un an la noi, cred că eram în clasa a VII-a – a VIII-a şi am fost vecini de clasă. Se blocase un culoar cu nişte dulapuri, iar fetiţele sportive intrau pe intrarea profesorilor. Îmi aduc aminte că erau moarte de foame tot timpul; şi noi aveam un chioşc unde se vindeau nişte covrigi absolut extraordinari, proaspeţi în fiecare zi şi un soi de melc cu nişte nucă şi o crustă de zahăr topit deasupra, se numea cuib de viespi. Noi le aruncam gimnastelor prin lateralul dulapurilor şi pe deasupra lor covrigi, cuiburi de viespi şi eugenii, tot ce puteam şi noi, ca să nu ne vadă profesorii. Ele n-aveau voie, aveau un regim foarte strict. Erau nişte copii foarte chinuiţi.

„Da, am fost o tocilară“

Dumneavoastră ce sport aţi făcut?

Cel mai mult am făcut baschet, atletism, dar şi handbal.

La nivel de pasiune sau competiţional?

Nu la nivel de pasiune, la nivel de şcoală sportivă. Dacă erai mai bun, te duceai şi la meciuri. Dacă nu, te duceai numai la antrenamente. Acuma, eu nu am fost o sportivă de elită, dar asta nu înseamnă că n-am făcut sport din greu. Până în clasa a opta-a noua am făcut sport foarte serios.  Nu mi se părea ceva ieşit din comun.

Pare ieşit din comun, uitându-ne la relaţia copiilor de astăzi cu sporturile.

Pare, pentru că bunicii smulg din mâna copiilor şi o pană, îi leagă la şireturi până la 12 ani şi apoi se miră că sunt incapabili să îndure greutăţile vieţii. Copilul, din păcate, trebuie învăţat să îndure; sportul, taberele sunt locuri unde învaţă să îndure fără să sufere, fără să fie traumatizat. Învaţă să piardă, să câştige, generozitate, multe lucruri.

Aţi fost o elevă silitoare?

Da, am fost o tocilară, aşa-zis. Adică nu eram aşa de tocilară, dar am fost premiantă de cum am intrat în şcoală. Dar nu mi se părea ceva extraordinar, ci ceva firesc. Nu mă băteam pentru note: la sfârşitul anului, asta era situaţia. Am fost premiantă chiar şi în clasa a XII-a, când ar fi trebuit să iau premiul I, dar bine că nu m-am făcut chiar de ruşine să-mi pună şi coroniţă. Eu eram dintre copiii mai... recalcitranţi, să zicem, la regulile prosteşti. Deci eram o premiantă recalcitrantă, aveam probleme de disciplină.

Cum s-au manifestat aceste probleme? Ce făceaţi?

Nu-mi plăceau restricţiile absurde. De exemplu, fumam, ceea ce a fost, evident, o mare prostie, dar ăsta era anturajul. Aveam prieteni de tot felul: şi tocilari, şi derbedei.

Protestaţi împotriva materiilor comuniste predate în şcoală?

Eu n-am suferit foarte mult din acest punct de vedere. Am avut doi profesori de filosofie foarte buni, dintre care unul era un tânăr recalcitrant şi el – de mă şi mir că a ajuns profesor – care la orele de socialism ştiinţific şi mai ştiu eu ce tâmpenii, ne preda tot felul de lucruri super interesante, ne făcea teste psihologice. Cred că l-au şi vânturat la scurt timp după aceea. Pe urmă, în clasele a XI-a şi a XII-a nu mai conta, pentru că eu mă pregăteam pentru Medicină şi mă cam lăsau profesorii în pace. Doar profesorul de latină ne chinuia şi am învăţat toate verbele şi aveam nişte texte destul de complicat de tradus. Am nişte traume de la orele de latină (râde)... Îi spuneam Lepidus profesorului: era un moşuleţ complet nesimpatic. Îmi aduc aminte că ne trăgea de perciuni şi că avea nişte mâini veşnic ude, reci şi era extrem de neplăcut.

Aţi suportat şi consecinţe pentru atitudinea recalcitrantă?

Mi-au scăzut nota la purtare pentru c-am fumat într-o pauză la şcoală sau lângă şcoală şi atunci n-am mai luat premiul întâi în clasa a XII-a. A fost ceva de un ridicol tipic comunist: pentu că eram, bineînţeles, o gaşcă, erau printre noi copii care voiau să dea admitere la Drept. Şi cum nu se putea intra la Drept cu nota scăzută la purtare, atunci ne-au scăzut nouă celorlalţi nota la purtare pe trimestrul ăla cu două puncte. Ca să nu le scadă lor un punct. 

<strong>„În copilărie am trăit foarte mult între pacienţi, cu seringi... Mă mir că n-am făcut hepatită B“</strong>

Mama dumneavoastră era medic?

Mama a fost asistentă medicală de oftalmologie şi aşa am şi învăţat foarte repede să fac diverse proceduri oftalmologice. Eram studentă şi făceam injecţii retrobulbare, de exemplu. Aş fi vrut să fiu oftalmolog, dar dintr-un motiv probabil sentimental sau emoţional, nu-mi dau seama cu exactitate, am renunţat. Am născut în vara dintre anul V şi anul VI de facultate – bineînţeles că a fost un an odios în care trebuia să te duci la şcoală, nu te scutea nimeni, mama m-a ajutat foarte mult. Ei bine, la un moment dat, fetiţa mea a căzut, s-a lovit la buză şi mi-am dat seama că nu pot să fiu eu cea care o însoţeşte la chirurgie plastică şi reparatorie să o coasă, că nu pot să văd asta. Până atunci făceam gărzi la Spitalul de Boli Infecţioase, făceam puncţii rahidiene la copil sau la adult fără niciun fel de problemă. După aceea, n-am mai putut să fac proceduri chirurgicale sau exploratorii la copil. Am şi vrut să schimb, să fac pediatrie – eu făcusem medicină de adulţi – şi am lucrat foarte mult la pediatrie, inclusiv am făcut gărzi ca prim doctor de gardă, deşi eram rezidentă de medicină de adulţi. Foarte îndrăzneţi şefii de clinică care ne-au lăsat să facem gărzi, pentru că erau gărzi foarte grele. Erau timpuri în care cu decesul 0-1 an te duceai la Comitetul de partid să dai socoteală, erau foarte mulţi copii în leagănele de copii care aveau o stare de sănătate extrem de precară, foarte mulţi care aveau tare genetice sau din timpul sarcinii şi bineînţeles că mureau pe capete. Leagănul de copii a fost o altă experienţă de neuitat.

„Am vrut să adopt un copil“

Povestiţi-ne.

Am fost aşa de impresionată încât am vrut să adopt un copil abandonat, provenit dintr-o familie cu mai mulţi copii, cu părinţi alcoolici. Şi m-a oprit pediatra mea să fac lucrul ăsta. Şi cred că bine a făcut fiindcă eram foarte tânără şi după aceea, viaţa mea a luat-o în toate direcţiile, mai mult în zig-zag decât drept înainte şi ar fi fost extrem de complicat.

Aveaţi deja fetiţa?

Da, aveam fetiţa când am vrut asta. Eu l-am învăţat pe copilul ăla să vorbească, era un copil de care m-am ataşat foarte mult; mergeam foarte des pe la el, până când am înţeles că îi fac mai mult rău, pentru că se ataşează şi el de mine şi îi lipsesc şi suferă. Atunci s-a pus problema de adopţie şi a fost o discuţie serioasă şi în familie şi cu toată lumea, să mă gândesc bine la consecinţe.
Mi-am dat seama că nu-i momentul. Eram studentă fără niciun fel de căpătâi.

N-aţi mai păstrat legătura cu el, nu mai ştiţi ce s-a întâmplat cu el.

Nu, atunci m-am rupt.

„Am fost doctor de mică, fără să dubitez că voi fi vreodată doctor“

Aţi visat toată copilăria să vă faceţi medic?

N-am visat. Nu, am fost convinsă. M-am jucat cu toate păpuşile injectându-le: pe vremea aia erau păpuşi de cârpă; aduceam sticluţe de penicilină de la spital, puneam tuş de diverse culori în ele şi îmi injectam păpuşile. Bineînţeles că putrezeau! Am trăit foarte mult între pacienţi, cu seringi... Mă mir că n-am făcut o hepatită B sau cine ştie ce. Pe cuvânt! Condiţiile de sterilizare erau destul de precare. Culmea, am fost doctor de mică, fără să dubitez că voi fi vreodată doctor.

Tatăl cu ce se ocupa?

Tatăl meu s-a ocupat cu a face mersul trenurilor, cu siguranţa transportului în CFR. Mult timp lucra la Bucureşti; în copilăria mea, mi-aduc aminte că făcea naveta aproape săptămânal în perioadele în care se lucra la mersul trenurilor şi era extrem de complicat, vă daţi seama, nu exista niciun fel de calculator şi toate calculele, traseele, orele de opriri, de porniri se făceau cu creionul. Îmi aduc aminte că îmi aducea curmale, pufuleţi, portocale. De curmale m-am plictisit repede, dar de pufuleţi şi de portocale, nu.

„Nu figurez în calculator la Ministerul Sănătăţii“

Să ne întoarcem puţin la studenţie şi la meserie. Cum aţi ajuns la diabet, nutriţie şi boli metabolice?

Foarte simplu. Când am terminat eu facultatea, primeai o repartiţie şi făceai trei ani de aşa-zisă stagiatură în spitale mari. Ca să practici ceea ce ai învăţat în medicină generală, ca să te poţi duce la ţară după aia şi să te descurci singur. Aveam: ginecologie, chirurgie, pediatrie, boli interne, boli infecţioase şi medicină internă. Eu am luat Clujul, pentru că am avut o notă foarte mare când am absolvit facultatea, 9,90 şi ceva. Eram tocilară şi în facultate, dacă vreţi, deşi eram la fel de recalcitrantă (râde). Am obţinut un post la Cluj. Dar acea perioadă nu mi se recunoaşte astăzi ca nimic, deşi este echivalenta unui rezidenţiat, figurează doar la vechimea mea în muncă, deşi din şase în şase luni schimbai stagiul şi dădeai un examen din materia aia, exact ca la un rezidenţiat din ziua de azi.

Ce ciudăţenie!

Puţin spus. Ce nedreptate! Pentru că au fost trei ani de rezidenţiat, practic, cu examene serioase. Eu, cel puţin, am dat examene serioase. Făceai stagiul şi pe urmă aveai o probă practică şi cred că un examen scris.

Cum vă explicaţi, de ce s-a întâmplat asta?

Pentru că este o vraişte în Ministerul Sănătăţii. Nici măcar nu figurez la Ministerul Sănătăţii în calculator. Nu exist. Exist numai în dosarele de pe hârtie. N-a avut nimeni timp să-mi introducă datele în calculator. Doctor care am lucrat 15 ani numai în Bucureşti! Ce să te aştepţi? Noroc că mi-au găsit dosarul: este într-un fişier de fier, pe hârtie, dacă vine inundaţia, asta este, am pierdut. Pe urmă, după aceşti trei ani trebuia să merg la ţară, însă i-am terminat în 1989, am rămas însărcinată cu al doilea copil şi mi-am făcut o întrerupere de serviciu pentru că primisem post în Hilişeu-Horia, judeţul Botoşani, undeva unde se agaţă harta-n cui.

N-aţi apucat să profesaţi deloc acolo, aţi făcut întrerupere şi după aceea a venit Revoluţia.

După aceea a venit Revoluţia; am născut între timp al doilea copil, am mai stat o vreme şi pe urmă m-am apucat de învăţat pentru rezidenţiat. Am dat rezidenţiatul în ‘91, în toamnă – în ‘90 le-am ratat, unul din cauza sarcinii şi unul din cauza faptului că era fetiţa bebeluş şi eu ştiam să învăţ doar ca-n sesiune, de dimineaţa până noaptea târziu. Sigur, datorită copiilor a trebuit să mă reorganizez şi aveam un pic altfel de program, doar că tot aşa am învăţat în ’91, pe viaţă şi pe moarte. Deja se schimbaseră condiţiile, rezidenţiatul nu se mai dădea pe post, ci doar ca intrare în specialitate şi era, în vremea aceea, un centru de diabet nou-înfiinţat la Cluj. Au fost trei locuri în specialitatea de diabet la rezidenţiat şi am fost 5.000 de candidaţi; am luat diabet pentru că în capul meu era că voi rămâne la Cluj, la centrul nou-înfiinţat. Dar lucrurile s-au schimbat. 

„Am cumpărat prima maşină de făcut pâine venită in România“

Ce le puneaţi în pacheţelul de la şcoală fiicelor dumneavoastră?

Am cumpărat prima maşină de făcut pâine venită in România şi am facut zilnic pâine cu tot felul de năzbâtii înăuntru şi sandviciuri până au terminat fetele mele şcoala, ba chiar făceam şi pentru iubiţii lor, ca să fiu sigură că nu mănâncă junk food fiindcă îşi impart porţia (râde).

Vă place să gătiţi? Ce, în mod special?

Gătesc şi încă bine, foarte diversificat. Sunt curioasă să gust retete şi mâncăruri tradiţionale pe unde umblu şi refac la mine în bucătărie tot ce mi-a plăcut. Nu cred că îmi place să gătesc, mi se pare obositor, dar îmi place şi mai puţin să mănânc mâncare de proastă calitate, nu mănânc fast food şi nu ronţăi prostii, aşa că gătesc. Chiar şi fetele mele îşi gătesc, pe unde le-a aruncat viaţa, din aceleaşi motive. Deplâng sărăcia de oferte a ingredientelor de pe piaţa românească. Gătesc cu plăcere doar când găsesc materie primă deosebită, specială – mă refer la carne, peşte şi legume în special.

<strong>„Pe mine spitalul nu mă ţinea în viaţă“</strong>

Aţi ajuns la Bucureşti.

Da, eu, dintre toţi oamenii, pentru că eram intrată legal, oficial şi prin concurs în specialitatea de diabet, am făcut doar un an şi jumătate la Cluj şi un an şi jumătate a trebuit să studiez la Bucureşti. A trebuit să-mi las familia acasă, cei doi copii, împărţiţi, fiindcă cea mare începuse şcoala, era la părinţii mei, iar cea mică era cu soţul meu; am făcut naveta săptămânal Cluj-Bucureşti, cu toate mijloacele de transport, era un circ. După aceea, când am terminat specialitatea, am mai dat un examen pe post şi Mincu (n.r. – Iulian Mincu, ministru al Sănătăţii între 1992 şi 1996, diabetolog şi promotorul „alimentaţiei raţionale“) ne-a scos trei posturi mari şi late în Bucureşti, unul în Suceava şi unul în Tulcea. Noi eram trei ardelence, toate trei am rămas în Bucureşti şi s-au întâmplat nişte măgării cu acea ocazie, despre care nici nu mai vreau să vorbesc şi nu vreau să-mi insult colegii. Eram deja în ’95, Revoluţia rămăsese departe. Când am ajuns la Spitalul Universitar, ca urmare a noului concurs pe care l-am dat, şefa de la Resurse Umane mi-a spus că nu are postul de diabetolog în schemă.

Aţi dat concurs, v-aţi dus la Universitar...

M-am dus cu repartiţia în mână şi mi-a spus că nu are post de diabetolog în schemă. Vă daţi seama ce tupeu, în condiţiile în care Mincu era ministrul Sănătăţii! Fiind de specialitatea lui, ştia exact ce posturi există disponibile în Minister.

Ce aţi făcut? Aţi înfiinţat compartimentul, nu? Atunci s-a înfiinţat compartimentul de diabet din Universitar?

Pe hârtie exista, doar că eu m-am dus şi l-am făcut să existe cu adevărat. M-am dus la directorul spitalului din acea vreme şi i-am spus că aş prefera să ne înţelegem omeneşte, să-mi întrerup activitatea pentru creşterea copilului până ne lămurim unde voi lucra eu sau că lucrez pe paturi cu drepturi depline, iar el a optat pentru a doua variantă.

Aţi reuşit?

Am rămas la Universitar.

Aţi rămas la Universitar din ‘95 până prin 2011. Între timp, aţi mai lucrat şi în privat, v-aţi înfiinţat şi cabinetul privat.

Am mai lucrat şi înainte la stat. În afară de ăştia 15, am mai lucrat 6 la stat. Şi am lucrat şi în studenţie.

Ce v-a făcut în 2011 să renunţaţi la postul de la stat?

Faptul că nu mai exista echipă. Fusese deja revoluţia lui Nicolaescu în medicină: doctorul s-a transformat într-un furnizor de servicii şi singura chestiune care i se cere în acest moment este să fie rentabil financiar. Eu a trebuit să învăţ administraţie şi contabilitate, pentru că eram singura pe diabet. Casa de asigurări era cea în faţa căreia dădeam socoteală. Am fost silită să particip la licitaţii, să semnez acte pe care se cumpărau insulină, teste de glicemie, medicamente antidiabetice de miliarde de lei, cu răspundere penală şi financiară pentru această situaţie. Or, eu n-am studii de contabilitate şi nu sunt în stare să administrez nici banii din portmoneul meu. Mi-am dat seama că lucrurile o iau absolut razna; în plus conducerea spitalului de pe vremea aceea era destul de, să zicem, nesuportivă în ceea ce priveşte problemele de diabet. Eram singură într-un spital în care 10% dintre pacienţi aveau şi diabet. În afară de pacienţii mei de pe paturi mai erau pacienţii de ambulator, adică din restul spitalului. Făceam şi privat ca să-mi câştig existenţa şi la un moment dat, a trebuit să aleg şi să văd ce ne ţine, ce ne dă de mâncare, mie şi copiilor, şi ce ne omoară. Pentru că aşa nu mai puteam să o duc. După 15 ani, eram deja la capătul puterilor, eram extenuată şi n-am vrut să mor prematur de dragul statului. Am renunţat la spital, deşi iubesc spitalul şi urgenţa şi sunt un doctor de urgenţă caracterial, pentru că privatul ne ţine în viaţă. Pe mine spitalul nu mă ţinea în viaţă.

Dilemele pacienţilor de azi

Aţi înfiinţat unul dintre primele cabinete private de nutriţie din ţară.

A fost primul cabinet privat de nutriţie din Bucureşti.

Cu ce probleme vi se adresau la început pacienţii?

Cu probleme mult mai normale decât azi. Pe vremea aia, întrebau despre mâncare. Acum, întreabă despre lucruri exotice şi tâmpenii de pH sau prostii citite în ziare. Vin să le demontezi cu argumente ceea ce citesc aiurea.

Ocupă mare parte din consultaţie demontarea de mituri?

Nu suficient de mult, pentru că eu nu permit acest lucru; dar da, ar putea să-mi ocupe mult mai mult timp.

De ce credeţi că nu-i vedem la puşcărie pe impostorii care promit vindecări miraculoase şi pe cei care vând iluzia sănătăţii (cure de detox, ape alcaline etc.)? Aţi făcut vreodată o plângere împotriva unui astfel de impostor? Sau le-aţi recomandat pacienţilor păgubiţi să facă plângeri?

De ce nu sunt pedepsiţi impostorii? Fiindca impostura produce bani mulţi. Pentru că toată societatea noastră e măcinată de impostură: cine să dea legi oneste, corecte, drepte? Avem peste 150 de parlamentari cu dosare penale, de la ei aşteptaţi legi corecte? Scandalul plagiatelor e în continuare în toi, scara valorilor e făcută praf. Dacă oamenii cinstiţi şi buni profesional nu îşi fac auzită părerea, de teamă că vor fi împroşcati cu lături de impostori, vom rămâne o societate primitivă şi destrămată. Eu sper ca volumul meu de pamflete medicale pe care l-a publicat Humanitas să fie un îndemn pentru toţi profesioniştii să înceapă să lupte pentru meseria lor. Se poate şi fără ură. De altfel, motto-ul cărţii este: „Glumind putem spune orice, chiar şi adevărul“ – Sigmund Freud.

Educaţie cu zâmbetul pe buze

Pasiunea pentru scris e descoperire recentă sau e mai veche, din vremea olimpiadelor la română? Scrieţi mult?

Eu scriu la fel cum vorbesc, nu fac vreun efort special. Dar nu sunt un scriitor adevărat, pentru că pot trăi foarte bine şi fără să scriu, atâta vreme cât pot vorbi (râde). Scriu când mă revoltă sau mă umple ceva de indignare: întâi sunt consternată de câte o prostie debitată de cineva, apoi mă supăr şi mă enervez şi, în cele din urmă, aleg să râd de prostia cu pricina, că am şi eu coronare subţiri. Sarcasmul şi ironia sunt forme de autoprotecţie pentru mine. Refuz să îmi trăiesc viaţa înverşunată şi acră, dar nici să nu iau atitudine nu mi se pare posibil. Proiectul meu de viaţă e educaţia, am ales să o fac aşa, scriind pe net. Din fericire, în jurul meu s-au adunat mulţi oameni cu umor, inteligenţi, sarcastici unii şi ne distrăm împreună. Există followers care citesc toate comentariile şi se distrează copios. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult decât să faci educaţie cu zâmbetul pe buze?

Cum vă explicaţi succesul uriaş pe care l-a avut cartea dumneavoastră? Au românii umor? Aţi primit şi critici?

Succesul cărţii dovedeşte fix că există un număr deja critic de oameni care s-au săturat de reclame mincinoase, de leacuri miraculoase, de dive care ştiu medicină şi de prostie fudulă, în general. Oameni care vor informaţie de la un profesionist care a învăţat biochimie, fiziologie, fiziopatologie – nu „a citit multe cărţi pe tema asta“; e o mare deosebire între a citi şi a învăţa.  Pe de altă parte, oamenii s-au săturat şi de reţete de nemurire, de sfaturi tip breaking news, de teorii contradictorii şi conspiraţioniste din surse îndoielnice. În plus, oamenii vor să râdă, să fie fericiţi, să glumească. Da, cred că românii au mult umor, creativitate si imaginaţie. Păcat că sunt obişnuiţi să nu analizeze serios probleme importante, se lasă târâţi de evenimente şi, cum spunea Cioran, nu cred în puterea exemplului individual. Eu cred în forţa şi importanţa fiecărui individ. Fiecare om e o lume, ar fi bine să ne preţuim mai mult; noi ne fudulim steril, dar nu ne preţuim destul.