Medicina de-a lungul istoriei: cum erau trataţi pacienţii când operaţiile se făceau fără anestezie, iar suferinţa din dragoste era considerată o boală

Walter Freeman, neurochirurgul care a învăţat să opereze folosind un grepfrut FOTO Huffington Post

În perioada Antichităţii, începând de la medicii greci, continuând cu Evul Mediu şi Renaşterea, practicile medicale făceau, adesea, mai mult rău decât bine.

Într-un articol publicat pe site-ul huffingtonpost.com, Nathan Belofsky, autorul cărţii „Strange Medicine: A Shocking History of Real Medicine Practices Through the Ages“, vorbeşte despre unele dintre cele mai bizare moduri în care medicii îşi tratau pacienţii.

Lipitorile

Pentru a elimina boala din organism, medicii luau sânge de la pacienţi, folosind lipitori. De cele mai multe ori, acestea erau aşezate pe braţele, picioarele sau pieptul pacienţilor, dar existau şi situaţii în care era necesară o intervenţie în zone mai sensibile, inclusiv în cavitatea bucală.

Medicii care otrăveau

Romanii urau medicii. Primul medic oficial al Romei, Arcagthus, a fost poreclit Carniflex – călăul. Medicii romani cunoşteau în detaliu efectele otrăvurilor, fiind angajaţi adesea pentru a ucide.

Împăratul Claudius a fost ucis de propriul său medic, iar Juvenal, unul dintre finii observatori ai acelei perioade, scria că oricine voia să pătrundă în cercurile înalte avea nevoie de un astfel de medic. El chiar vorbea despre erorile regretabile comise de către femeile care, după ce îşi otrăveau soţii, descopereau că aceştia din urmă luaseră antidotul şi erau nevoite să îi ucidă prin înjunghiere.

Afacerea era atât de prosperă, încât degustătorii deveniseră, de asemenea, indispensabili, iar Nero era atât de mulţumit de medicul său, Locusta, încât l-a ajutat să deschidă o şcoală unde acesta din urmă preda arta otrăvirii.

Cine a fost John Hunter?

Cel mai renumit chirurg englez nu a renunţat niciodată la cea de-a doua carieră a sa: cea de hoţ de morminte, iar în 1791 a încercat să fure polipii nazali ai celebrului compozitor Joseph Haydn.

Preţul sângelui

În timpul Renaşterii, oficialii nemţi recomandau farmaciştilor să pună la păstrare 23 de tipuri diferite de rămăşite umane şi cranii. Un inventar din 1652 include grăsime umană, oase şi piele. Sângele era cel mai căutat şi valoarea sa depindea mai ales de „prospeţime“.

Cu ochii pe ceas

Viteza era esenţială într-o vreme în care anestezia nu exista, pentru a reduce riscul unui şoc sau al infecţiei. Chirurgii renumiţi precum Robert Liston puteau amputa un membru în mai puţin de un minut. În 1847, Liston a îndepărtat o tumoare în patru minute. Altădată, medicul se mişca prea rapid. În cursul unei intervenţii chirurgicale, a retezat din greşeală degetele asistentului său.

Suferinţa din dragoste

Rămas netratat, un pacient care suferea din dragoste ajungea să aibă probleme cu pielea, accese de isterie în care ţipa şi gemea, iar ulterior murea. În 1610, Jaques Ferrand a scris un tratat despre boală. Într-un altul, referitor la „melancolia erotică“, sugera ca femeilor care suferă din dragoste să le fie turnat acid pe coapse.

Neurochirurgie neconvenţională

Freeman nu urmase cursuri specializate de chirurgie şi dispreţuia purtarea de mănuşi sau asigurarea unui mediu steril. În schimb, a exersat pe un grepfrut o bună perioadă de timp, iar curând a dezvoltat o tehnică proprie, una care îi făcea pe medicii care îl asistau să leşine, cunoscută sub numele de lobotomie transorbitală. 

Tehnica presupunea ridicarea pleoapei superioare a pacientului şi plasarea vârfului unui instrument chirurgical în partea de sus a orbitei. Instrumentul respectiv, leucotomul, era împins dincolo de os, cu ajutorul unui ciocan şi pătrundea, aşadar, până la creier.

Isteria 

Grecii credeau că pântecele femeilor singure se detaşau şi „migrau“ către cap, putând provoca isterie, care conducea la moartea prin sufocare.