Sportul românesc de echipă moare, Bannere electorale râd în soare...

Am trăit să o vedem şi pe asta! Timp de aproape o jumătate de secol, România era o prezenţă redutabilă în competiţiile internaţionale de gimnastică. Mai exact, este vorba de 48 de ani, adică din 1968, de la Jocurile Olimpice de la Mexico City. Anul acesta, la Rio, din păcate nu vom mai auzi comentatorii admirând performanţa „fetelor noastre de aur”.

Ca de obicei, s-au încins burtierele televiziunilor, a început obişnuitul tir al acuzaţiilor, se cer capetele antrenorilor, se caută vinovaţi, se aduc în discuţie inclusiv detalii din timpul procesului de pregătire, li se reproşează antrenorilor că au terorizat fetele din lot, că le-au numit într-un fel sau altul, că au vizat să aibă doar câştiguri. Pe scurt, a început o campanie total nefericită de spălat rufele în public. Este prematur să vedem acum cine are sau nu dreptate. Un singur lucru este cert: anul acesta, aurul olimpic va străluci prea puţin sau deloc la Rio de Janeiro pe pieptul vreunui sportiv român. După cum nici „Deşteaptă-te române!” nu va suna probabil decât pe telefonul vreunui membru al delegaţiei româneşti.

Fără să vrei, te uiţi prin colecţia de reviste din ultimii 48 de ani. Reciteşti interviurile, afli poveşti cutremurătoare cu tineri care mergeau desculţi la şcoală ca să economisească banii pentru o pereche de pantofi sportivi. Unii au alergat la calificări cu picioarele goale, alţii au vâslit cu pagaia ruptă. De un mare campion auzi că a boxat cu un braţ, deoarece degetul mare de la celălalt era fracturat şi medicul lotului injectase calmantul regulamentar atât cât campionul să mai fie conştient. De altcineva auzi că a bătut cu pumnul în masă la Comitetul Central, spunând că va câştiga competiţia sub tricolorul românesc, ca să obţină paşaportul în condiţiile în care delegaţia olimpică plecase, iar şeful partidului şi statului avea impresia că sportivul cu pricina era deja ajuns la destinaţie.

„Ce-i mâna pe ei în luptă?”, te întrebi citându-l pe Mihai Eminescu, „poetul nepereche”. Mulţi sportivi au plecat de pe maidanele din spatele blocurilor cenuşii, din poienile satelor româneşti. Părinţii lor, ţărani, muncitori sau intelectuali se pomeneu acasă, duminica, cu vreun profesor de sport care venea să le spună că puştiul sau puştoaica de acasă au talent.

„Nu sunt bani!”, spuneau părinţii care munceau să le poată asigura traiul şi studiile. „Se ocupă clubul sportiv şcolar!”, venea răspunsul profesorului. Atunci, probabil o bunică îşi desfăcea lada de zestre şi din broboadă scotea vreo sută, două de lei ţinute pentru vremea când s-o mărita fata ori o pleca militar băiatul, dându-le odraslelor plecate spre marea performanţă să le fie de folos. La fel, vreun bunic umbla în valiza de armată de sub patul din odaia cea bună şi scotea de acolo banii de care-i spusese consoartei că-i dăduse pe vreo bere sau o ţuică la crâşma din sat când jucase România cu vreo superputere şi o bătuse. Poate în seara aceea fusese la lucru în schimbul trei şi citise dimineaţa în vreun ziar în staţia de autobuz sau halta de tren, doar nu mai ştia soţia ce făcuse el atunci...

„Suntem economie de piaţă!”, „Eşti nostalgic!”, „Sunt proiecte!” sunt vorbe pe care le voi întâlni printre comentariile care vor însoţi acest articol.

Le voi răspunde tuturor punctual:

1. Guvernanţii, indiferent de culoarea de pe bannerul electoral, şi-au bătut joc de economia bazată pe industrie, agricultură, comerţ, aşa neperformante cum erau ele, dar care ţineau în spate cluburile şcolare.

2. Azi, pe hârtie, se alocă bani pentru sport (în general pentru performanţa tinerilor), dar se fură de către politrucii răsplătiţi cu vreo sinecură pentru că au lipit bine afişele electorale. Aşa au apărut sacoşele cu bani pe la nu ştiu care minister, terenurile de fotbal în pantă. Aşa apar, deşi legea spune că nu este voie, bannere imense cu viitori candidaţi la alegerile locale. Ni se oferă aceeaşi ciorbă reîncălzită şi îndoită cu apă că legea electorală acţionează după 5 mai 2016. Până atunci e publicitate, dragi prieteni şi nu mai poţi să-ţi tragi sufletul pe stradă că ţi se oferă calendare cu feţe ale unor inşi care candidează. Te uiţi la ei şi constaţi că marea lor majoritate nu valorează nici cât cartonul pe care este tipărit calendarul. Aici sunt banii performanţei sportive, astfel se explică de ce „nu sunt bani”.

3. Se duce o luptă surdă pentru dispariţia din programa şcolară a disciplinelor care ţin de specificul naţional şi cultural. Astfel, pe lângă lipsa pregătirii de performanţă, nu mai există nici motivaţia campionilor de altă dată, aceea de a concura pentru ţară. La acea vreme nu existau reclamele, contractele cu mass-media, iar răsplata era limitată la o primă, o vacanţă, cel mult un automobil sau excepţional, o casă.

4. Finanţarea activităţilor culturale şi sportive cade în sarcina părinţilor, care, indiferent că lucrează la stat sau în mediul privat, au salarii mici. Să nu uităm, însă, că mari campioni s-au născut în zone defavorizate unde azi părinţii nu au alt venit decât alocaţia mizeră care se oferă şi care nu ajunge nici pentru pâine. Acei tineri sunt condamnaţi să rămână anonimi. Poate se gândeşte la ei vreo mătuşă sau un unchi plecaţi prin străinătate, dispuşi să-i ajute dacă ai lor nu au talent, ori chiar acei oameni nu au copii.

5. Înainte exista un grup din care, prin teste succesive, se cernea talentul până la antecamera performanţei. Azi, din păcate, selecţia înseamnă abandon. Adică, mai pe înţelesul tuturor, înainte „alergau şapte”, de vârste apropiate, unii juniori, alţii aproape de vârsta pentru seniori. Dintre ei, ieşea un campion, care când se retrăgea, „avea spatele asigurat”, adică exista continuitate spre marea performanţă. Azi, tinerii cu potenţial material văd că drumul spre performanţă este greu, că banii câştigaţi sunt puţini, aşa că preferă confortul asigurat de familie, ori încearcă să ardă etapele sau să câştige bani uşor. Cei fără potenţial bat mingea pe maidan, aleargă pe dealuri, înoată în lacuri, riscând să se înece, nebăgaţi în seamă şi pasiunea dispare odată cu sosirea majoratului şi implicit a momentului de a începe să muncească.

6. Azi vezi sportivi şi sportive care s-au retras din activitate. Continuă să arate bine chiar şi după trei decenii de când s-au retras din arene. Tinerii şi tinerele preferă „sala”, cursurile de modelling, implanturile artificiale, adică se autodistrug încercând să imite frumosul.

7. Există moda înscrierii copiilor la diverese cursuri pentru care nu au vocaţie, doar aşa să nu fii mai prejos decât colegii. Sunt bani risipiţi în vânt, care nu conduc spre performanţă. Se aude că la şcolile sportive private sunt preferaţi copii mai puţin talentaţi, dar cu potenţial financiar în dauna celor săraci, dar talentaţi. Deci, iar este un atentat la ideea de performanţă.

8. Sporturile de echipă, în afară de fotbal, suferă enorm. Ziarele sportive se mulţumesc cu performanţele individuale realizate de unii jucători bine susţinuţi material, de multe ori, din resurse proprii, care însă nu ajung decât efemer pe primele poziţii.

9. Performanţa în sport se atinge greu şi se menţine puţin. Sportivii de performanţă se trezesc la vârsta de 35 de ani că trebuie să ia drumul şcolii pe care au sacrificat-o de dragul performanţei, pentru a obţine o calificare. În acest timp, colegii lor care nu au fost în marea performanţă au deja experienţă în muncă şi studii nenumărate. Marii performeri nu sunt recuperaţi în administrarea instituţiilor sportive, în actul didactic de specialitate. Sunt lăsaţi să trăiască din ceea ce au adunat, iar din gimnastică sau atletism, sincer nu se fac bani precum în fotbal.

10. Există, aşadar, un dezinteres politic pentru performanţă. Vin alegerile, ne batem în bannere, calendare, spoturi, puţin ne pasă că nu avem gimnastele noastre la Rio.

„Lasă”, ar zice unii, „mai este o Olimpiadă şi în 2020”.

Revezi filmele postate în arhivele electronice. Auzi comentarii de legendă, strigăte de bucurie, imnul cântând, vezi tricolorul pe treapta cea mai de sus. Revii în realitatea înconjurătoare, suspini şi-ţi vezi de treabă. Nu am dat numele sportivilor ale căror exemple le-am invocat, nu din ignoranţă, ci din dorinţa de a vă invita să le descoperiţi poveştile. Poate aşa ne deşteptăm şi la alegerile locale şi generale vom vota cum trebuie. Vom lua ce a fost bun din ultimele cinci decenii, vom evita greşelile trecutului  şi poate, în 2019, când România va deţine preşedinţia Uniunii Europene, vom fi siguri că la Olimpiada următoare vom avea iarăşi victorii.

Ieri, 21 aprilie 2016, la Olympia, în Grecia, s-a aprins „flacăra olimpică”, pentru a parcurge drumul pe cinci continente către Rio. Au trecut 120 de ani de la primele Jocuri Olimpice moderne de la Atena din 1896. Să credem că odată cu această flacără, s-a aprins şi speranţa. Că doar ea ne-a mai rămas din cutia Pandorei.