INTERVIU Niculae Nedeff: „Practic, prima mea activitate a fost câştigarea Mondialului“
0
Niculae Nedeff, singurul antrenor de handbal din lume câştigător a şapte titluri mondiale, descrie reperele unei vieţi trăite în zona semicercului.
Niculae Nedeff merge spre 86 de ani. În fiecare dimineaţă, după ce ia micul dejun în compania soţiei sale, iese să cumpere presa. Îşi petrece aproape jumătate din zi lecturând ziarele, terminând, inevitabil, prin a-şi confrunta o pronunţată stare de nervi. Apoi, citeşte lucruri serioase, romane, eseuri, cărţi de memorialistică. Seara, se uită la televizor. Nu la filme. Doar la „ştiri şi jurnale“. Îi place să fie informat, să ştie, să afle totul. Nu trăieşte în iluzie. Îşi dă seama că a fost un privilegiat al sorţii să adune la activ atâţia ani de viaţă. Unii oameni nu se pot împăca niciodată cu gândul propriei dispariţii. Nedeff este îngrijorat doar de ce va rămâne după plecarea sa din această lume. Viaţa e scumpă, cheltuielile apartamentului din Dorobanţi sunt mari, iar pensia şi renta sa lunară, acordate pentru merite sportive deosebite, se vor evapora. Cum se vor descurca atunci cei rămaşi în urmă? Este ciudat ca un om care se identifică practic cu „Epoca de aur“ a handbalului românesc să-şi pună astfel de probleme. Omul acesta, ce-şi răscoleşte încordat printre amintiri din faţa noastră, a strâns mâinile tuturor preşedinţilor României, de la Dej la Băsescu. Cu ce a rămas, în afară de rezultatele sportive excepţionale? Ei bine, cu promisiunea unui Trabant, apartamentul în care locuieşte şi un aparat radio vechi, produs de Grundig. Restul e istorie.
„Weekend Adevărul“: Cred că putem începe.
Niculae Nedeff: Mai întâi, să vă spun că sunt foarte încântat şi bucuros că, după atâţia ani de la încetarea activităţii mele practice, s-a mai gândit cineva la mine. Sau, mai bine zis, la handbalul românesc, la fostele rezultate ale unei echipe care, pentru 20-30 de ani, a dominat lumea. Lucrul ăsta e îmbucurător.
Ştiaţi că există cuvântul „Nedeff“ în Dicţionarul Enciclopedic disponibil pe internet?
Am văzut şi eu că apar pe Wikipedia.
Aia e enciclopedie.
Da, enciclopedie. Mai sunt în „Who is Who“. Bine, ăia sunt mai dificili. După ce îţi cer să confirmi date, îţi mai cer şi bani să cumperi cartea.
Dar de faptul că numele dumneavoastră se găseşte în dicţionare ce spuneţi?
Asta rămâne, la un moment dat. Pentru că, din punct de vedere al satisfacţiilor materiale, situaţia nu este cine ştie ce... Nu e îmbucurătoare.
O iubire bulgaro-română
Eram curioşi. Ce fel de nume e Nedeff? Ce origini are?
Tatăl meu era venit din Bulgaria. Se întâmpla când avea 14 ani. A primit cetăţenia română, iar numele Nedeff este o transformare a numelui bunicului meu, pe care-l chema Nediu. S-a găsit o formă, să mi se dea un nume mai aşa…
Mama era româncă?
Mama, da.
De ce a venit tatăl din Bulgaria? Se trăia mai bine, pe atunci, în România?
A venit de sărăcie. Cum pleacă oamenii acum de la noi din ţară în Europa. El s-a ocupat de problema fructelor şi legumelor. A venit în Bucureşti şi s-a angajat la firma lui Dumitru Rădulescu şi Petrică Rădulescu, fostul portar al naţionalei de fotbal. Cei mai răsăriţi dintre angajaţii lor erau plătiţi cu zeciuiala, cum se spune astăzi, în funcţie de încasări.
O pasiune pe viaţă
Cum arăta Bucureştiul copilăriei dumneavoastră? Îşi merita renumele de „Micul Paris“?
Toate amintirile din copilărie sunt, în general, frumoase. Am stat în diferite locuri în Bucureşti, pe Pieptănari, pe strada Maşina de Pâine… Acum, cu „Micul Paris“… Eram prea mic, nu puteam să fac eu comparaţii între Bucureşti şi Paris. Pentru mine, Parisul a fost un scenariu de film, construit din literatura pe care o citisem. Prima dată când am ajuns la Paris, păream că ştiu totul. Erau francezii uimiţi, că de unde ştiu toate lucrurile astea?
V-a plăcut mult să citiţi în copilărie?
Mi-a plăcut să citesc permanent. Şi acum, la bătrâneţe, îmi place. Dar mă distrug astea (n.r. – arată spre teancul de ziare cumpărat de dimineaţă, înainte sosirii noastre; majoritatea sunt tabloide). Astea mă omoară. În fiecare zi mă apucă prânzul cu ziarele în faţă. Iar cărţile serioase le tot amân şi le mai amân, le amân…
Văd că aveţi pe masă şi ultima carte a lui Gabriel Liiceanu, „Dragul meu turnător“.
Liiceanu scrie bine, dar e uşor plictisitoare cartea. A adunat articole scrise peste tot şi le-a pus în cartea asta.
De ce nu renunţaţi la ziare, dacă tot credeţi că vă pierdeţi timpul?
Îmi place să fiu informat. La televizor mă uit doar la ştiri. Nu mă uit la filme, deşi unele au fost bune. Mai ales, acum, de Sărbători, au fost unele excelente… Dar mă interesează problemele curente. Suntem legaţi de chestia asta. E greu de vorbit de perspectivă la 85 de ani. Dar sunt îngrijorat de ce se va întâmpla cu familia mea, dacă eu dispar. Dispare pensia mea, dispare indemnizaţia de merit. Casa ar rămâne cu aceleaşi cheltuieli, dar cu o treime din beneficii.
Primul sport, baschetul
Haideţi să vorbim mai bine despre sport. De unde pasiunea asta extremă, încă din copilărie, pentru mişcare, în general? Astăzi ar putea părea, pentru majoritatea copiilor, ceva absurd.
Păi, lucrurile s-au accelerat când am intrat la liceul „Principele Carol“, o instituţie etatizată, nu chiar privată, ca astăzi, dar la care trebuia, totuşi, să plăteşti o taxă pentru a studia. Fiul directoarei era un pasionat de sport şi mă lua cu el să facem selecţie. Să căutăm sportivi buni la alte licee.
Dumneavoastră elev fiind…
Elev, da. Făcusem toate sporturile în liceu. Era şi mediul bun. Liceul unde ajunsesem dădea campioana locală la fotbal, la handbal, la categoria de vârstă respectivă, evident. S-a reuşit să se adune acolo o mulţime de oameni de valoare din diferite domenii de activitate. Şeful clasei mele, de exemplu, ajuns între timp academician, a fost unul dintre iniţiatorii cercetării în endocrinologie.
Dar primul sport de care aţi fost atras?
Ca toţi copiii, am fost atras de fotbal. Asta se juca pe maidane. Fratele meu practica şi el un fel de atletism. Sărea cu prăjina de rufe într-o groapă de nisip făcută de noi. Personal, am avut ocazia fericită să locuiesc pe Maşina de Pâine, vizavi de un depozit al Primăriei. Am avut doi prieteni, ne adunam în curtea aia şi făceam de toate. Ne-am pus un cerc, d’ăsta de la un scaun, am făcut panou şi am început să jucăm baschet. A fost primul sport pe care l-am practicat mai serios, cu sistem. La un moment dat, am vrut să ne înscriem în competiţie. Unul dintre noi s-a dus la federaţie. Acolo, am găsit un alt grup care voia şi el să se înscrie. Noul grup era format din tineri care locuiau în zona fostei Şcoli de Război. S-a hotărât să ne unim. Ne-am făcut SC 44. „Sport Club 1944“, de la anul înfiinţării.
„AM JUCAT BINE BASCHET, NU ZIC NU, DAR NU STRĂLUCITOR“
Nedeff, în anii 1960, în cantonament cu naţionala feminină FOTOGRAFII: ARHIVA PERSONALĂ NEDEFF
În Europa, dar şi în ţară, era război, agitaţie. Resimţeaţi presiunea asta a vremurilor?
Îmi amintesc doar de teama de atunci, pe care am simţit-o când am auzit comunicatul că la Turnu Severin au ajuns avioanele americane şi că veneau spre Bucureşti. Ne mai ascundeam, căutam adăpost. La bombardamentele ruseşti auzeai câte un avion-două, care nu speriau pe nimeni. Dar când au venit sutele de avioane americane... Ne-am mutat din Bucureşti în comuna Voluntari, în refugiu. În Capitală, aveam lângă noi un debit de tutun, unde era o maşină. Când auzeam alarma, ne urcam în maşina asta şi plecam din Bucureşti. Era o rablă. Până să ajungă la Colentina, făcea pană de cauciuc.
Dar aţi fost prins în Bucureşti de vreun bombardament?
Da, la linia ferată spre Constanţa, în cartierul Colentina. Ne-am ascuns pe sub maşini. Am ajuns cu greu în Voluntari. Ne-am cazat la un cetăţean, dar bucurie prea mare n-am avut. La câteva sute de metri în spate erau nişte baterii antiaeriene. Bubuiau de nu puteai sta pe scaun. Plus că era şi un obiectiv de a fi bombardat. Aşa că am stat o lună, după care ne-am întors la Bucureşti.
Handbalul, o întâmplare
Să jucaţi baschet...
Da, deja în toamna respectivă, în 1944, am intrat în competiţie. Aşa, încet-încet, am jucat, am început să ne separăm valoric. Am avut o perioadă cu un preşedinte extraordinar, inginerul Parizianu. Era ca tatăl nostru, dar avea şi nişte relaţii extraordinare la Ministerul Învăţământului. Fusese director al Cinematografiei Române. Avea relaţii şi cu Ambasada Americii, de unde mai primeam câte un cadou, de sărbători. Antrenor să plătească nu avea clubul. Veneau voluntari. Treptat însă, noi, jucătorii, am început să ne separăm.
Unde aţi ajuns?
M-a convins un coleg să fac cerere şi am ajuns voluntar în Armată, în 1949. Am intrat la secţia de baschet. Am jucat bine, nu zic nu, dar nu strălucitor.
Între timp, secţia de handbal a Armatei, compusă în majoritate din germani, din Agnita, Sibiu, Mediaş, ajunsese să domine competiţia la nivel naţional. Până atunci, Bucureştiul nu avea nicio şansă în faţa Ardealului. Unul dintre jucătorii nemţi s-a lăsat, s-a dus la el acasă. Antrenorul echipei, profesorul Ioan Kunst-Ghermănescu, mi-a făcut invitaţia să joc la handbal, pe postul celui plecat. Aşa am intrat în echipa Armatei, şi, din 1951, când am ajuns eu, am început să câştigăm, an de an, campionatul naţional.
Perioada despre care vorbiţi era cea care a coincis şi cu începutul perioadei de dominaţie sovietică în România. Aţi resimţit în vreun fel schimbările din societatea românească?
Dacă vă referiţi la procesele staliniste, ştiu că au existat mai mult din cărţi. Eu şi familia mea nu am fost implicaţi în astea. Singurele probleme pe care le-am avut au fost la şcoală. Într-o perioadă, „bătrânul“ a fost considerat negustor. Dintr-un băiat de prăvălie devenise negustor. Şi am vrut să dau la Şcoala de Arte şi Meserii, dar nu m-au primit, pentru că n-aveam dosar bun. Aşa am ajuns la „Prinţul Carol“, unde nu-i interesau aşa mult problemele astea politice.
„AM STAT ÎN CATONAMENT MAI MULT DECÂT CU NEVASTĂ-MEA“
Din 1956, aţi fost numit antrenor la naţionala de fete.
Da, şi din primul an am câştigat Campionatului Mondial cu lotul.
Era şi prima oară când plecaserăţi din ţară?
Da, în Germania. Practic, prima mea activitate a fost câştigarea Campionatului Mondial.
Cum aţi ajuns direct selecţioner, la 28 de ani?
Secretarul federal din acea vreme, Lucian Grigorescu, o capacitate organizatorică deosebită, m-a luat de la Steaua şi m-a trimis la echipa naţională de fete, în 1956.
V-aşteptaţi la marea victorie din Germania? Mai ales atât de rapid?
Nu eram printre favoriţi. Echipa noastră de fete avusese, la Festivalul Mondial al Tineretului de la Varşovia, din 1955, o activitate bună. A câştigat. Aveam un oarecare renume, dar nu ne-aşteptam. În finală am bătut Germania. Mult timp am avut relaţii cu Germania de Vest – cred că handbalul a fost printre primele sporturi care au deschis legătura cu RFG-ul. Cu Germania Democrată jucam, în turneu, de fiecare dată de Anul Nou. Numai în Berlin. Acum, când aud de Anul Nou, mă gândesc la Berlin.
Neajunsul de a fi selecţioner astăzi
Cum aţi reuşit în 1956?
Ce trebuie remarcat în activitatea din trecut este îndelungata perioadă de pregătire la echipa naţională, lucru care nu se mai face acum. Personal, îi plâng pe cei care se numesc antrenori acum la echipele naţionale. Au răspunderea rezultatelor, dar timpul de pregătire e nul. La fotbal, de pildă, ne întâlnim azi, mergem să facem o baie, un control medical, ne urcăm în avion sau autocar şi mergem la meci. Acesta este, vreau să vă spun, stilul în care ne pregătim acum. Aceasta este, insist, una dintre marile slăbiciuni ale etapei actuale a sportului românesc: lipsa de pregătire comună.
Cât timp aveaţi atunci?
Am stat în cantonament mai mult decât am stat cu nevastă-mea. Pentru campionate mondiale stăteam patru-cinci luni în pregătire.
Dar după primul campionat din 1956 v-au felicitat politicieni?
Era un obicei ca, după fiecare meci, să primim o telegramă cu felicitări şi urări de succes. Ne dădeam seama că era ceva formal, dar era un gest, totuşi. La întoarcere, la Consiliul de Stat, am primit distincţii: titlul de antrenor emerit şi decoraţia „Ordinul Muncii“. Acum, dacă citeşti în anuare sau în Wikipedia, sau cum îi spune, vei observa că acestea sunt omise. Eu am însă „Ordinul Muncii“, clasa I şi clasa a II-a. Două distincţii de mare valoare la timpul respectiv.
„NICI JUCĂTORII NOŞTRI NU-L ÎNŢELEGEAU PE GAŢU“
Naţionala masculină la New York, în anii 1970. Al doilea din stânga, Niculae Nedeff. Al patrulea de la stânga (rândul de sus), Cristian Gaţu.
„Weekend Adevărul“: Aţi fost decorat de Dej, Ceauşescu, Constantinescu şi Băsescu.
Niculae Nedeff: Am fost decorat de toţi. Şi de Iliescu, şi de toţi preşedinţii. Au fost organizate festivităţi, frumos. Ceauşescu şi nevastă-sa chiar au făcut o manifestaţie publică la Sala Polivalentă.
Cum este să dai mâna cu atâţia preşedinţi? De fapt, cu toţi conducătorii României, de la Dej încoace? Parcă şi Iliescu v-a decorat.
Da, şi el. Întâlnirile au fost formale, de cele mai multe ori. Discuţii mai multe au fost cu Ceauşescu. Îmi aduc aminte de o secvenţă, când am venit cu propunerea să organizăm un Campionat Mondial la băieţi. Avea în spate întregul Comitet Central. „Tovarăşi, sunteţi de acord cu propunerea?“, îi întreba. „Da!“, strigau toţi.
România organizase deja Campionatul Mondial feminin.
Da, la Bucureşti, în 1962.
Cum a fost atunci?
Păi, noi eram campioni mondiali, dar n-aveam săli de sport. Ţin minte că am jucat un meci amical cu Suedia. Când au intrat sportivii suedezi în sala din Floreasca au întrebat: „Unde e sala?“. Ei credeau că e sala de încălzire. „Păi, asta e sala.“ „Şi câte aveţi?“ „Păi, asta. Dar voi câte aveţi?“ Aveau 400!
Există diferenţe mari în antrenamentul fetelor, faţă de cel al băieţilor? Mă refer la echipa naţională....
În cazul fetelor, există posibilitatea antrenorului de a trage de ele fără să crâcnească prea mult. Fetele sunt foarte docile, ascultătoare şi muncesc extraordinar de mult, spre deosebire de băieţi, unde ai mult mai multe probleme. La fete ai probleme de ordin psihologic, relaţional. Se mai întâmplă mici conflicte între ele, dar se poate munci.
La naţionala masculină, aţi avut parte şi de jucători mai atipici, să le zicem. Un Cristian Gaţu, de pildă.
El a fost un idol a spectatorilor. Deşi Gruia băga golurile, Gaţu era în sufletul spectatorilor, prin fantezia pe care-o avea. Nici jucătorii noştri nu-l înţelegeau pe Gaţu, dar, odată cu maturizarea, a început să devină mai constructiv, mai ataşat jocului de echipă.
În 1980, la Olimpiada de la Moscova, România a învins URSS la ea acasă. A fost un meci incredibil, cu revenirea uluitoare a tricolorilor...
A fost o victorie deosebită. Ne-au condus cu 6 goluri la pauză.
Ce le-aţi spus la pauză?
Un important rol l-a avut Lascăr Pană. El a venit cu următoarea strategie: să-i lăsăm să tragă, ca să ne dea mingi. O tactică de moment care a dat rezultate. Probabil că, aşa cum se întâmplă la marile echipe, dacă ai o diferenţă prea mare în prima parte a jocului, concentrarea şi ambiţia scad. Aşa s-a întâmplat, probabil, în Uniunea Sovietică: siguri de forţa lor, au scăzut ritmul şi noi am reuşit să-i batem. Cred că sârbii au făcut un mişmaş acolo şi i-au lăsat pe ruşi să-i bată exact cu cât trebuia să ajungă în finală cu Germania. Pe vremea aceea, erau foarte la modă aparatele de fotografiat, iar sârbii au primit acces la ele. Eu şi-acum am în dulap un Zorki. De 30 de ani stă aruncat pe-acolo. Mi-am spus: când s-o termina cu astea electronice, îl scot
şi-l bag în gaz. Când declanşezi face: „Plooşc!“.
Marian Iliescu (fotograful „Adevărul“): Aveau zgomot mare la perdea, da.
Dar au fost aparate foarte bune.
Marian Iliescu: Rezistente!
În fine, sârbii au aranjat să piardă la 5 puncte diferenţă şi, ca mişmaş, au primit câte-un aparat din acesta. Bine, astea sunt zvonuri.
Când v-aţi întors în ţară cum a fost?
N-am avut mari reproşuri. Ca de obicei: şedinţă, analize, critici. Şedinţa de pregătire şi şedinţa de întoarcere existau mereu.
Cum erau şedinţele de pregătire înainte de plecare?
Antrenorul raporta stadiul de pregătire a echipei, făcea un fel de pronostic. Distracţia era când l-am avut pe colonelul Florescu, cu care ne-am trezit la gară, înainte de plecare. Nu fusese la şedinţa de pregătire. Aşa că a venit dimineaţa, la prima oră, pe peron: „Am uitat să vă spun scorul: 15-0!“. Era o distracţie...
Dar, din punct de vedere material, existau recompense?
Nu sume exorbitante, dar am primit. După Olimpiada din Los Angeles s-a promis o Dacie la locul I, Skoda pentru II şi Trabant pentru III.
Aţi luat Trabantul?
Antrenorii n-au luat! Noi am primit diplome, medalii şi strângeri de mână.
„Handbalul se făcea la şcoală“
Ce s-a întâmplat în acei 20 de ani, de ajunsese România centrul handbalului mondial, şi la băieţi, şi la fete? De fapt, ce vă întreb este ce aveam atunci şi nu mai avem astăzi?
Aveam mult-hulitele şi criticatele competiţii populare, tip „Cupa Satelor“. În urma lor, s-a înmulţit numărul de echipe apărute. Handbalul se practica în şcoli. După primele Campionate Mondiale câştigate, handbalul a devenit primul sport al României. Copiii, când ieşeau afară, făceau terenuri cu cretă şi jucau handbal. Se făcea la şcoală, cu mare intensitate. Astăzi nu mai există aşa ceva. Asta lipseşte astăzi. Baza materială. Şi a mai scăzut şi valoarea antrenorilor.
Apropo de asta, ce părere aveţi despre Gheorghe Tadici? Vă întreb despre el, pentru că este cel mai cunoscut antrenor român din ultimul deceniu.
Tadici este un antrenor de o ambiţie şi o dârzenie rar întâlnite la români. Sigur că are şi limitele sale, mai ales de comportament. Faţă de adversari, de arbitri, chiar şi faţă de propriile jucătoare. N-am lucrat cu el personal. Dar, judecând după rezultate, înseamnă că lucrează bine. Şi el se izbeşte tot de problema numărului de jucătoare din aria de selecţia. Se zbate într-un orăşel (n.r. – Zalău) unde e Tadici, e şef, dar rezultatele nu sunt nemaipomenite. Oricum, cred că la ora actuală e omul căruia trebuia să-i dai credit, să te bazezi pe el.
„ATUNCI, AM ÎNŢEPENIT ÎN FAŢA VAMEŞULUI!“
La Băile Felix, cu naţionala de băieţi
Aţi călătorit mult.
Unul dintre defectele deplasărilor sportive e că nu prea ai timp să vizitezi. Te duci la sală, la antrenament, la meciuri şi gata. Timp de plimbare nu prea aveam. Am avut noroc că, odată, am fost în Spania, cu nevastă-mea. Singura dată când am fost cu ea. Ne invitaseră spaniolii. Şi, în drum spre casă, am stat trei zile la Paris. În alea trei zile, pot spune că am văzut cel mai mult din viaţa mea. Eram liber, mă mişcam cu metroul şi aveam timp să văd, nu să mă duc la antrenament. Pentru că atunci când eşti în cantonament, trăieşti din antrenament în antrenament. Şi după meci plecai.
Mai erau ori jucători, ori membri ai stafului tehnic care, aflându-se în străinătate, cumpărau mai multe produse ca să le împartă jucătorilor?
Asta s-a practicat curent. Unii, care au fost mai dibaci, au şi acum beneficii de pe urma deplasărilor. Alţii, care au fost cu frica lui Dumnezeu, n-au nimic.
N-aţi ştiut să faceţi comerţ cu blugi, bunăoară.
Nu, nu a fost în spiritul meu. Nici nu m-am priceput, cum nu mă pricep nici acum să fac mare lucru. Singurul lucru pe care l-am adus vreodată... (râde). Aia a fost o scenă... De groază. Era vorba despre un aparat radio mic, Grundig. Eram în Germania. La restaurantul hotelului unde fuseserăm cazaţi lucra un ungur. Ăsta vorbise cu băieţii noştri unguri din echipă şi ne-a împrumutat cu bani. Condiţia era să-i dăm banii respectivi surorii sale, ceea ce s-a şi întâmplat. Mi-am cumpărat şi eu un Grundig. Băieţii, ca de obicei, la vamă... (începe să fluiere, mimând pe cineva care vrea să pară relaxat, să nu atragă atenţia). Eu, sperios de felul meu, mă întrebam ce să fac. Îl băgasem într-un sac de mână, cu un prosop deasupra. Gaţu zice: „Dă-l, domn’e, că ţi-l trec eu“. Am rămas cu o sacoşă. Eram sigur pe mine, atât de sigur că am şi pus sacoşa la control, ostentativ. Ceilalţi trecuseră deja. Când trag fermoarul, aparatul de radio acolo! Atunci, am înţepenit în faţa vameşului! Noroc că ăsta m-a văzut galben la faţă, i s-a făcut milă şi mi-a făcut semn să trec.
Uitaseţi să-l mutaţi.
Probabil. Nu ştiu foarte exact ce s-a întâmplat.
Din toate victoriile mari pe care le-aţi avut, care v-a rămas cea mai aproape de suflet?
O victorie e o victorie şi ţi-e dragă. Poate surpriza din 1956, în Germania, cu fetele, şi cea, tot din Germania, din 1961, la băieţi. Primele Campionate Mondiale.
„DACĂ NU PLECAM ÎN FRANŢA, N-AVEAM MAŞINĂ NICI AZI“
O altă latură, acelaşi personaj: un Niculae Nedeff contemplativ
De când nu mai profesaţi ca antrenor? Când aţi ieşit oficial la pensie?
După Revoluţie, am plecat în Franţa, în 1990. Am stat acolo doi ani, alţi doi în Germania. Apoi m-am întors şi luasem deja decizia să termin cu activitatea practică.
Spuneaţi că aţi prins Revoluţia în Bucureşti. Ce vă mai amintiţi de atunci?
Am fost aici, în apartament. M-am uitat pe geam.
Dar staţi în centrul oraşului. Nu se trăgea puternic?
Am ieşit în balcon şi s-au înfipt vreo două gloanţe în peretele celui de deasupra mea. Dar n-a fost mare vâlvătaie pe aici, prin Dorobanţi.
Aţi resimţit în vreun mod trecerea de la sistemul de dinainte de 1989 la cel democratic?
N-aş putea spune. Doar faptul că noi, sportivii, am devenit mai puţin băgaţi în seamă decât înainte de 1989. Pe atunci, lumea sportului adevărat conta mai mult. Era şi sprijinul material mai mare.
Sunt curios, vorbeaţi anterior despre condiţiile materiale precare ale unui fost mare antrenor. Ne puteţi spune cât înseamnă pensia dumneavoastră?
1.800 de lei. Fără renta lunară. Asta e pensia de activitate după 50 de ani de activitate la federaţie. Oricum, renta e mai importantă, din punct de vedere financiar.
Vă simţiţi realizat? Măcar profesional?
Sunt mândru de rezultate. Mi-au dat şi tăria să rezist până la vârsta asta. Am avut atât de multe bucurii în viaţă... Probabil, dacă pierdeam, acum eram prăpădit. Rezultatele obţinute m-au făcut să parcurg viaţa mai cu uşurinţă. Material însă... Poate dacă ajungeam la 100 de ani, îmi cumpăram şi eu un Trabant. Dacă nu plecam în Franţa,
n-aveam maşină nici azi. Acolo am primit o maşină de serviciu, un Renault, şi când am plecat, am cumpărat-o. Am adus-o acasă şi m-a ţinut... Şi ăla care o are acum cred că e foarte mulţumit.
Acum aveţi maşină?
Mi-am cumpărat una de la Ţiriac, cu care eram într-o relaţie bună, când lucram împreună în federaţie. I-am zis: „Mă, Ioane, sunt om bătrân, m-am săturat. Vreau şi eu o maşină“. „Bani ai?“, m-a întrebat. M-a trimis la un om al lui. Nu ştiu dacă ăla mi-a scăzut ceva sau nu, dar la timpul respectiv m-a costat 26.000 de dolari. Între timp, am dat-o cuiva, care plăteşte benzina, reparaţiile, impozitele şi mă ajută, dacă am nevoie să mă deplasez undeva. Singurul lucru pe care l-am primit vreodată a fost casa asta. Am primit-o în 1962 şi am cumpărat-o imediat după Revoluţie.
Copii aveţi?
Nu.
Sper să nu fiu indiscret. Nu v-aţi dorit sau nu s-a putut din cauza profesiei sportive?
Ani de zile am stat prin cantonamente. Pur şi simplu, nu s-a potrivit.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
