Fabuloasa istorie a Jocurilor Olimpice. În 1948, la Londra, a intrat în scenă „Gospodina Zburătoare“
0Chiar dacă Jocurile Olimpice din 1940 şi 1944 nu s-au mai disputat, din cauza celui de-Al Doilea Război Mondial, respectivele ediţii au rămas numerotate, conform principiilor enunţate de baronul Pierre de Coubertin după prima conflagraţie mondială: „O Olimpiadă poate să nu fie celebrată, dar cifra ei rămâne. Aşa era tradiţia antică”.
Astfel, ediţia a 12-a trebuia să aibă loc la Tokyo între 21 septembrie şi 6 octombrie 1940, capitala Japoniei câştigând în 1936 competiţia cu Barcelona, Roma şi Helsinki. În 1938, când războiul sino-japonez era în plină desfăşurare, a fost clar că Jocurile Olimpice nu se mai pot defăşura în bune condiţii la Tokyo, astfel că Helsinki a fost desemnată gazdă în regim de urgenţă, iar un an mai târziu s-a luat decizia ca această ediţie să fie anulată. De asemenea, Jocurile Olimpice din 1944, a 13-a ediţie, ar fi trebuit să fie găzduită de Londra, capitala Regatului Unit câştigând în 1939 competiţia cu Roma, Detroit, Lausanne, Atena, Budapesta, Helsinki şi Montréal. Totuşi, drept compensaţie, Londra a primit dreptul de a găzdui ediţia din 1948, la concurenţă cu Lausanne şi patru metropele nord-americane, Baltimore, Los Angeles, Philadelphia şi Minneapolis. Cunoscută sub numele de “jocurile austerităţii” din cauza climatului economic şi a raţionalizărilor postbelice, ediţia a 14-a a Jocurilor Olimpice s-a ţinut în perioada 29 iulie - 14 august 1948.
Din cauza costurilor uriaşe pentru o ţară care-şi consumase din plin resursele în timpul războiului, s-a luat în calcul până în ultimul moment ca Londra să renunţe la organizare în favoarea Statelor Unite, însă suveranul George al VI-lea, cel care a deschis ceremonia pe stadionul Wembley, a avut ultimul cuvânt. Considerate răspunzătoare pentru declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, Germaniei şi Japoniei li s-a interzis să participe. La Jocurile Olimpice de la Londra au participat, în total 4.104 de sportivi, din 59 de ţări dintre care 390 de femei şi 3.714 de bărbaţi, care s-au întrecut în 136 de probe din 17 discipline sportive: atletism, canotaj, baschet, box, caiac-canoe, ciclism, scrimă, fotbal, gimnastică, haltere, hochei, lupte, nataţie, pentatlon modern, echitaţie, tir, navigaţie.
Jocurile de la Londra au fost primele transmise la televizor, chiar dacă foarte puţini oameni aveau acces la aceste aparate. La înot, reprezentanţilor americani le-au revenit majoritatea medaliilor atât în probele feminine cât şi în cele feminine. Baschetul şi hocheiul pe iarbă au dovedit superioritatea americanilor şi indienilor, în timp ce probele de ciclism au fost dominate de francezi şi italieni. S-au mai remarcat canoiştii cehoslovaci, scrimerii italieni şi unguri, halterofilii egipteni şi boxerii argentinieni.
Mathias: “Cred că o să încep să mă bărbieresc”
Surprinzător, doi dintre campionii din 1936 au reuşit să-şi păstreze titlurile. Este vorba despre canotorul ceh Jan Brzak-Felix, în vârstă de 36 de ani, care a participat chiar şi la ediţia următoare, din 1952, respectiv de floretista maghiară Ilona Elek, care avea 41 de ani la data disputării competiţiei. Ca şi Brzak-Felix, ea a concurat, de asemenea, şi la Jocurile Olimpice din 1952, dar a fost învinsă în finală. Ilona Elek s-a retras din sport abia în 1956, la 49 de ani, tot la Londra, cu o medalie de bronz cucerită la Campionatul Mondial. De asemenea, britanica Dorothy Tyler-Odam (28 de ani) a pierdut pentru a doua oară consecutiv finala la săritura în înălţime, clasându-se şi de această dată pe poziţia a doua. Americanul Bob Mathias, născut pe 7 noiembrie 1930, devine cei mai tânăr atlet medaliat cu aur, la doar patru luni după ce se apucase de sport, el triumfând în proba de decatlon. Întrebat cum va sărbători titlul, Mathias a oferit un răspuns devenit celebru: “Cred că o să încep să mă bărbieresc”. El şi-a păstrat titlul de campion olimpic şi la ediţia din 1952, iar un an mai târziu s-a înrolat în marina americană, fiind lăsat la vatră trei ani mai târziu, cu gradul de căpitan. Ulterior a îmbrăţişat cariera de actor, printre rolurile jucate fiind şi cel al lui Tezeu, în filmul italian “Minotaurul – bestia sălbatică a Cretei” (1960), regizat de Silvio Amadio. Printre colegii săi de platou s-au numărat mult mai celebrii Rik Battaglia şi Carlo Tamberlani. Între 1967 şi 1975, Mathias a fost membru al Camerei Reprezentanţilor, din partea Partidului Republican, iar între 1977 şi 1983 a fost directorul centrului de pregătire al atleţilor din echipa olimpică a Statelor Unite.
Károly Takács a concurat fără o mână
Ungurul Károly Takács, campion mondial cu echipa în proba de pistol (1938), care şi-a pierdut din cauza exploziei unei grenade mâna dreaptă, cea cu care trăgea, a reuşit să câştige aurul olimpic în proba de pistol viteză, zece ani mai târziu, trăgând cu mâna stângă, la vârsta de 38 de ani. Ca şi Mathias, Károly Takács a reuşit să-şi apere titlul cucerit patru ani mai târziu. La Londra s-a afirmat şi franţuzoaica Micheline Ostermeyer, prima atletă care a câştigat două probe la aceeaşi ediţie: greutatea şi discul, dar a fost medaliată şi la săritura în înălţime, cu bronz). Micheline a abandonat sportul în 1951, după ce a jucat şi în naţionala de baschet, pentru a deveni o faimoasă pianistă!
În probele feminine de atletism, aproape omniprezentă, o atletă de excepţie - olandeza Fanny Blankers-Koen (30 de ani), supranumită “Gospodina Zburătoare”. Fanny Blankers-Koen deţinea recordul mondial la nu mai puţin de şase probe, dar conform regulamentului de atunci, nu avea voie să concureze decât la patru. S-a impus în toate: 100 metri, 80 metri garduri, 200 metri şi ştafetă 4x100 metri. După ce, cu 12 ani înainte, la Berlin, ocupase doar un loc 5 la ştafeta 4x100 metri şi un loc 6 la săritura în înălţime, Fanny se căsătorise între timp cu antrenorul ei, iar în 1948 avea deja trei copii. Cursa de maraton a fost una dintre cele mai dramatice din istoria atletismului. După intrarea pe stadion, belgianul Étienne Gailly, care a condus aproape întreaga cursă, a căzut de mai multe ori pe pistă, risipindu-şi avantajul. Argentinianul Delfo Cabrera a reuşit să recupereze, depăşindu-l pe belgian cot la cot cu britanicul Tom Richards. Cabrera a reuşit să se desprindă şi să termine cu 16 secunde în faţa reprezentantului gazdelor. Gailly şi-a adunat puterile pentru a termina pe locul trei. Gimnastul Veikko Huhtanen din Finlanda a fost cel mai prolific sportiv al ediţiei, el cucerind cinci medalii, dintre care trei de aur. În clasamentul pe medalii, primul loc a fost deţinut de Statele Unite, 38 de medalii de aur, 27 de argint, 19 de bronz, locul al doilea a fost ocupat de Suedia, 16 medalii de aur, 11 de argint, 17 de bronz, iar locul al treilea de Franţa, 10 medalii de aur, 6 de argint, 13 de bronz.
Citeşte şi celelalte episoade ale serialului-maraton “Weekend Adevărul”:
1912: Japonezul care a început cursa de maraton în 1912 şi a trecut linia de sosire abia în 1967!
1900: Amatorism la umbra turnului Eiffel
Se încarcă comentariile...
