DOCUMENTAR 70 de ani de Steaua: De la agonie la glorie şi retur. Confesiunile unui tânăr microbist

Anul acesta, pe 7 iunie, se împlinesc 70 de ani de la înfiinţarea clubului de fotbal Steaua. Au fost ani buni şi răi, c-aşa e-n viaţă. Acum se numără amintirile, dar şi trofeele. Se trage linie, se fac socotelile – ce înseamnă cei 70 de ani de istorie, priviţi prin ochii unei tinere suportere. Şi chiar aşa: ce mai înseamnă Steaua (FCSB) astăzi, într-o Românie în care fotbalul e pe cale de dispariţie?

Material realizat de Ana-Maria Şchiopu.

M-am născut în toamna aceea în care Steaua juca primul meci din ultima Cupă a Cupelor, primul meci din ultima performanţă a Stelei în cea mai titrată competiţie de fotbal. Erau vremuri bune, era abia 1992. Atunci, Steaua avea să ajungă până în sferturi. Iar eu, la un sfert de veac de viaţă, declar pe proprie răspundere că sunt stelistă.

Se spune că educaţia se primeşte, dar se mai şi capătă. E adevărat. Aşa s-a întâmplat: sunt stelistă din tată-n fiică. Bineînţeles că tata îşi dorea un băiat, ca să îl poată iniţia în tainele fotbalului. N-a fost să fie. S-a ales cu o fată, dar una căreia îi plăceau eroii reali. Nu m-am dat niciodată în vânt după poveştile cu Prâslea cel Voinic, Greuceanu sau Făt-Frumos, în schimb cele cu Iancu Jianu, Gruia al lui Novac, Tudor Vladimirescu sau cu Avram Iancu mă fascinau de-a dreptul. Poveştile celor care aduceau bucurie oamenilor, şi nu ale celor care căutau nemurirea sau lâna de aur. Poveştile celor de lângă noi, care între timp deveneau eroi. Dar mai ales, îmi plăceau poveştile tatei.

Începea timid, gândind probabil cum ar putea să-i placă unei fete istorisiri de la firul ierbii, din spatele porţii sau din faţa televizorului. Amintirile însă îl cuprindeau şi devenea din ce în ce mai înflăcărat. Tata nu e nicidecum un orator pur-sânge. Nici vorbă! Dar când vorbea de Steaua, de fotbal, cuvintele curgeau ca unse. Vorbea de oameni simpli care, într-o vreme în care nici religia nu mai era ce fusese odată, deveniseră noii zei. Erau cei care, asemenea unui Prometeu, iubeau oamenii. Erau ei, fotbaliştii. Şi din poveste în poveste, m-am îndrăgostit iremediabil de fotbal. Şi de istorie, şi de oameni.

Marile mici bucurii

„Din pasiune pentru culori“, aşa se spune. Ca o explicaţie, ca un crez. Un laitmotiv. Atât de simplu. Poate că pe atunci, şi oamenii erau mai simpli. Bucuria era una simplă. O fază frumoasă, un dribling, un gol. Tribunele săreau în aer pentru lucruri atât de mărunte. Şi pentru ele, oamenii erau în stare să meargă până la capătul pământului fără să li se pară cine ştie ce sacrificiu.

Foto: Steaua, pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla, Spania. Sursa: "Steaua: legenda unei echipe de fotbal", Cătălin Oprişan

„Era noaptea lui 7 mai 1986 şi străzile erau inundate de o mare roş-albastră. Suporterii porniseră spre aeroportul din Băneasa. Acolo şi-au cântat bucuria până a doua zi dimineaţă, când a venit echipa.“ Mult timp mi-a fost greu să cred povestea tatei. Asta până într-o seară de la finalul anilor ’90. La noi în casă era zi de sărbătoare când juca Steaua sau echipa naţională. Era cu siguranţă un meci de calificare, căci la final, tata a ieşit pe balcon şi a început să cânte. L-am urmat. Şi în întunericul nopţii, de la etajul 10 al apartamentului nostru din Militari, am fost martora unui miraj: blocurile vecine parcă prinseseră viaţă. Oamenii, pe la geamuri sau balcoane ieşiseră şi urlau de fericire. Şi da, toţi „din pasiune pentru culori“. Şi ştiţi ceva? Toate au fost adevărate: mingile din cârpe, tenişii găuriţi, mâinile întinse peste gard pentru un autograf, tricoul inscripţionat pe spate cu pixul. S-a mai spus şi se va mai spune: acelea erau vremurile bune. Au existat copiii care se înscriau la cluburile de fotbal din pasiune pentru minge. Au existat copiii care după ore aruncau ghiozdanele, luau cratiţa cu gogoşi din bucătărie şi fugeau în faţa curţii sau în spatele blocului pentru o miuţă. Copiii care şi-au zdrelit de nenumărate ori genunchii, care desenau cu creta pe asfalt o poartă imaginară şi care uitau adesea de ora mesei.Visau să aibă ceva din înţelepciunea lui Enei, din eleganţa lui Belodedici, din duritatea lui Lăcătuş, din magia lui Hagi.

Stelist cu legitimaţie şi o masă caldă

Tata a fost şi el unul dintre acei copii. Când era puşti,a jucat şi el la Steaua şi la Sportul Studenţesc. Îndrăznesc foarte rar să-l întreb cum era atunci când a jucat la Steaua, pentru că inevitabil, vine şi întrebarea de ce nu a continuat. „Eram şi eu puştan atunci. L-am avut antrenor pe Sătmăreanu. Şi pe Ienei. El era mai sufletist, aşa, ne vorbea frumos.“ Îmi mai spune de micile glumiţe cu fotbaliştii: „Meci greu, băi, Belo!“, „Piţi, mai dăm şi noi un gol?“. Spune cu mândrie cum la Steaua primeai echipament şi, dacă reuşeai să ai legitimaţie, primeai chiar şi o masă caldă.

Timpul a trecut, timpurile s-au schimbat. Eu am purtat însă mereu cu mine bucuria fotbalului şi am vrut s-o împărtăşesc şi altora. Când Steaua avea meci în cupele europene, mergeam mândră la şcoală cu un steag mare, pe post de pelerină. De fapt, nu. Rectificare: pe post de hlamidă. Aveam destul de rar bani de buzunar, dar îi strângeam pe toţi, conştiincioasă. Din ei îmi cumpăram orice mic obiect cu Steaua, orice avea combinaţia de roşu şi albastru. Îmi mai cumpăram în fiecare zi de luni ziarele de sport, căci duminica de obicei se încheia etapa respectivă. Citeam cu atenţie analizele specialiştilor, apoi le comparam cu propriile păreri în urma meciului, iar totul se concluziona în cronica etapei, din caietul meu cu file veline. Iar în final, decupam o poză reprezentivă pe care o lipeam stângace lângă pseudo-articolul meu. Erau micile mele bucurii. Constatam cu întristare că suporteri precum tata mai rar vedeam, iar cei de vârsta mea păreau superficiali. Cel puţin aşa credeam atunci. Şi încercam să menţin torţa vie. Încă încerc.

Portretul stelistului la Bătrâneţe

Şi după atâţia ani de poveşti, am fost cu tata la meci. Nu era stadionul cu scaunele roş-albastre din soşeaua Ghencea, ci Arena Naţională. Era altceva. Arena Naţională nu şi-a păstrat nimic din fostul 23 August, iar din ceea ce era odată Complexul Sportiv Lia Manoliu, astăzi nu a mai rămas decât un panou ruginit, aproape insesizabil. Stadion mare, cu trei inele, ecrane suspendate pentru afişarea scorului. Totul părea, la o primă vedere, a fi în aceeaşi linie cu Vestul. Trecuseră mai bine de 20 de ani de când tata nu mai călcase într-o tribună. Întâlnirea cu stadionul a fost copleşitoare. Faţa îi radia de fericire – parcă se întâlnea cu cel mai bun prieten după un sfert de veac. A tras în piept mirosul de fotbal şi a strigat din toţi rărunchii: „Steaua!“. Ecoul nici nu a apucat să se întoarcă şi am auzit din nou: „Steaua! Steaua! Steaua!“. Avea ochii înlăcrimaţi şi un zâmbet larg pe faţă. „Aşa se striga înainte!“, mi-a spus uitându-se în continuare spre teren, ca o lecţie. Însă nimic nu mai era ca înainte. Nu i-a urmat nimeni strigătul. Un grup de tineri râdea ironic. Un val de furie m-a cuprins, ca atunci când eram mică şi cineva se lua de echipa mea. Aş fi vrut să le spun ce înseamnă a fi stelist adevărat, dar probabil că între câteva selfie-uri şi check-in-urile de rigoare, m-aş fi ales cu vreo înjurătură.

Spectatori, nu microbişti

Ne-am găsit într-un final locurile, dar tata nu voia să se aşeze. Voia să cânte, să facă atmosferă. Ca înainte. Şi nu înţelegea de ce nu se aud imnuri, de ce numele echipei nu răsună pe tot stadionul. Oamenii erau puţin impasibili, puţin derutaţi. Erau spectatori la un meci de fotbal şi poate câţiva, doar, microbişti. Trebuia să cauţi mult cu privirea pentru a zări vreun tânăr care să poarte cu dragoste un fular roş-albastru sau un om trecut de prima tinereţe care să creadă în trecut. În rest, toţi spuneau doar că ţin cu echipa aia bună care mai stă la masa bogaţilor câte-o toamnă, poate chiar şi-o primăvară. Mai comentam din când în când prestaţia jucătorilor aşa cum făceam acasă, dar mai încet, şuşotit, mai cu respect. Numai tatălui meu îi tresărea inima când auzea „Bucureşti, Steaua Bucureşti!“. Ritmul se pierdea însă repede. La fel de repede a pierdut şi Steaua meciul. A fost 5 – 0 pentru Manchester City la finalul jocului.

Unii au plecat chiar înainte de fluierul final, aruncând în stânga şi-n dreapta cu coji de seminţe şi înjurături – cam ce a mai rămas din aşa-zisul microbist român. Calificarea era pierdută; încă un an în care speranţa că fotbalul românesc nu va mai orbecăi prin întuneric s-a risipit. O speranţă uzată pe care o purtăm (încă) la fiecare început de meci precum cămaşa cea bună de duminică. O speranţă precum tricoul cu dungi albastre şi roşii, orizontale, al tatei: vechi, ars de soare, dar purtat cu mândrie. Tata a zâmbit şi m-a bătut pe spate „Măcar au luptat...“, a spus el încercând parcă să se consoleze pe sine. Să lupte! Lucru rar întâlnit azi la echipele de fotbal româneşti. A urmat o tăcere îndelungată şi apoi dezamăgirea şi-a arătat colţii: discursul ce pare mereu nesfârşit, retoric, care începea de fiecare dată cu „Cum să câştigăm dacă...?“. E frustrarea românului căruia epoca postdecembristă i-a dus bucuria sportului la remat.

Un laudatio sportului rege: Steaua te învaţă să fii om

Steaua m-a învăţat că despre lucrurile de interior nu se vorbeşte. Nu tatuajele, vestimentaţia sau o atitudine ostilă te fac un suporter mai bun. Ci trăirea interioară. Marin Sorescu spunea: „Sunt un om de interior pentru că sunt numai suflet, iar sufletul e de interior“. Steaua e de interior.

Nume mari ale fotbalului mondial s-au identificat cu un singur club: Totti, Raul, Maldini, Beckenbauer. Ce au aceştia în comun? Devotamentul şi modestia. S-au lăsat conduşi de pasiunea interioară, şi nu de spectacole ieftine în faţa camerelor de luat vederi, punându-şi cenuşă în cap pentru o echipă pe care o vor abandona mai târziu pentru o mie de euro în plus.

Steaua m-a învăţat şi pe mine ce sunt devotamentul şi modestia. Numai aşa a ajuns a fi numită cea mai bună echipă românescă din toate vremurile. Au fost multe care au făcut cinste fotbalului din România: Craiova, Rapid, Dinamo, Argeş. Mă înclin! Dar oare ele de ce nu au mai mult de o stea deasupra stemei? Eu spun că nu au cunoscut modestia. Câte-un meci, câte-un campionat... S-au îmbătat cu apă rece. Un soldat ştie că o bătălie câştigată nu înseamnă nimic, că trebuie să lupte cel puţin la fel până când războiul se va termina sau până când va fi lăsat la vatră. Un soldat mai ştie că modestia şi devotamentul merg mână-n mână – şi sunt esenţiale acolo, pe front.

Foto: Lotul Steaua din 1984; Sursa: fcsteaua.ro

Steaua m-a învăţat ce este disciplina. Rigurozitatea şi seriozitatea. Fotbalul nu este numai un sport, este un stil de viaţă. Se ştie. Un stil de viaţă astăzi greşit înţeles de majoritatea fotbaliştilor români, un stil de viaţă redat adesea în tabloide şi schiţat cu ironie de către specialiştii sportivi. Disciplina e cu siguranţă zestrea de nepreţuit pe care armata română postbelică i-a lăsat-o Stelei. Din generaţie în generaţie s-a dat mai departe datoria de soldat. Da, poate că fotbalul este un joc, dar care la început a fost şi o datorie. A fost un joc de oameni mari, unde pasiunea şi profesionalismul s-au îmbinat perfect. Astăzi, o petrecere în cantonament sau o noapte pierdută în club sunt (prea) uşor trecute cu vederea. Ieri, pe un fotbalist de la Steaua îl putea costa excluderea definitivă din fotbal: 1978, şi Viorel Năstase era suspendat pe viaţă, el alegând adesea un joc de pocher în detrimentul unui antrenament. 

Un tramvai numit 41

Steaua m-a învăţat că fotbalul e despre oameni. Nu despre glorie sau faimă. E vorba despre acei oameni care au dormit în vestiar sau într-un loc amenajat la tribuna a II-a. Despre aceia care au străbătut o ţară întreagă pentru un meci şi au visat din trenuri, autogări sau tramvaie. Despre aceia care au jucat cu inima îndoită, căci tribunele erau goale, dar şi despre aceia care stăteau la porţile stadionului şi urmăreau numai tabela sau ascultau comentariul la radio. Despre aceia care au câştigat chiar dacă terenul era o mocirlă şi despre aceia pe care viscolul i-a transformat în oameni de zăpadă, în aşteptarea meciului. E despre tramvaiul 41. E despre respectarea trecutului şi încrederea în viitor.

Nu eşti suporterul unei echipe pentru că e cea mai cea la ceva. Ţii cu o echipă pentru motivele care o fac să fie astfel. Am învăţat multe de la Steaua şi, pentru mine, asta o face cea mai bună. Cât despre motive obiective, istoria vorbeşte de la sine.

Generaţia noastră ar fi putut câştiga şi acum Cupa Campionilor. Nu râdeţi! Eram o echipă foarte specială la vremea respectivă, cu un joc foarte spectaculos. Barcelona de acum se aseamănă cu Steaua ’86 ca stil. Tudorel Stoica, despre echipa din 1986

De la agonie la glorie şi retur

Foto: Prima echipă de aur a Stelei: Ienei, Tătaru şi Zavoda II sunt câteva nume de legendă ale fotbalului;  Sursa: "Steaua: legenda unei echipe de fotbal", Cătălin Oprişan

Steaua s-a născut în zodia dualităţii. Lumea scăpase de două războaie mondiale, dar viitorul îi rezerva o lungă perioadă în purgatoriu. În 1947, România era cu un picior în luntre şi cu altul în punte: şeful statului încă era Regele Mihai I, dar frâiele ţării erau ţinute strâns de guvernul pro-sovietic al lui Petru Groza. Era România terenului nesigur şi al viitorului incert. Cu toate acestea, românii simţeau nevoia să revină şi la obiceiurile de odinioară, pe care le puseseră pe pauză odată cu venirea războiului. Printre ele se număra şi fotbalul. Acest sport exotic pentru o ţară est-europeană apărea la noi pe la începutul secolului XX, undeva în zona Kiseleff, pe un teren improvizat. Echipe de fotbal nu erau multe, ca astăzi, însă sportul se vedea încă de pe atunci a fi o investiţie bună. Aşa că, în iunie 1947, cei mai de seamă reprezentanţi ai Armatei Regale Române s-au întrunit şi, fără prea multă bătaie de cap, au aprobat singurul punct pe ordinea de zi: fondarea Asociaţiei Sportive a Armatei.

Era 7 iunie 1947 şi ministrul de Război, generalul Mihail Lascăr, semna certificatul de naştere al celei ce avea să devină cea mai iubită echipă din România – „Ordinul de Înfiinţare al Clubului Armatei Române, Asociaţia Centrală a Armatei, A.S.C.A.“. Imediat s-a dat sfoară-n ţară: „Toţi sportivii aflaţi, în acel moment, în Armată, care doreau să facă parte din noua grupare, trebuiau să vină la Bucureşti, pentru înscrieri“, anunţa ziarul „Glasul Armatei“. Cât despre generalul Lascăr, ei bine, orice legendă are nevoie de un erou – el s-a luptat vitejeşte în Crimeea, la Cotul Donului şi la Stalingrad.

Debutanţii premianţi

Echipa Armatei a ocupat imediat paginile ziarelor. Soldaţi, caporali, locotenenţi sau simpli fotbalişti – erau 27 la număr şi alcătuiau prima echipă a Stelei. Iar cel care avea să ducă povara înfrângerilor şi deopotrivă a victoriilor a fost Bogdan Coloman-Braun, „Cibi-baci“ pentru cunoscuţi, primul antrenor. A urmat în august primul cantonament, la Sinaia, dar şi primele amicale, Steaua jucând din postura de echipă a Diviziei B. Şi hai să spunem, deocamdată, că Steaua a fost una norocoasă. La câteva zile distanţă, FRFA (Federaţia Română de Fotbal Association) excludea din prima divizie gruparea Carmen Bucureşti, iar în locul ei avea să joace nou-înfiinţata A.S.A. Cu marele Gică Popescu I., echipa militarilor a debutat pe 24 august 1947, pe stadionul Venus, împotriva echipei Dermata. A fost un draw alb. Precum finalul campionatului – gruparea roş-albastră a terminat cu emoţii primul sezon, deasupra liniei de retrogradare.

Foto: Una dintre primele fotografii color ale Stelei (1966);  Sursa: "Steaua: legenda unei echipe de fotbal", Cătălin Oprişan

Roş-albaştrii s-au dezmeticit în anul următor: cu noul antrenor, „Colea“ Vâlcov, au urcat vertiginos în clasament, terminând pe locul 7, dar cel mai important este faptul că au câştigat şi primul trofeu, Cupa R.P.R. Începea să se citească în stele viitorul glorios al echipei. Anii ’50 sunt anii de aur din istoria Stelei. Trei ani la rând a câştigat campionatul detaşat. Fraţii Zavoda făceau legea în teren, în timp ce Alecsandrescu devenea cel mai bun atacant – în 1956, steliştii aveau nouă titulari în echipa naţională. La zece ani de la înfiinţare, în 1957, îşi face debutul la Steaua Emeric Ienei pe postul de... surpriză! Portar. Din meciul următor îşi ocupă locul care l-a consacrat, cel la mijlocul terenului. Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care gruparea roş-albastră le-a primit vreodată. Tot în ’57, învăţăceii joacă primul meci din Cupa Campionilor Europeni.

Duckadam se uita în ochii jucătorilor şi îi hipnotiza. Dacă pulsul jucătorului nu se ridica la 220 şi rămânea la 160-170, nu avea cum să marcheze. Emeric Ienei, despre finala din ’86  

Pe când fotbalul era matematic

Anii ’60 au însemnat pentru militari o perioadă în care îşi construiau un stil de joc. Anii ’60 au fost şi anii recordurilor şi ai premierelor: derby cu câte opt goluri, arbitri străini în campionat. Au fost anii Cupei – cinci trofee câştigate! Era o vreme în care fotbalul însemna matematică: totul precis, tacticizat. Însemna şi multă muncă, antrenamente peste antrenamente. Ajunseseră la performanţa ca în 26 de zile să aibă 24 de antrenamente! Şi, cu toate că rezultatele oscilau în prima jumătate a clasamentului, fotbaliştii erau constanţi. Aceia au fost anii lui Tătaru II, Sătmăreanu şi Iordănescu. La fel a continuat şi următorul deceniu – mai un titlu, mai o cupă. România avea un campionat puternic, cu scoruri fabuloase şi fotbalişti determinaţi. Jucătorii erau chemaţi des la echipa naţională, iar Steaua era prezentă mai mereu în competiţiile europene. În sezonul 1971-1972, steliştii trec de Barcelona cu tripla lui Năstase şi prind pentru prima dată primăvara europeană, pe tărâm bavarez, în compania lui Bayern München. 13 Cupe ale României şi nouă campionate – asta la finalul anilor ’70.

Foto: Campionii Europei în 1986: Duckadam şi Ienei au marele trofeu;  Sursa: "Steaua: legenda unei echipe de fotbal", Cătălin Oprişan

Cam trei goluri pe meci

Foto: Fane Iovan, zidul de netrecut din apărarea Stelei;  Sursa: "Steaua: legenda unei echipe de fotbal", Cătălin Oprişan

A fost odată ca niciodată, au fost anii ’80, anii cei mai buni. Se scurseseră deja cinci ani din noul deceniu şi Steaua nu făcea altceva decât schimbări. Încep să apară Tudorel Stoica, Fane Iovan, Balint, Majearu, Belodedici, Duckadam, Boloni, Radu II, Lăcătuş, Bumbescu. Fotografie de grup. Da, sunt cei ale căror nume aveau să fie strigate în stradă de milioane de români. Steaua păşea în democraţie cu cinci titluri câştigate consecutiv. Istoria ne-a lăsat emoţiile, dar şi statisticile. Clare, seci şi lămuritoare. Steaua ajunsese să aibă o medie de aproape trei goluri pe meci! Să fie neînvinsă. A câştigat şi lupta cu timpul, căci şi astăzi mai sunt români cărora le apare o lacrimă în colţul ochiului sau un nod în gât când îşi aduc aminte de Steaua lui ’86. „Apără Duckadam! Suntem finalişti! Am câştigat Cupa!“ – e refrenul de fundal care se repetă la nesfârşit, în fiecare an, pe 7 mai. Prima echipă din Est care câştiga Cupa Campionilor Europeni. Singura din România. Performanţa obţinută la Sevilla, în faţa regelui Spaniei, este ca o mască cu oxigen pe care fotbalul românesc muribund o mai poartă din an în an. ’86 a fost anul în care s-a adeverit faptul că magia există. Steaua a mai adus acasă şi Supercupa Europei, dar şi finala Cupei Intercontinentale. În 1989, ultima ţară comunistă din Europa îşi trimitea din nou copilul de suflet la război. Era finala cu AC Milan, dar Steaua deja câştigase trei mari trofee. Aşa e în basme, la trei se întâmplă magia, la trei este punctul culminant.

Astfel de momente le aştepţi o viaţă. Dar nu am avut emoţii. Eu nu m-am dus să cuceresc pământul spaniol, iar regele, din tribună, nu-mi promisese nicio maşină. Helmuth Duckadam, despre câştigarea Cupei Campionilor Europeni

Recviem

1990, primăvara. Am crezut că Occidentul ne va da, nu că ne va lua. Democraţia a lăsat românii să fugă care-ncotro, în Vest, după El Dorado sau Fata Morgana. S-au trezit din nou la confluenţa dintre civilizaţii şi s-au lăsat păcăliţi. Românii au ales să plece, iar mulţi dintre cei rămaşi au început să facă bişniţă cu trecutul. Steliştii au plecat şi ei în marile campionate europene. În 1993, când Steaua reuşea să obţină primul titlu după Revoluţie, nu mai rămăsese nimeni din echipa de la Sevilla. Era numai Anghel Iordănescu pe banca Stelei. Au urmat şase campionate câştigate consecutiv – motiv să crezi într-un viitor cel puţin la fel de strălucit ca trecutul. Era generaţia lui Prodan, Gâlcă, Roşu, Militaru. La aniversarea de 50 de ani, Steaua era din nou campioana României. Mileniul al III-lea a adus şase campionate şi două Cupe ale României, dar mai presus de toate, ne-a pus la masa bogaţilor din Europa. Până când şi acel „Du-teee, Dicăăă!“ are o umbră de nostalgie şi de tristeţe. Era un timp în care culorile roş-albastre încă mai aduceau mândrie şi dăruire, responsabilitate şi datorie. Oamenii nu acceptaseră că fotbalul devine o afacere odioasă, o afacere în care istoria are preţul în euro.

Foto: Valentin Ceauşescu, alături de Gheorghe Hagi. Fiul dictatorilor români a fost un mare susţinător al echipei, dar şi un bun prieten al jucătorilor; Sursa: fcsteaua.ro

„Noi vi-l dăm pe Damaschin, voi ni-l daţi pe Valentin“

Foto: Iordănescu, la balon;  Sursa: "Steaua: legenda unei echipe de fotbal", Cătălin Oprişan

Începuturile Stelei sunt contestate adesea de multe guri rele. Se spune că a fost o echipă favorizată încă din faşă: că ar fi ocupat pe nedrept locul din Divizia A al echipei Carmen Bucureşti. Evenimentele depăşesc însă aria fotbalului. Primii ani ai perioadei comuniste au însemnat în primul rând epurarea tuturor bogătaşilor vremii, care erau consideraţi „reacţionari“. În acest caz se afla şi patronul echipei de fotbal Carmen, Dumitru Mociorniţă, care şi-a găsit sfârşitul în închisorile comuniste. Motivul a fost cu totul altul: comuniştilor nu le plăcea nesupunerea.

Despre incidentul desfiinţării echipei bucureştene Carmen povesteşte în revista „Suporter Steaua“, din 2004, Ion „Ţop“ Voinescu. „Aveam una dintre cele mai bune echipe. La un moment dat, au venit ruşii de la Dinamo Tiblisi să joace în România să arate ei ce buni sportivi sunt comuniştii. I-au bătut pe Rapid cu 2-1 şi pe Juventus cu 10-5. Federaţia a propus să joace cu Carmen. (...) Campionatul se terminase, iar noi, jucătorii, eram în concediu. (...) De necaz că Mocioriţă nu a putut să ne aducă la meciul cu ruşii, regimul a dat un decret şi ne-a desfiinţat echipa. Ca să dea şi un exemplu, a închis şi doi jucători, pe motiv că erau şi ei reacţionari“.

Un alt subiect controversat este simpatia pentu echipă a lui Valentin Ceauşescu, fiul cel mare al cuplului de dictatori Nicolae şi Elena Ceauşescu. Mulţi susţineau că el ar ajuta Steaua să câştige, că manipulează arbitrii şi face tot soiul de jocuri de culise. „Noi vi-l dăm pe Damaschin, voi ni-l daţi pe Valentin“, strigau suporterii rapidişti în acele vremuri. Însă Valentin era mai mult un prieten al jucătorilor, un suporter adevărat, care mai mereu stătea în umbră. „Valentin era mai mult decât un manager. Era un scut între echipă şi putere. Era un tip deosebit de timid. Nu vorbea niciodată în favoarea unui grup de oameni. Nici măcar în vestiarul jucătorilor. În schimb, Valentin lua fiecare fotbalist deoparte şi îl sfătuia, îl certa sau îl îmbărbăta. Vorbea puţin, dar făcea mult. Era un tip despre care eu cred că ar fi mare nevoie şi în fotbalul de azi“, aşa declara în urmă cu ceva timp Emeric Ienei. Desfiinţarea acestei teorii e destul de simplă: dacă Valentin Ceauşescu ajuta Steaua să câştige în România, cine o ajuta să câştige în Europa?

Ei m-au lăsat, vezi Doamne!, la început, pentru meciul din Super­cupa Europei, cu Dinamo Kiev. Ideea era că, dacă nu fac faţă la Steaua, mă întorc la ei. Dar a ieşit cum nu se putea mai bine: primul meci, primul gol, decisiv. Era echipa ideală pentru mine, unde toţi pasau şi a venit unul care driblează şi rupe schemele, cum face Messi la Barcelona acum, nu? Gheorghe Hagi, despre echipa din 1986

Meciurile n-au preţ

Mogoşoaia, 2017. Nişte copii cu drag de fotbal aşteaptă să înceapă antrenamentul. „Viitorii fotbalişti ai României“, îmi spun în sine. Mă apropii şi îi întreb entuziasmată cu ce echipă ţin. M-au privit de jos în sus, cu un aer de superioritate. „Cu Barcelona“, mi-a răspuns unul. „Cu Manchester“, s-a repezit altul. Părul – poate că prea atent pieptănat, hainele noi de firmă şi mersul şmecheresc îmi arată că fotbalul este o meserie de viitor, care poate permite obţinerea facilă a banilor.

Steaua, azi FCSB, împlineşte 70 de ani. Şi, precum un bătrân rămas singur, moştenirea îi e împărţită prin tribunale şi la televizor. Acum, la 70 de ani, dar şi mâine, la 100, Steaua nu aparţine unuia sau altuia, nu aparţine celor care oferă mai mult. Steaua aparţine celor care ştiu că bucuria unui meci nu are preţ. Acum, dragă Steaua, îţi doresc putere să lupţi. Ca odinioară.

După ce a înmânat diplomele, a vorbit cu mine Ceauşescu: «Tova­răşe, felicitări! Acum am o pretenţie: la anul vreau şi campionatul României, şi Cupa Campionilor! Din finala asta nu mi-a plăcut că aţi jucat şi prelungiri. Era mai economic să-i fi bătut în 90 de minute». Emeric Ienei, despre întâlnirea cu Ceauşescu după câştigarea CCE

Roş-albaştrii au câştigat 26 de campionate

Foto: Panduru, unul dintre cei mai rebeli jucători după '89; Sursa: "Steaua: legenda unei echipe de fotbal", Cătălin Oprişan

Steaua a fost echipa care a purtat la început un echipament în culorile tricolorului şi, numai în finala cu Barcelona, alb complet. Steaua a fost mai întâi AS Armata, apoi CSCA şi CCA. Steaua a fost echipa care şi-a mutat adesea domiciliul: pe stadionul lui Venus Bucureşti, ANEF, Republicii, 23 August, ca mai apoi, în 1974, să se stabilească pe Bulevardul Ghencea, la numărul 45.  În cei 70 de ani, Steaua a avut şapte sigle: indiferent de formă sau culoare, steaua din mijloc nu a lipsit. Sub egida culorilor roş-albastre s-au câştigat 26 de campionate, de 22 de ori Cupa României, de şase ori Supercupa României şi de două ori Cupa Ligii. Şi tot culorile roş-albastre au purtat cu mândrie numele României în Europa: câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni şi a Supercupei Europei (1986), finalistă a Cupei Intercontinentale (1986), finalistă a Cupei Campionilor Europeni (1989), semifinalistă a Cupei Campionilor Europeni (1988), semifinalistă a Cupei UEFA (2006), şi jucătoare a optimilor Europa League (2013). După 1989, fotbalul devenea o afacere. Echipa de fotbal Steaua era separată de restul Clubului Sportiv al Armatei şi era preluată de omul de afaceri Viorel Păunescu. Şi, cum a fi manager era ceva nou în România, acesta a eşuat şi echipa a fost afundată în datorii. Atunci, George Becali a început să investească în club. Azi puţin, mâine mai mult, până când a devenit acţionar majoritar, iar din 2003, echipa a devenit una privată. În 2011, Armata l-a acţionat în judecată pe Becali, pe motiv că tranzacţia şi, implicit, folosirea stemei şi a palmaresului au fost ilegale şi abuzive. S-a încercat schimbarea numelui în FCSB, dar şi a stemei. Anul acesta, ICCJ a decis în favoarea Armatei. Cel mai greu este pentru fani: la 70 de ani, cui ar trebui să îi spună „La mulţi ani!“?