Nu trebuie să ne prefacem că nu vedem. Cei 10% scoşi în faţă pe la TV pentru că le-au scăzut veniturile anterioare ca urmare a unei legi a salarizării negândite sunt doar un vârf de lance. Nemulţumirea cea mare este legată de faptul că între cei care se ocupă de îngrijirea bolnavilor în echipa s-au făcut discriminări uriaşe: medici şi asistente pe de o parte şi restul salariaţilor pe de alta. Unii primesc salariile corespunzătoare anului 2022, iar ceilalţi vor primi majorări etapizate, de câte 25% din diferenţa dintre salariul actual şi cel din 2022, în fiecare din următorii 4 ani. Numai că majorările semnificative se fac acum, iar celelalte cândva, dacă nu intervine ceva între timp.

Regulamentul de sporuri nu avea cum şi nici nu va putea să rezolve nedreptatea amintită deoarece, într-un sector în care sporurile de tot felul, cumulate, ale oricărui salariat  depăşesc 30% nu ai cum să te încadrezi într-o medie de 30%. Deoarece tema impusă de un Guvern incompetent este ca managerii să respecte procentul de sporuri de 30% fără să li se aloce vreun leu în plus, li se cere practic să taie sporurile de la medici şi asistente şi să le acorde celor care nu au beneficiat de majorările salariale. Pentru oricare altă soluţie, ministrul Lia Olguţa Vasilescu şi cei care au impus situaţia actuală trebuie să plece. Foarte probabil însă, sacrificatul de serviciu va fi ministrul Sănătăţii, cel mai puţin vinovat de situaţia creată.

Deocamdată, însă această soluţie este o altă inepţie. Pe fond, înseamnă să-i dai infirmierei un spor de risc pentru că lucrează într-un spital de tuberculoză şi să nu acorzi acelaşi spor medicilor şi asistentelor. Pe de altă parte, un regulament de sporuri care nu cuprinde criterii de departajare între limitele sporurilor ce pot fi acordate este practic nefuncţional şi subiectiv.

Pentru a rezolva dilema ieşirii din criza produsă de oameni care nu cooperează între ei şi nu realizează când legiferează anomalii, este nevoie să facem câţiva, mulţi paşi înapoi pentru a înţelege lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Pentru oricare altă soluţie, ministrul Lia Olguţa Vasilescu şi cei care au impus situaţia actuală trebuie să plece.

Aşa poate vom înţelege că sporurile au fost create pentru a masca şi atenua discrepanţa imensă dintre importanţă socială şi impactul major al îngrijirii sănătăţii şi plata actului medical. Cum sănătatea şi învăţământul au fost ţinute în acelaşi palier salarial, sporurile au reprezentat o portiţă de diferenţiere: „Avem salarii comparative, dar noi lucrăm în mediu periculos!“. Este ca şi cum piloţii de avioane ar avea salarii similare cu media pe economie, dar ar primi spor de lucru la înălţime.

Vom mai înţelege că unele sporuri a fost create tocmai pentru a reţine medicii în ţară şi mai ales pentru a-i atrage în specialităţi deficitare. Un exemplu îl reprezintă medicină legală. Şi medicii au perceput semnalul, la rezidenţiat specialitatea a fost în ultimii anii printre primele alese de către candidaţi.

O altă modalitate de a asigura venituri salariale şi finanţare sporită a fost scindarea, segmentarea. Vom vedea că pentru a înfiinţa practic de la zero un nou sistem, cel al asistenţei de urgenţă, s-a apelat la trecerea de facto a acestei specialităţi la Ministerul Administraţiei şi Internelor, chiar dacă unităţile de primiri urgenţe se află în spital.

Trecând peste alte etape, din vârful muntelui, trebuie să sesizăm anomalia cea mai importantă dintre toate. Personalul spitalelor lucrează într-un sistem de asigurări de sănătate bazat în teorie pe nivelul de performanţă, însă cu salarii reglementate printr-o lege a personalului bugetar. Cu alte cuvinte, spitalul emite lunar facturi pentru numărul de servicii contractate şi realizate, obţinând venituri variabile în timp şi între unităţi sanitare, inclusiv pentru aceleaşi tipuri de acte medicale, iar salariile sunt o componentă care nu ţine cont de aceste venituri. Mai mult, din 2015, creşterile salariale se plătesc direct de la bugetul de stat, astfel încât personalul spitalicesc a ajuns să fie practic angajaţi ai spitalului şi ai statului în acelaşi timp. În paralel, în toate alte paliere ale asistenţei medicale, medicina de laborator, medicina de familie, ambulatoriul de specialitate, îngrijiri la domiciliu etc., personalul nu mai este considerat bugetar, managerul fiind cel care stabileşte salariile angajaţilor, aşa cum este normal. Această anomalie se datorează în bună parte sindicatului Sanitas care, în cazul în care asistentele medicale ar fi devenit extrabugetare, şi-ar fi încheiat misiunea, cil puţin în parametrii actuali, convenabili liderilor de sindicat.

Să ne întoarcem însă la soluţii, oricât de anormal este de a lăsa găsirea soluţiilor în seamă altor persoane decât a celor care le-au creat.

Există o serie de soluţii care ar încerca să temporizeze nemulţumirile legate de legea salarizării unitare, care însă nu vor face decât să adâncească inechităţile şi să schilodească şi mai mult ceea ce înseamnă actul managerial din spitale. Nu mă voi referi la ele.

Dacă se va rata acest moment prielnic, al majorărilor salariale semnificative ca monedă de schimb, nu trebuie să ne mirăm dacă în viitor lucrurile vor merge din ce în ce mai prost.

Soluţia pe care o îmbrăţişez este scoaterea personalului medical din spitale din prevederile legii unice a salarizării personalului bugetar, urmând ca reperele salariale respective să devină recomandări, modele, care se vor aplică de la caz la caz, în funcţie de veniturile realizate de fiecare spital în parte. Întreaga anvelopă salarială suplimentară ar urma să fie trecută, ca şi până acum, de la Ministerul Sănătăţii la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, iar această instituţie ar urma să opereze de îndată, majorări ale tarifelor negociate cu spitalele. Având în vedere că toate cheltuielile cu utilităţile şi aprovizionarea cu medicamente şi materiale sanitare ar rămâne relativ constante, întreaga sumă suplimentară obţinută ar urma să fie folosită pentru majorări salariale. Modul în care se va distribui această sumă va ţine însă de echipa de conducere, negociind cu şefii de secţie şi cu reprezentanţii salariaţilor, în mod transparent, în funcţie de rolul şi ponderea lor concretă în realizarea veniturilor spitalului. Am trece peste noapte de la un management dictat de alocări bugetare rigide la nevoia unor manageri implicaţi şi responsabili de buna funcţionare a unităţii, în care performanta şi retenţia personalului ar fi pe primul loc. Nu trebuie să uităm că, în afară de cele 80 de spitale rămase în proprietatea statului şi administrarea Ministerului Sănătăţii, mai există şi multe alte întreprinderi de stat, rentabile, iar salariile personalului nu sunt reglementate prin legea personalului bugetar!

Consecinţele unei asemenea schimbări legislative sunt prea ample pentru a fi analizate aici. Am convingerea că managerii se vor opune, sindicatul Sanitas se va opune, personalul medical se va opune. Ceea ce contează este că ministrul Sănătăţii să aibă voinţa politică şi bărbăţia de a-şi asuma o măsură de reformă strict necesară, pe care s-o explice colegilor săi de cabinet şi Premierului Viorica Dăncilă, colegilor de partid (în special preşedintelui Dragnea) şi Parlamentului. Dacă însă se va rata acest moment prielnic, al majorărilor salariale semnificative ca monedă de schimb, nu trebuie să ne mirăm dacă în viitor lucrurile vor merge din ce în ce mai prost. În fond, în fiecare an în care ne vom apropia de anul 2022, veniturile personalului medical se vor întoarce în pluton, fiind din nou egalizate la nivelul anterior anului 2015.