VIDEO Vocea desenelor animate la TVR: domnul Sandy Belle

VIDEO Vocea desenelor animate la TVR: domnul Sandy Belle

Mihai Cabel întoarce spatele noilor desene animate, sosite din Asia

Pe Mihai Cabel, copiii tranziţiei l-au iubit, chiar dacă n-au ştiut cum arată. El a fost domnişoară afectată şi cuceritor al spaţiului. A fost vocea desenelor animate. Mihai Cabel este un simbol pentru „generaţia desenelor animate“, cei pe care 1989 i-a prins copii, fredonând refrenul din „Sandy Belle“ sau visându-se ţestoase ninja.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dacă v-aţi născut în anii ‘80, îl cunoaşteţi pe domnul Sandy Belle, chiar dacă fotografia alăturată nu vă spune nimic. Domnul Sandy Belle, pe numele lui adevărat Mihai Cabel, a dat, alături de Georgeta Chira, voce desenelor animate de la TVR. El era domnişoară afectată, era aventurier al spaţiului, era magnetul care a lipt de televizor milioanele de copii ai tranziţiei.

Mai citeşte şi:

VIDEO Vasiliu Birlic, un maestru al comicului

Gloria lui Mihai Cabel, consumată discret, a venit imediat după ceea ce el numeşte „marea îmbulzeală din decembrie". Adică pe vremea când volumul era de fapt sonor, iar telecomandă aveau doar maşinuţele teleghidate ale copiilor bogaţi. Săracii învârteau de antena cu elemenţi până când fâşâitul devenea suportabil, iar norii din „Heidi" se puteau distinge printre puricii de pe micile noastre ecrane.

Toţi copiii au trecut pe lângă el şi nimeni nu i-a dat locul în autobuz, fiindcă n‑au ştiut că el a fost „Saber Rider", pentru că nu şi-a arătat chipul, aşa cum nu îşi arată acum vârsta. Are 63 de ani, încă mai dublează desenele animate de la TVR, urăşte televizorul, urăşte calculatorul, ascultă jazz, divinizează clarinetul (se linişteşte cu Acker Bilk), trăieşte cu amintirile lui. Îşi aduce aminte până şi culoarea şi textura scaunului de odinioară al lui Tudor Vornicu. Era albastru, de catifea.

O posibilă fericire

Când nu lămurea problema relativităţii şi când nu ţinea conferinţe lungi de specialitate, Albert Einstein rostea, în interviuri, fraze din care nu lipsesc nici geniul, nici umorul: „Strânge-ţi bine şireturile dimineaţa, când pleci de acasă, pentru a scăpa de orice gânduri negre şi a te concentra în direcţia unei posibile fericiri". Venind din partea unui bărbat dezordonat, cu părul vâlvoi şi limba scoasă, cuvintele astea e posibil să însemne destul de mult.

Mihai Cabel nu e un geniu, nu va aduce nicio contribuţie în nicio teorie revoluţionară. Probabil, numele lui nu se va păstra în eniclopediile viitorului. Ceea ce nu înseamnă că nu e un om despre care se poate scrie cu litere de tipar. Mihai Cabel a traversat oceane, a ucis monştri îngrozitori, a făcut ca binele să învingă întotdeauna, chiar dacă în ultimul episod.

S-a luptat ca „Ţestoasele Ninja", ca Donatello, ca Leonardo, ca Michelangelo, ca Raffaello, a condus cu „Michel Vaillant", pe când nu existau nici plasme, nici console, nici „Need for Speed", a redus poluarea la zero cu „Captain Planet", a râs cu „Ratonii", cu „Denver, ultimul dinozaur", a fost în jurul lumii cu „Lidia", a trăit cu „Ştrumfii", l-a însoţit pe „Călăreţul singuratic".

Mihai Cabel e aproape de pensie şi, totuşi, când spui „Furia Roşie Turbo", o undă de melancolie traversează Bucureştiul, ocoleşte Parcul Tineretului, intră într-un apartament de bloc şi ne strânge inimile în acelaşi ghem.

Mihaela, dragostea noastră

„Vocea" ascunde un domn politicos, singur şi foarte ordonat. Cu siguranţă îşi leagă bine şireturile dimineaţa. Acesta nu este un interviu, chiar dacă Mihai Cabel începe cu o frază din care nu lipseşte umorul: „Sunteţi cel mai numeros grup care a intrat în casa mea!". Suntem doi.

În casa lui miroase frumos, miroase a copilărie, deşi cei doi băieţi s-au făcut mari şi nu i-au dăruit nepoţi, deşi căsnicia domnului Cabel nu a rezistat. Prea multe ore la serviciu, prea multe ore cu „Sandy Belle", sute, sute de minute de emisie pe săptămână. Şi da, a iubit-o pe fata aceea cu picioarele lungi şi subţiri, ochii albaştri şi părul strâns în două codiţe. Şi da, o iubeşte şi acum. Până la urmă e de acord că acela care nu o iubeşte pe Sandy Belle, apoi acela nu e om.

O posibilă fericire pentru Mihai Cabel ar fi să îi iasă zilnic în cale „un copil frumos şi dezgheţat". „Imediat mă topesc şi sunt al lui", spune şi îl credem.

Vocea lui Mihai Cabel e neschimbată. Generaţia care a tresărit auzind-o i-a făcut o reverenţă, într-un scurt film regizat de Alex Stănescu - „Generaţia desenelor animate". Dintr-o poză de grup, alături de nişte tineri cât copiii lui, Mihai Cabel zâmbeşte. „Sunt oameni cu priviri luminoase, priviri care vorbesc despre un suflet bun". De-asta zâmbeşte. În spate e Turnul Televiziunii.

În spate sunt vremurile când generaţia aceasta scotea, duminică-seara, din ghiozdane, cărţile şi caietele de vineri şi le punea pe cele de luni şi era atunci un sentiment de sfârşit. În spate sunt vremurile când ne întrebam ce culori au desenele animate, fiindcă televizoarele ne erau alb-negru. În spate e bucuria unei generaţii care a jubilat când a căzut Ceauşescu, nu din dragoste de democraţie (cuvânt din greaca veche şi cine ştia greaca veche?), ci din dragoste de „Mihaela".

„Exasperat, i-am dat câteva palme!"

Sunt tineri care se îndrăgostesc de vedete din reviste, sunt tineri care se îndrăgostesc de prezentatoarele ştirilor şi sunt tineri care se îndrăgostesc de vocile din desenele animate. Era prin ‘96-‘97, într-o după-amiază. Cabel primeşte un telefon. „Domnule, cutare‑cutare, sunt la poartă la Pangratti.

Vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră". Coboară şi vede un băiat la vreo douăzeci de ani. „Tânăr, dar o luase pe arătură devreme". O jumătate de an a fost teroare. L-a hărţuit, l-a alergat prin oraş, a mers după el cu tramvaiul 5, cu metroul. La metrou făceau ca în desene animate. Cabel se prefăcea că iese, hărţuitorul se păcălea şi chiar ieşea, ziaristul răsufla uşurat până acasă.

„M-a aşteptat în faţa blocului, atârnat de garduri. Era un non-stop la parter şi stătea acolo. Când au auzit că mă caută, băieţii mei l-au invitat şi în casă, au băut un pahar de suc. Îl chema Ionescu. O dată, recunosc, nu am mai rezistat şi i-am dat una peste mână. «Lasă-mă, omule, în pace!». M-am trezit cu el şi la uşă într-o noapte. Exaxperat, i-am mai dat câteva palme. A intervenit şi Poliţia. Nu mai scăpam".


Sandy, un vis frumos pentru generaţia celor pe care 1989 i-a prins copii

Lectura: Mihai Cabel. Şi noi nu ştiam asta

Pentru Mihai Cabel, fericirea ar fi încăput şi în aceste trei cuvinte - „Lectura: Mihai Cabel". Dar nu le-a spus niciodată pe post. Era prea, prea modest. Copiii nici n-aveau de unde să ştie că vocea ascundea un nume de om mare. Altădată, desenele animate se terminau aşa - „Lectura: Georgeta Chira".

„Georgeta este o altă voce de neuitat pentru cine a văzut «Pif şi Hercule»". Şi cine nu a văzut „Pif şi Hercule"? „O profesionistă desăvârşită, un om de foarte bună calitate". Aşa împarte Cabel lumea, ca un profesionsit al stofei umane. Exemplare de bună sau de proastă calitate.
„Din păcate, în anii din urmă, nici Georgeta nu a fost ferită de necazuri". Necazuri a avut şi Mihai Cabel. Probleme de sănătate i-au oprit microfonul o vreme, la începutul noului mileniu. Acum e bine.

Dublează „Armăsarul sălbatic", tot la TVR. „Armăsarul" ăsta e un desen oribil, care se difuzează la ore imposibile. După Revoluţie, desenele animate erau în prime-time. Apoi, ora la care rulează aventurile noilor eroi, creaturi bizare cu coafuri emo şi limbaj colorat, a tot coborât. Până s-a ajuns la 7 dimineaţa! „Ce copil se uită la ora aia?".

Arta mutată la periferie

Mihai Cabel spune că e inuman şi oftează. „Comunistii erau tâmpiţi, dar nu toţi. Alegeau ore bune. Se strigau ăia mici: «Hai, că sunt desene!». Şi nu mai ieşeau pe maidan. Acum...". Acum nu mai sunt maidane.

„Arta pentru copii a ajuns un gen periferic. Arta înseamnă carte, film, spectacol de teatru. Eu ştiu ce spun, am făcut publicistică în domeniul acesta. Ce dovadă mai bună vreţi decât că Animafilm pur şi simplu a dispărut?". Mihai Cabel lucrează, într-adevăr, pentru copii din anii ‘70. Ştie ce spune.

Bani nu a avut niciodată destui. Iar de când a început avalanşa asta de filme animate japoneze, e şi mai greu. „Nu mai găsim traducători. Am lucrat cu o profesoară de japoneză de la Universitate. Cu banii luaţi de la noi abia îşi cumpăra două kilograme de brânză. A renunţat, ce era să facă?".

Şi totuşi, Cabel nu s-a gândit niciodată să părăsească TVR. „Sunt conservator, temeinic aşezat la locul meu". În „lumea comercială" vede lucruri cu care nu vrea să aibă de-a face. Din Televiziune pleacă direct la pensie. „O oră nu mai stau de când îmi vine rândul". A obosit. În plus, sunt şi unele aspecte, tot mai multe, care nu-i plac. Simte că totul se schimbă repede şi nu se schimbă în bine: „Psihologia asta nouă a românilor - bani să iasă! - e, de fapt, păguboasă. Se pierde bucuria".

Ce să caute el într-un articol de ziar?

Nicio catastrofă, niciun naufragiu, nicio pandemie, niciun accident. Nimic senzaţional nu s-a întâmplat în articolul acesta şi nu se va întâmpla nici de acum înainte. Mihai Cabel, jurnalist cu patruzeci de ani de experienţă, nu e convins că locului lui e într-un articol de ziar. De aici nu veţi afla decât că „vocea" a început să lucreze la „Viaţa Buzăului", a trecut pe la „Milcovul", a făcut studii de gazetărie, comuniste, cum erau atunci, că şi-a colorat degetele cu cerneala ziarelor şi le-a adorat, că e nebun după Eminescu, i-a picat şi la admitere, că nu crede în Revoluţie, ştie el bine ce a văzut acolo, ce era între etaje.

S-a întrebat şi el de ce naiba au dat „Ringul" de Sergiu Nicolaescu în timp ce pe străzi curgea sânge adevărat, nu ca în filmele cu campioni de box. Că nu a mai fost la cinema „de secole" şi că lasă tot pentru un film cu Al Pacino sau cu Denzel Washington, „ăştia sunt actori!", că nu are nostalgii după comunism, dar şi că „exista un minimum de condiţii", că îl disperă vulgaritatea şi „copiii care sunt gata să facă, în public, alţi copii şi mai multe nu!".

„Muream după Cedric!"

E în Mihai Cabel o blândeţe care se asortează cu sunetele care evadează, fermecate, din clarinetul lui Acker Bilk. „Ce desene animate vă plac, domnule?".

Mihai Cabel a fost protagonist şi într-un film dedicat unei generaţii, cea a desenelor animate

Aştepta întrebarea asta ca pe o spovedanie. „Desenele au ajuns obiect de comerţ şi atât, se degradează! Ce e clasic, e clasic si gata! Uite, Sandy Belle a rămas în sufletul şi în mintea copiilor, în sufletul şi în mintea părinţilor, pentru că era deosebită. Mie mi-au plăcut «Ratonii». Desenul ăsta a fost o capodoperă! Muream după Cedric! Îl ştiţi, ăla cu nasul curbat şi ochelari de tocilar! Nu se mai fac asemenea desene! Nu mai sunt poveşti ca în «Pădurea verde». Unde e candoarea? Unde e dragostea? De ce totul trebuie să fie strident?".

Urâtul câştigă, Cabel o vede, dar el nu mai are armele şerifilor stelari. I-a rămas doar mirarea. Nu înţelege de ce generaţia care îl asculta în fiecare seară nu face nimic pentru o viaţă normală şi pierde vremea pe internet.

Episodul acesta aproape se termină, binele încă n-a învins, e iarnă şi mai e o întrebare rostită de vocea cu care am crescut: „Ce să caut eu într-un articol?".


citeste totul despre: