„Vecinul este un străin pe care îl asimilezi în timp” - psihologul Mihaela Vechiu, despre vecinătate, pornind de la un citat din Gabriel Liiceanu

Pornind de la un citat din Gabriel Liiceanu, colega Emőke Mihály o invită pe Mihaela Vechiu, psiholog, să vorbească despre despre vecini în sens individual - cei din apartamentul de alături - sau colectiv - cei de altă etnie.

Acceptând invitaţia, Mihaela aminteşte propria experienţă cu vecinii şi vecinătăţile în diverse spaţii - cartierul copilăriei, satul bunicilor, staţiunea 2 Mai - şi spune ce crede că ne-ar ajuta să vedem în celălalt nu doar un vecin, ci şi un seamăn.

 
Emőke Mihály: Tocmai am citit la Gabriel Liiceanu următoarele:

...aşa cum nu îţi alegi limba, locul naşterii sau părinţii, nu îţi alegi nici vecinii. Din «aruncarea în lume», mai ales în comunism, face parte ca o fatalitate şi «aruncarea între vecini». Şi cum orice coabitare sfârşeşte ca un mod de a-l chinui pe «celălalt», coabitarea cu vecinul este supliciul împins în punctul maxim al reuşitei sale. Vorba lui Cioran: «La nevoie, poţi să-ţi iubeşti aproapele, dar nu vecinul». Pentru că vecinul, adevăratul vecin, cel care se bucură că te are la îndemână tocmai pentru a deversa asupră-ţi cantitatea de ură născută din neasemănarea lui cu tine, evadează complet din categoria «seamănului». El este antiseamănul prin excelenţă, exterminatorul subtil, cel care-ţi populează clipele dinaintea somnului cu scenarii de răzbunare şi care, abordându-te pe scară sau sunându-ţi la uşă ca să-ţi reproşeze că ţi-ai rezemat bicicleta de gard sau că uşa de la intrarea în bloc a rămas crăpată, îţi ridică periodic tensiunea şi pulsul. Vecinul este promiscuitatea ce se insinuează subtil în viaţa ta. Dincolo de dialogurile fictive care prelungesc, noaptea, disputele punctuale de peste zi, devii cu vremea o anexă a obiceiurilor lui, a zgomotelor din apartamentul lui, a muzicii pe care o ascultă, a televizorului dat tare, a certurilor dezmăţate cu partenerul lui de viaţă. (Gabriel Liiceanu, "Bucla Vieţii mele", în Casele vieţilor noastre, Humanitas, 2014)

Citatul se referă la conlocuirea în blocuri construite pe vremea socialismului, dar se poate interpreta şi într-un sens mai larg. Istoria a făcut să trăiască laolaltă mai multe comunităţi etnice pe teritoriul României. De multe ori îi considerăm pe ceilalţi doar vecini. Ce trebuie să se schimbe ca „vecinul” să devină „seamăn”?

„Pentru mine, vecinătatea era o comunitate deschisă"

Mihaela Vechiu: Cred că, vorbind de schimbare, avem nevoie de o schimbare de percepţie. Ce este vecinul pentru fiecare dintre noi? Sau ce este vecinătatea.

Am trăit de când mă ştiu la bloc. Aşa s-a întâmplat. Când m-am născut, pentru o scurtă perioadă de timp părinţii mei au locuit undeva la curte împreună cu bunicul meu, până când le-a fost repartizată casa la bloc. Nu mai ştiu cum era pe atunci căci eram prea mică pentru astfel de amintiri. Din poveşti ştiu însă că pe acea stradă din oraşul vechi, oamenii erau destul de prietenoşi. Chiar şi în curte cei ce trăiau se sălutau cu respect. La bloc, pe atunci blocul abia era dat în folosinţă (era perioada anilor ʼ80) am crescut împreună cu mulţi copii de vârsta mea. Ne întâlneam cu toţii în spatele blocului. Alteori mergeam în parc, dar de cele mai multe ori foloseam spaţiul oferit de stărduţa străjuită de case vechi. Am crescut undeva la graniţa între casele vechi pe care Ceauşescu nu a mai reuşit să le dărâme, cu străzile cu parfum de tei, aproape de centrul oraşului şi blocurile socialiste de pe un mare bulevard.

Pentru mine vecinătatea era o comunitate deschisă. Mergeam la vecina de la etajul 5, la vecina de pe palier, în adolescenţă cu toţii făceam petreceri acasă. Ne duceam la chefuri. Mama era prietenă cu vecina de lângă noi, iar din când în când le vedeam cum fac schimb de prăjituri, de mălai, ulei sau făină când era închis la magazin, cum se vizitează. Însa cu timpul comunitatea se schimbă, aşa cum şi vremurile se schimbă. Azi nu mai văd decât arareori copiii zglobi făcându-şi de joacă pe străzi. Unii dintre vecini s-au mutat.

„Vecinul este un străin pe care îl asimilezi în timp"

Şi oamenii se schimbă. Vecinătatea este o proximitate, uneori mai mare sau mai mică, ce îi pune pe oameni laolaltă. Locuinţa la bloc te aduce foarte aproape, spre deosebire de locuinţă la casă. Există o interdependenţă. Ai perete comun, ai ţevi comune. Uneori apar şi inconveniente ale spaţiului comun care duc la conflicte. Fiecare are propriul lui mod de a fi. Poate deranja muzica prea tare, o reparaţie, şi astfel apar reguli ale convieţuirii împreună.

Vecinul este un străin pe care îl asimilezi în timp, îl cunoşti. Te simpatizezi cu el sau nu. Traiul împreună intr-un loc ţine de cum se pot asimila oamenii care sunt aduşi acolo. Îmi reamintesc de traiul la sate, unde mişcarea este diferită. Oamenii se ştiu de o viaţă, sau de mai multe. Au altă stabilitate. O casă aparţine unei familii care se modifică în timp. Comunitatea e fixă deşi se mişcă constant. Oamenii se cunosc de generaţii. Au poate o istorie împreună. Când mergeam pe uliţa în copilărie, cei din sat ştiau că sunt nepoata lui Nea Petre. În permanenţă se saluta când se întâlnesc şi ştiu fiecare despre fiecare câte ceva.

E mai simplu să te relochezi într-o metropolă, unde vecinătatea are limitele pereţilor din arhitectura betoanelor pe verticală, unde lumea se mişcă constant, decât într-un spaţiu patriarhal cum este satul sau comuna, unde arhitectura dispusă pe orizontală arată un mod de a trăi aşezat.

Comunitate, diversitate, identitate

Adesea merg la 2 Mai. Iubesc acel sătuc aşezat pe malul mării. Îmi place liniştea lui. Vara abia aştept să mă aşez în curte la Tanti, să îmi savurez cafeaua sub nucul bătrân, ador serile vesele cu prieteni sau cu ceilalţi turişti, poveştile lui Tanti Maria. Am descoperit acest spaţiu în ani. La început pentru mine avea ceva idilic. Nu exploram decât plaja, unde mă bucuram de soare, terasele în care puteam să zăbovesc lent cu o carte bună la o bere rece, şi uliţele de la strada mare pe care mă plimbam seara când şi când. Apoi am descoperit primăria, biserica din sat, magazinele, şi mai mult oameni ai locului.

Cu cât am revenit mai des, am început să cunosc comunitatea. Am înţeles că sunt două lumi. Lumea celor ce trăiesc acolo constant indiferent de anotimp, şi lumea noastră, a celor ce ne bucurăm doar vara de mare. Noi, ceilalţi vedem doar ospitalitatea, însă acei oameni împart un spaţiu care e mixt. E mixt cultural. Un spaţiu care s-a modificat în timp. De la un cătun la început de secol XX, la un sat boem apreciat de artiştii şi intelectualitatea anilor ʼ60–ʼ70, apoi într-o comunitate extinsă care include nu doar dobrogeni şi lipoveni, tătari ci şi moldoveni. Acest mix cultural uneori face ca vecinătatea să fie mai dificilă. Căci oamenii îşi aduc cu sine obiceiurile, iar ele diferă. Mişcările din perioada comunistă în care oamenii de la sate mergeau spre oraşe, sau chiar relocările forţate din anii ʼ50 au schimbat dinamica comunităţilor. Aici nu ştiu să se făcut relocări forţate. Din câte ştiu la 2 Mai, a fost o mişcare adusă de creşterea economică a şantierului de la Mangalia.

Ce este interesant: cum a influenţat fluxul de turişti oamenii locului, i-a ajutat să se dezvolte, vara fiind ei o comunitatea proprie în interiorul acestui sătuc. Pe unii oameni ai locului această mişcare i-a făcut să se deschidă. A fost o surpriză pentru mine să descopăr în interiorul satului o oarecare rigiditate tipic patriarhală, am observat modul în care relaţionează între ei, structura familiilor mixte dintre cei de aici şi noii veniţi, bârfele, zvonurile, toate acele lucruri care fac o comunitate să fie vie cu ajunsuri şi neajunsuri.

O comunitatea are o identitate [...] dată de cultura celor care trăiesc în ea (minorităţi, cultura unei etnii, mozaic cultural în care convieţuiesc mai multe culturi), o identitate proprie formată, in timp,  prin cei care trăiesc împreună [...]. Chit că pe oamenii îi separă un gard de casă, ei se întâlnesc totuşi. Nu trăim singular, ci interdependent, şi iată cum vecinul sau relaţia cu el este o provocare a cunoaşterii sau a acceptării în privinţa convieţuirii între noi, oamenii.

„Nu poţi fi prieten cu toată lumea, însă îi poţi respecta spaţiul personal"

Personal nu am trăit conflicte cu vecinii. Poate pentru că sunt o fire prietenoasă, sau curioasă şi mă asimilez uşor. Poate contextul meu a fost unul favorabil fiind într-un oraş, sau pentru că am prins începuturile unei comunităţi de bloc în formare. Ori nu sunt eu ranchiunoasă şi nu iau în serios zgomotele de şantier ale unor apartamente în renovare, muzica dată prea tare, observaţiile făcute de unii vecini nemultumiţi de locul maşinii în parcare, sau de alte lucruri mărunte. În acelaşi timp am discreţia necesară cu care să nu mă intereseze intimitatea celui de lângă mine şi să i-o respect.

Din experienţa mea, am văzut mai multa deschidere şi prietenie decât animozităţi. Nu poţi fi prieten cu toată lumea, însă îi poţi respecta spaţiul personal. Cred că cele mai dificile experienţe sunt acolo unde nu te poţi asimila, acolo unde diferenţele de trai sunt prea mari. Am mai auzit de persoane care stau cu romi în bloc, sau în blocuri cu oameni în vârstă. În primul caz sunt deranjaţi de stilul de viaţă al acestora petrecăreţ şi zgomotos, în cel de-al doilea caz resimt cenzura, faptul că prea mult zumzet, cum ar fi gălăgia făcută de o familie cu copii sau tineri ar deranja. Nu poţi generaliza, deoarece fiecare caz de vecinătate este particular. Vecinii te acceptă sau nu, se potrivesc sau nu.

Cred ca ar trebui să ne întrebăm fiecare ce este vecinul pentru noi şi să ne dăm acest răspuns, dacă el este semenul nostru, sau ce numim ca fiind vecin. Apropierea dintre noi ne facem sa dărâmăm zidurile care ne numesc doar colocatari. Pentru mine vecin este cineva care locuieşte într-un loc familiar mie. Când descopăr o persoană care stă aproape de blocul meu sau în cartierul meu, exclam zâmbind: „a..., suntem vecini!!!”.

Dacă m-aş reloca, spaţiul nu ar mai fi la fel de familiar, dar m-aş strădui să îl descopăr, să mi-l apropii. Vecinătatea ar avea nevoie să devină mai prietenoasă pentru a ne numi semeni. Fără să ne simţim amenintaţi că ceva ne pune în pericol, ca prezenţa unor noi veniţi ne-ar putea ataca identitatea ci doar că suntem supuşi unei transformări. Să fim mai toleranţi, flexibili, fără a rămâne rigizi complet în canoanele noastre.

Nota Editorului: Punctul de vedere al colaboratorilor noştri poate fi diferit de părerea întregii Echipe MaghiaRomânia.

Mihaela Vechiu s-a născut şi locuieşte la Bucureşti, având rădăcini în sudul României. Este psiholog şi trainer de educaţie nonformala. V-aţi putut întâlni cu ea printre cititorii MaghiaRomânia, la întâlnirile noastre din Capitală, dar şi ca trainer, la evenimentul „Leac la Discriminare" organizat de noi la Bucureşti şi Cluj.

Articolul Mihaelei face parte din Calendarul de Advent MaghiaRomânia: o serie de mici suprize, oferite în fiecare zi de la 1 până pe 25 decembrie. Vă aşteptăm şi mâine, pe facebook, cu un nou cadou din Calendarul de Advent MaghiaRomânia.