Tanti Ioana nu avea niciodată carne

Am avut o copilărie comunistă frumoasă şi liniştită, într-un mic sat din Moldova. Ai mei aveau carne, am fi putut să mâncăm şi de două ori pe săptămână, dacă am fi vrut, ba poate chiar şi mai des – de la Crăciun până spre martie sau chiar aprilie, pentru că se tăia porcul şi o parte din carne era pusă la borcan, în untură.

Apoi, până la următorul Crăciun, rămâneau doar găinile, însă nici acelea prea multe, pentru că aveai nevoie de ele că să îţi facă ouă. Nu puteai avea şi ouă şi carne în acelaşi timp, după cum au constatat şi englezii. Vreun porc tăiat în timpul anului nu a fost până am plecat eu din sat, şi nici nu s-a auzit de aşa ceva în istoria locurilor.

O vacă nu aveai voie să tăi, erai obligat să o dai la stat, la abator, şi îţi dădeau nişte bani pe ea. Însă nimeni nu s-ar fi gândit vreodată să tăie o vacă, aveai nevoie de ele că să-ţi dea lapte, altceva nu ai fi avut să pui pe masă la copchii, pentru că aceia mici nu mănâncă fasole şi cartofi chiar din primele luni. Şi, oricum, erau puţine vaci în sat. Şi la fel şi oi, tot puţine, şi le ţineai pentru brânză, evident, aşa că nici de carne de oaie nu se prea putea vorbi. Struţi nu erau, ca acum, nici alte vietăţi, aşa că subiectul „carne“ putea fi sintetizat la porc – iarnă şi ceva găini – vară.

Viaţa la marginea satului

Eram printre cei mai înstăriţi din sat, pentru că ai mei aveau amândoi salariu. Mai erau câţiva cu salariu în sat, însă nu îmi aduc aminte să mai fi fost vreo familie cu două salarii. Cu mai mulţi bani decât noi erau doar nea Nica Rusu, fiindcă avea ştupui, şi tanti Litica, vânzătoarea de la magazinul din sat.

Noi aveam 30, ba câteodată chiar şi 40 de găini într-un an. Alţii aveau mai puţine, erau unii în sat care aveau câte 10 sau 12. Dacă împarţi cifra asta la doi, că să îţi rămână şi pentru ouă, şi apoi împarţi jumătatea la 365, câte zile într-un an, vezi ce îţi iese, adică de câte ori ajungeau şi ei să mănânce carne.

Fiind bogaţi, noi stăteam chiar în centru, însă mie îmi plăcea să stau la bunica-mea, în marginea satului. De când am început să merg pe picioarele mele m-am dus acolo şi nu m-am mai întors până am plecat din sat, la 12 ani.

Bunica-mea era vădană. S-a măritat la 17 ani, când avea 19 i-a murit bărbatul în război. Au avut doi copii. Nu s-a mai măritat de atunci şi până în ultima zi din viaţă s-a dus la biserică şi s-a rugat pentru el şi îi făcea pomană când trebuiau să se facă pomenile. Lumea spunea că nu a mai făcut sex de atunci. Mai târziu a încercat nea Ionel Motea s-o violeze, însă era prea beat că să reuşească, aşa că nu se pune la socoteală. Dar am mai scris despre asta pe site-ul meu.

Însă am avut doi străbunici, stăteam cu toţii acolo, în marginea satului. Casa străbunicilor nu era mare, dar nici mică. Avea două odăi şi un chiler. Toate casele din sat aveau chiler, din câte ştiu. Iarna dormeam toţi patru într-o singură odaie, că să nu ardem prea repede lemnele şi să ne apuce vreo iarnă lungă, pentru că nu am mai fi avut de unde lua altele. Vara dormeam pe prispă, până toamna târziu, nu ar fi reuşit nimeni să mă bage în casă.

Şi la bunici aveam găini, însă nu atât de nenumărate pe câte aveam acasă, în centru. Dar mai aducea taică-miu câte una de pe unde ajungea, aşa că mâncăm carne o dată la două săptămâni, uneori chiar şi mai des. Sigur, între Crăciun şi Anul Nou mâncăm şi de două ori pe zi, plus şorici între mese… Porc nu aveam nici noi, nici străbunicii, însă ai mei cumpărau unul în fiecare an, pentru că aveau de unde, erau două salarii în familie, după cum am menţionat. Nici vacă nu aveam, dar cumpăram lapte de la tanti Ioana, vecina noastră din vale.

Singura masă pe zi: lapte cu mămăligă

La tanti Ioana ajungeam direct sărind gardul, nu avea sens să ocolesc. Ei erau săraci. Folosind ca unitate de măsură numărul de găini, erau pe la gradul 2, 3, cel mult. Dar aveau vacă, însă nimic altceva. Dar când spun nimic, asta înseamnă chiar nimic. Nici măcar sticlă la toate geamurile, o parte din ochiuri erau cu cartoane. Fiindcă acolo, în sat, erau geamuri cu ochiuri. Ferestrele cu foaie de sticlă, adică cu sticlă dintr-o singură bucată, cât ţine geamul de mare, nu erau chiar pentru oricine. Noi, de pildă, aveam la casa din centru. Dincolo, nu. Vaca lor dădea lapte. Spun asta pentru că nu chiar toate vacile din sat dădeau lapte. Însă tanti Ioana era norocoasă, din această perspectivă. Vacile de atunci dădeau vreo doi sau trei litri de lapte pe zi. Cele de acum dau mai mult, însă eu vorbesc despre vacile de atunci şi, mai precis spus, despre o anumită vacă, cea a lui tanti Ioana.

Dimineaţa mâncau mămăligă. Dar nu una nouă, ci din cea care rămânea de seară. O prăjeau pe plită

Tanti Ioana ne dădea nouă jumătate din lapte, după cum am spus, însă jumătatea mai bună o păstra întotdeauna pentru ea, nu am putut niciodată să aflu cum reuşea să le separe. Mâncam şi din jumătatea bunicilor, însă nu există comparaţie. Tanti Ioana ştia că am aflat secretul, aşa că mă chema întotdeauna când fierbea laptele. Făcea mereu mămăligă prima, apoi fierbea laptele în acelaşi ceaun. Eu stăteam nemişcat lângă foc, şi când era gata, mâncăm jumătate din jumătatea lor… Altceva nu mâncau seară, pentru că nu aveau ce.

La prânz nu mâncau chiar în fiecare zi, însă când o făceau, fierbeau cartofi şi îi mâncau cu usturoi. Îi mâncăm, mai precis spus, pentru că eram întotdeauna prezent. Cu mămăligă, evident. Pe vremea aceea nu exista pâine în sat, brutăria s-a deschis mai târziu. Dimineaţa mâncau mămăligă. Dar nu una nouă, ci din cea care rămânea de seară. O prăjeau pe plită. Când avea untură, puneau şi puţină pe deasupra. Dar nu multă.

Cand avea untura, tanti Ioana prajea si cartofii, dar asta se intampla rar. Ulei nu avea toată lumea în sat, însă nici nu păreau să aibă nevoie de el. Tot în ceaun îi prăjea, sigur, mai ales că nici nu cred că avea alt vas în casă. În casă spun, nu în bucătărie, pentru că nu aveau bucătărie. Însă aproape nimeni nu avea bucătărie în sat. Numai noi, pentru că eram bogaţi, şi încă vreo câţiva găteam în altă cameră decât cea în care dormeam. Vara era mai simplu: toată lumea gătea afară. 

Farfurii întinse vs străchini 

Farfuriile lui tanti Ioana erau de tablă, la fel ca şi cănile. Dar nu emailate*, ca ale noastre, ci de alumină. Şi cele trei linguri erau din alumină. Avea şi două strachini de lut, însă pe acelea nu le folosea tanti Ioana, ca sa nu rişte să le spargă.

Noi, fiind dintr-o clasă superioară, aveam farfurii emailate*, după cum am spus. Farfurii albe se găseau numai în casa alor mei, din centru. La bunici erau doar străchini de lut. Farfuriile albe au ajuns ceva mai târziu la marginea satului, eram eu deja mărişor. Li se mai zicea şi farfurii întinse, pentru că aveau o formă substanţial diferită de cea a străchinilor adânci, maron închis şi de aceeaşi mărime, indiferent ce ai fi pus în ele. 

Însă, cele şase farfurii albe, chiar intrate definitiv în patrimoniul bunicilor, nu erau pentru oricând şi pentru oricine. Erau păstrate cu mare grijă, cât mai departe de potenţialele pericole. Când auzeam „Viorele, adă o farfurie albă!”, ştiam că ceva important urma să se producă. Cred că o dată sau de două ori pe lună tanti Ioana gătea altceva decât cartofi. Fasole, adică. Totuşi, tanti Ioana a rămas suplă până a murit, după cum se vede şi în poză. Probabil că de la usturoi…

Dar nici în sat nu prea se mânca altceva. Nu îmi aduc aminte să fi pus cineva, în grădină, vinete, mazăre sau altceva decât cartofi, fasole, ceapă, usturoi, roşii, morcovi şi bob pentru salată. Salata care seamănă cu cea de la Mega Image a apărut mai târziu în sat, aproape de vremea în care a trebuit să plec eu de acolo. Îi spuneam marole şi se mânca doar la ocazii, vreo sărbătoare, sau când venea vreun musafir important, ce trebuia impresionat. În rest, mâncai doar salată de bob. Varza trebuia cumpărată de la Târgu Bujor.
 

Prima poză

Nu au reuşit ai mei să mă dezlipească de lângă ceaunul lui tanti Ioana. Au încercat de câteva ori, însă au renunţat repede. Dar aveau un atu în mânecă: „Vino, că avem carne!“ Tanti Ioana nu a avut niciodată carne. Niciodată, dar nici măcar o singură dată, nu am văzut vreo bucăţică de carne în ceaunul lui tanti Ioana, nici măcar vreo aripă de ceva sau un scurmac, oricât de mici. Niciodată. Totuşi, tanti Ioana a rămas suplă până a murit, după cum se vede şi în poză. Probabil că de la atâta usturoi, după cum am mai spus.   
 

Mulţi ani după aceea, când m-am întors în sat, student de-acum, am găsit-o pe tanti Ioana la bunică-mea, stăteau de vorbă. I-am făcut o poză, fiindcă aveam aparat de fotografiat. Smena, desigur. Nimeni nu a mai avut până atunci aparat de fotografiat în sat, de când e lumea. A fost prima poză a lui tanti Ioana. Probabil că şi ultima..