Stăpânii câinilor fără stăpân

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Maidanezii, un altfel de brand al României FOTO: REUTERS
Maidanezii, un altfel de brand al României FOTO: REUTERS

În ultimii 23 de ani, românii au încercat de toate pentru rezolvarea problemei maidanezilor: sterilizare, adopţii, adăpostire, eutanasie. În urmă au rămas aceleaşi probleme, dar şi o concluzie: problema câinilor fără stăpân este, de fapt, problema mentalităţii oamenilor.

Principala problemă a Bucureştiului sunt maidanezii, indică un sondaj realizat de Cult Market Research în 2012. Aproape 50% dintre subiecţi au indicat acest neajuns. De 23 de ani, problema maidanezilor este scoasă de la naftalină, în România, cu o precizie demnă de un ceasornic bine setat. În general, contextele sunt două: fie o persoană a fost schilodită sau chiar omorâtă de o haită, fie aleşii locali pregătesc un alt proiect de rezolvare a problemei. Invariabil, aceste episoade divid societatea în două: iubitorii de animale şi adepţii eutanasierii. 

Dincolo de aceste contre, problema pare scăpată de sub control. Date clare despre numărul exact al maidanezilor din Bucureşti, dar şi din întreaga ţară, nu există – nicio supriză aici. Când datele medicale anunţă că numărul persoanelor muşcate de câini a depăşit 15.000 în ultimul an într-un singur oraş, e cazul să-ţi pui nişte întrebări. Tot tipic pentru România, ştirea se opreşte aici, omiţând exact „amănuntul“ care arată adevărata problemă: aceleaşi date spun că peste jumătate din aceste accidente sunt provocate de animale care... au stăpân. 

Şi cu asta, ajungem la miezul real al cazului: mentalitatea oamenilor. Oscilând între ignoranţă, rea-voinţă, uneori hoţie, alteori nepricepere, problema trenează, în primul rând, din cauza incapacităţii cronice a autorităţilor de a elabora şi duce la capăt proiecte clare şi eficace (lucru valabil în absolut orice domeniu, de la educaţie şi sănătate la autostrăzi şi, iată, câinii fără stăpân). Pe de altă parte, de vină este şi lipsa de educaţie a oamenilor (din nou, valabilă de la felul în care se poartă unii cu alţii până la capacitatea de a conştientiza că membrii unei societăţi au şi responsabilităţi cum ar fi aceea de a nu arunca gunoaiele pe jos şi de a răspunde pentru animalele pe care le deţin). (Matei Udrea)

În perioada studenţiei aveam un coleg de cămin, Bogdan, înspăimântat de câinii vagabonzi. Există studii peste studii despre cum ar trebui să reacţioneze adulţii în faţa unei haite cu intenţii nu tocmai paşnice. Bogdan le ştia, dar era inutil. O lua la fugă, rugându-se în gând să nu fie prins. Apoi, într-o seară, obsesia lui Bogdan pentru câinii vagabonzi a intrat într-o nouă fază. Făcuse rost de o hartă mare a Capitalei, o agăţase pe perete şi, cu o cariocă de culoarea roşie, însemna locurile pe care le ştia sigur ca fiind sub influenţa hoardelor de câini. După câteva luni, harta părea atacată de varicelă.

Asta se întâmpla în 2000. Astăzi, situaţia nu stă însă mai bine. Ultimele date disponibile referitoare la numărul câinilor vagabonzi de pe străzile Capitalei anunţau că, în 2011, pe străzi erau în jur de 40.000 de maidanezi, grupaţi în 7-8.000 de haite.

Unii vor, dar n-au cu ce. Ceilalţi au, dar nu vor

Rezumată abrupt, problema maidanezilor începe de la o constantă, invocată de toţi „actorii“ implicaţi: lipsa banilor. În România sunt 78 de ONG-uri şi două federaţii specializate în problema maidanezilor. În principiu, toate există, au activitate, depun bilanţuri contabile la finalul fiecărui an, deci deţin surse de finanţare. Rezultatele multora sunt invizibile. Sunt însă şi destule organizaţii care reuşesc, cu eforturi supraomeneşti şi cu o brumă de bani, rezultate palpabile.

Asociaţia „A doua şansă“ are, în adăpostul de la Glina, aproximativ 300 de câini. „Adopţiile merg ca ochiul mortului. E foarte-foarte greu. Reuşim să dăm spre adopţie câini mai mult în străinătate“, povesteşte Adriana Mustaţă, voluntar la asociaţie. „Bani sunt foarte puţini, ce vine de la oameni care direcţionează 2% din impozit către asociaţie şi ajutoare din străinătate, de la organizaţii binevoitoare.“

În iarna lui 2011 şi 2012, adăpostul fiind în mijlocul câmpului, furtuna de zăpadă l-a îngropat, la propriu, sub metri de zăpadă. Câinii au fost salvaţi prin intervenţia disperată a zeci de voluntari, care au reuşit, pe un viscol năprasnic, să croiască, numai cu lopata, coridoare spre cuşti. „Totul e pe bază de voluntariat, e multă muncă, iar răsplata e că aceşti căţei îşi găsesc o casă“, spune Adriana. Membrii asociaţiei duc o campanie permanentă de popularizare a animalelor din adăpost, ale căror poze şi poveşti le publică pe reţelele de socializare. Unele dintre aceste istorii se încheie cu happy-end, iar câinii îşi găsesc „a forever home“ (o casă pentru totdeauna).

Cei care încearcă să mişte lucrurile se confruntă însă mai ales cu mentalitatea oamenilor. Conceptul de voluntariat e încă aproape necunoscut în România. Uneori, cei care au grijă de adăpost găsesc pui abandonaţi lângă gard. Au fost cazuri în care, surprinşi „asupra faptului“, cei care aduseseră câinii – oameni în toată firea, chiar la 40-50 de ani – au rupt-o la fugă pe câmp, ca nişte copii după o boacănă.

Magazia din incintă a fost spartă de câteva ori, hoţii furând lopeţi şi mâncare pentru animale. În urmă cu două săptămâni, cineva a otrăvit câţiva câini din adăpost. Iar acestea sunt doar unele dintre probleme. Totuşi, la colecta de hrană organizată în faţa Patinoarului „Mihai Flamaropol“, din Bucureşti, în prima sâmbătă a fiecărei luni, zeci de oameni donează mâncare pentru „locatarii“ adăpostului, ceea ce arată că, la nivelul societăţii civile, lucrurile se mişcă. Încet, dar se mişcă.

Aşadar, „privaţii“, pe banii lor, poartă campanii de sterilizare, de vaccinare, întreţin adăposturi, reuşesc să şi dea spre adopţie destule animale. Fiind vorba, însă, de eforturi nesusţinute de stat, purtate cu fonduri infime, rezultatele sunt, la nivel global, cu impact scăzut. O astfel de asociaţie le poate oferi adăpost câtorva sute de câini, iar într-un an bun poate da spre adopţie, inclusiv în străinătate, 100-200 de suflete. Comparativ cu numărul total de animale fără stăpân, e o picătură într-un ocean.

Lagărele morţii

La polul opus sunt autorităţile. Aici situaţia este dramatică pentru că vorbim de finanţări publice. Câinii fără stăpân par să fi fost transformaţi de administraţie, ca şi celelalte lucruri care ţin de stat, în vaci de muls. Sume uriaşe ies din vistierie având ca destinaţie oficială problema animalelor fără stăpân. Aparent, se fac eforturi financiare pentru rezolvarea cazului.

În realitate, cele mai multe adăposturi publice sunt într-o stare jalnică. Animalele, ţinute fără hrană şi apă, mor de foame sau se mănâncă, efectiv, între ele. În aceste veritabile lagăre ale morţii, mâncarea şi materialele dispar imediat, iar vizitele sunt uneori chiar interzise, mai ales dacă oaspeţii vor să facă poze.

Cum scăpăm de câinii de pe străzi? De unde să ştiu eu, tată? Până prind eu doi, se mai umple o stradă. Ăştia mănâncă mai bine ca noi.

Constantin Boată, higher

Maidanezii, pretext ca banii publici să ajungă la clienţii politici

O scurtă privire aruncată prin istoria recentă a scandalurilor în care au fost implicaţi primari şi demnitari arată motivul real pentru care ne aflăm în situaţia de acum: legătura dintre banul public şi clientelismul politic.

Cazul „Harbuz“

Primul scandal cu răsunet a fost cel în care a fost implicat medicul veterinar Liviu Harbuz. Acesta a fost acuzat, în toată presa de la începutul anilor 2000, de deturnare de fonduri publice pentru construirea unui spital veterinar privat. Se întâmpla în timpul mandatului de primar al lui Traian Băsescu. Director al Serviciului Ecarisaj din Bucureşti şi apropiat de fostul PDSR, Harbuz a obţinut, în 2002, o serie de finanţări masive din partea marilor ONG-uri internaţionale. Banii respectivi trebuiau folosiţi pentru castrarea şi sterilizarea maidanezilor şi, implicit, salvarea lor de la moarte. Majoritatea s-au dus însă spre dotarea propriei clinici private. Un articol din „Cotidianul“, din 2003, trăgea linia, urmărind parcursul acestor bani: nu exista nicio urmă, nicio dovadă că banii respectivi ar fi fost folosiţi pentru scopul lor iniţial.

Cheltuieli – 37.000 de euro. Decontaţi – 820.000

Un al doilea scandal de amploare a avut-o în prim-plan pe Elena Udrea şi datează din 2011. Udrea a fost acuzată de iubitorii de animale că forţa membrii PDL să strângă semnături pentru aprobarea eutanasierii maidanezilor. Interesul în acest caz se lega direct de firma Protan, singura firmă din ţară specializată în incinerarea câinilor omorâţi.

Împotriva Elenei Udrea a fost demarată o campanie de presă furibundă, susţinută în special în ziarul fraţilor Robert şi Ionuţ Negoiţă, mai ales după ce s-a descoperit că Sulfina Barbu, fost ministru al Mediului şi principala adeptă, alături de Elena Udrea, a soluţiei eutanasierii, era acţionar la firma Protan!

În fine, un scandal recent, de asemenea emblematic. Potrivit publicaţiei locale „Săptămâna“, în Râmnicu Vâlcea, primăria a anunţat că, în medie, peste 310.000 de lei/lună s-au cheltuit anul trecut de la bugetul local pentru adăpostul de câini din cartierul Feţeni. Cifra a lăsat-o perplexă chiar şi pe şefa serviciului de gestionare a câinilor fără stăpân Râmnicu Vâlcea, medicul veterinar Violeta Buiculescu. Aceasta a declarat şocată că nu înţelege cum este posibil, din moment ce „întregul nostru buget pe 2012 nu a depăşit 37.000 euro, inclusiv cu extinderea ţarcurilor destinate adăpostirii câinilor!“. Dar decontaţi au fost aproximativ 820.000!

Acest caz explică, de fapt, de ce asociaţiile private, cu doar câteva mii de euro, rezolvă mai multe cazuri decât autorităţile care cheltuiesc milioane. ;

Cifrele dezastrului instituţional

caini 3

Aşa arată un câine salvat, zilele trecute, dintr-un adăpost public

Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a înţelege unde s-au dus banii alocaţi rezolvării problemei maidanezilor. Un document actual, realizat prin solicitări publice de la principalele primării din ţară, de către cele mai importante ONG-uri din domeniu, atestă amploarea dezastrului.

Potrivit acestui document, în Bucureşti s-au eutanasiat, între 2001 şi 2008, 144.339 de câini, pentru care s-au cheltuit 9 milioane de euro. Adică 62 de euro pentru fiecare animal ucis. Rezultatul? Aproximativ 40.000 de maidanezi, aflaţi acum pe străzile Capitalei. Însă nu doar Bucureştiul a reuşit astfel de performanţe. În „top“ mai figurează Arad (103 de euro pe câine) şi Constanţa (75 de euro pe câine). Campioana absolută este Slatina, unde s-au cheltuit 205.500 de euro pentru eutanasierea a 1.111 de câini! Adică 184 de euro pentru fiecare animal.

Cei cinci hingheri

Livia Cimpoeru, de la „Vier Pfoten“ România, concluzionează: „S-au cheltuit zeci de milioane de euro şi tot avem câini pe străzi. Şi mai grav e că majoritatea primăriilor au aplicat eutanasia în ultimii 10 ani, deşi e interzisă din 2008. Practic, singurele oraşe unde s-a avut succes în problema maidanezilor au fost Oradea şi Lugoj, unde s-a aplicat sterilizarea în masă. Nici aici n-au dispărut complet maidanezii, dar numărul a scăzut mult de tot“. Însă nu e vorba doar despre felul în care se „sifonează“ banii publici. „În România mai există foarte multe cazuri în care câinii sunt ridicaţi din oraş şi duşi prin păduri sau pe câmp, ca să zicem că am scăpat de ei. De exemplu, la Olteniţa, exista un adăpost în curtea unui abator. Ceva sinistru. Autorităţile au venit şi le-au zis să rezolve situaţia. În noaptea aceea, cei de la adăpost au strâns toţi câinii şi i-au dus într-o pădure apropiată. A doua zi, toţi fuseseră împuşcaţi de membri ai Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Olteniţa, pe motiv că «hărţuiau» vânatul de pe fondul cinegetic. Adică se aflau şi ei, «întâmplător», pe acolo...“, povesteşte Livia.

Sumele cheltuite de stat sunt uriaşe, dar instituţiile administrative care ar trebui să se ocupe de problemă sunt în moarte clinică. Unul dintre exemple este chiar Autoritatea pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor (ASPA). În prezent, soarta miilor de maidanezi din Bucureşti este dată pe mâna a cinci hingheri.

În ziua în care am trecut pe la ASPA am stat de vorbă cu unul dintre aceşti oameni. Afară ploua rece, iar hingherul respectiv ne explica una-alta în timp ce-şi ajuta un coleg să-şi încarce sculele într-o dubă.
Nu-i uşoară viaţa de hingher. Cu două zile înainte fusese implicat într-un conflict cu membrii unei asociaţii de locatari. Omul venise acolo pentru că fusese sunat să ridice un câine violent. Acolo au sărit toţi pe el, l-au înjurat şi l-au luat la ţintă cu obiecte. „Dacă se merită? Păi, dă-mi tu salariu şi gata, îţi promit eu că nu se mai merită!“, îşi explică succint dilema de viaţă.

Problema maidanezilor, spune hingherul, se reduce la câteva secvenţe: „Babele lasă de mâncare, câinii vin, se învaţă. Şi după aia ne sună pe noi, că le e frică să nu le muşte copiii. Noi venim şi ne iau la înjurături şi la bătaie“. Iată cercul vicios, în varianta 2013, al câinilor vagabonzi din Capitală, cerc care conduce către o singură problemă: cea a educaţiei şi, implicit, a responsabilităţii oamenilor.

„Trebuie să învăţăm să trăim cu ei până rezolvăm problema“

image

Maidanezii, o prezenţă constantă în viaţa de zi cu zi a oamenilor FOTO: MEDIAFAX

Plimbaţi-vă prin oricare dintre oraşele României şi, la un moment dat, veţi fi martorii următoarei imagini: cineva, de la geamul unui apartament de bloc, aruncă mâncare. Sau, altcineva, aducând resturi de mâncare în apropierea blocului. Priviţi cu atenţie şi modul în care ghenele de gunoi sunt lăsate descoperite şi, în general, umplute până la refuz şi veţi avea una dintre explicaţiile înmulţirii maidanezilor de pe străzi.

Aceasta este poate cauza cel mai dificil de soluţionat a problemei câinilor fără stăpân. Educaţia nu se face numai cu bani, ci, mai ales, cu timp şi cu consimţământul celui care doreşte să fie învăţat. Singurul lucru pe care autorităţile îl pot face în acest sens e să iniţieze programe prin care să le deschidă ochii cetăţenilor. Să le explice de ce e bine să-şi sterilizeze câinii din curte, pentru a nu fi nevoiţi să le abandoneze puii, şi să nu le arunce mâncare în faţa blocului. Până ca România să ajungă la nivelul statelor din Vest, unde planurile de urbanism s-au făcut şi în funcţie de modalităţile de izolare a gunoiului, românii ar trebui să înţeleagă abecedarul responsabilităţii. În Polonia, o altă ţară ex-comunistă, oamenii strâng de pe stradă mizeria făcută de animalele lor de companie atunci când sunt scoase la plimbare.

În România, indiferent că e vorba de oraşe sau de sate, nici măcar ideea sterilizării animalelor personale fără valoare kinologică nu e privită cu ochi buni. Ba, chiar, mulţi proprietari sunt mândri de virilitatea dulăului sau a cotoiului pe care-l au în proprietate. În mediul rural, mai ales, locuitorii nici nu concep ca animalele din bătătură să fie sterilizate.

O problemă de educaţie

Vlad Popescu este instructor canin în Bucureşti. Trăieşte zi de zi printre câini, le cunoaşte obiceiurile, reacţiile, punctele tari şi slabe. În plus, veţi vedea, Vlad Popescu citeşte. Are un blog, http://infomaidanezi.
wordpress.com
, e la curent cu tot ce se discută, se votează şi se alege în afara României. Are soluţii clare, explicate impecabil. Vlad Popescu nu crede în vorbărie goală, ci în cifre, date, statistice, fapte certe.

Pentru Popescu, întreaga cheie a problemei maidanezilor de pe străzile României stă, până la urmă, în educarea oamenilor. „Sunt necesare campanii de informare a populaţiei asupra acestei probleme. Societatea trebuie să fie informată despre cum să relaţioneze cu aceste animale. Doar aşa putem spera ca, în următorii 10-12 ani, atât numărul câinilor abandonaţi, cât şi numărul câinilor fără stăpân de pe stradă să scadă până la nivelul din ţările central europene“, spune Popescu.

Poate părea mult – cine ar mai fi dispus să treacă peste un alt deceniu cu zâmbetul pe buze la vederea câinilor de pe străzi –, dar mai repede chiar nu se poate. Şi asta, cu condiţia ca lucrurile să se mişte acum! „Trebuie să învăţăm să trăim cu ei până reuşim să rezolvăm problema. Trebuie să pornim o campanie consecventă de punere în aplicare a celor două proiecte viabile“, explică Popescu.

Cele două proiecte viabile la care se referă instructorul canin sunt sterilizarea maidanezilor şi returnarea acestora în locul de unde au fost ridicaţi (completată şi de sterilizarea câinilor din gospodării, pentru a reduce abandonul) şi schimbarea modului în care oamenii aruncă şi depozitează gunoiul. Simplu, logic, eficient. Şi, totuşi, atât de greu de pus în practică.

Despre două prejudecăţi

Această abordare poate fi cheia rezolvării problemei maidanezilor. Însă, potrivit lui Popescu, ar fi nevoie de mult timp şi de o implicare masivă a statului pentru a face ceva în acestă privinţă. „Cultura umană pare a fi foarte ataşată de obiceiul de a-şi arunca gunoiul în mod dezorganizat. Izolarea ghenelor în sine nu ar fi atât irealizabilă, însă, din observaţii personale, pot spune că o mare pare dintre orăşeni aruncă resturi menajere comestibile chiar pe fereastra apartamentelor, loc de unde câinii fără stăpân se pot alimenta în voie“, explică instructorul. Soluţia presupune consecvenţă: „Ar fi nevoie de nişte campanii de informare şi educare a cetăţenilor pe durata a câteva zeci de ani“.

Vlad Popescu aminteşte două dintre prejudecăţile oamenilor, apărute dintr-un soi de cultură urbană, dar şi pe fondul neimplicării autorităţilor. În primul rând, ar fi celebra „Câinii sterilizaţi nu muşcă“: „Niciun studiu serios nu a adus dovezi că sterilizarea alterează vreun comportament, în afara celui sexual“.

A doua prejudecată, care a făcut carieră în ultimii ani, este cea potrivit căreia „câinii nu muşcă decât provocaţi“. Din nou fals, afirmă Vlad Popescu. „Există foarte multe atacuri care nu au, cel puţin aparent, nicio legătură cu atitudinea victimelor“. Şi cercul vicios revine la aceeaşi întrebare: cum şi cine se poate ocupa de educaţia cetăţenilor?

Noua lege a fost adoptată

În 11 martie 2013, Senatul României a adoptat iniţiativa legislativă prin care vor putea fi eutanasiaţi numai câinii declaraţi bolnavi incurabil de către un medic de specialitate. Potrivit noii forme a legii, după expirarea termenului de 30 de zile în care sunt cazaţi în adăposturi, dacă nu au fost revendicaţi sau adoptaţi, câinii pot fi păstraţi în acelaşi loc sau returnaţi în teritoriu după ce au fost castraţi şi sterilizaţi. Până la acest moment, câinii aflaţi într-o astfel de situaţie puteau fi eutanasiaţi. Alte amendamente prevăd faptul că autoritatea administraţiei publice locale urmează să asigure deparazitarea, sterilizarea, microciparea şi vaccinarea gratuită a câinilor. Deţinătorii de câini care refuză sterilizarea sau castrarea animalelor vor plăti o taxă de montă, stabilită de consiliul local.

Oamenii care compun aceste autorităţi dezamăgesc prin faptul că reacţionează la fel de pasional, dacă nu în mod sincer, cel puţin ca joc electoral.

Vlad Popescu, instructor canin

Dovada că se poate: modelul adăpostului de la Oradea

Cel mai bun exemplu al unei duble campanii, administrative, dar şi de responsabilizare a cetăţeanului, cu rezultate excelente în problema câinilor maidanezi este cel de la Oradea. Cheia succesului a fost sterilizarea tuturor câinilor din localitate, printr-o colaborare între primăria locală şi o asociaţie, „SOS Dogs“. Aceasta din urmă a conceput un proiect pentru 10 ani, solicitând administraţiei locale un sprijin lunar de numai 8.000 de euro. În doar cinci ani, 2007-2012, numărul câinilor fără stăpân din Oradea a fost redus de la 4.000 la 400, iar în momentul de faţă la adăpostul din oraş mai sunt aproximativ 300 de maidanezi.

Proiectul Asociaţiei „SOS Dogs“ a constat în sterilizarea gratuită a tuturor câinilor din Oradea, fie că era vorba despre animale cu sau fără stăpân. În acelaşi timp, au fost redactate pliante speciale care conţineau informaţii despre importanţa sterilizării şi s-au ţinut ore în şcoli pe această temă. Pe parcursul celor zece ani de funcţio-
nare, ONG-ul a beneficiat de sponsorizare din partea unui britanic, iar primăria Oradea le-a pus la dispoziţie terenul şi a acoperit 15% din cheltuieli. În cadrul adăpostului local au fost create 300 de locuri pentru maidanezi şi au fost angajaţi medici veterinari şi îngrijitori de animale.

La începutul lunii septembrie, anul trecut, finanţatorul britanic a anunţat însă că nu mai poate susţine singur proiectul, iar municipalitatea nu a acceptat să-i acorde ajutor financiar. Câinii au ajuns în curtea municipalităţii, însă proiectul a lăsat urme, pentru că rezultatele arată că, până acum, situaţia este ţinută sub control. (Florina Barbu)

Lungul drum al unui eşec

image

Brigitte Bardot şi Traian Băsescu, o întâlnire cu multe promisiuni şi puţine realizări FOTO: MEDIAFAX

Potrivit unei ipoteze care a fost atât de des vehiculată în cultura populară încât pare să fi ajuns teorie de lucru, maidanezii au apărut ca efect al demolărilor masive din perioada comunistă. Demonstraţia este simplă: în procesul de înlocuire a gospodăriilor ce compuneau odată Capitala cu noile blocuri comuniste, autorităţile vremii au trimis implicit pe străzi mii de patrupede ce populau curţile oamenilor. O astfel de teorie nu este complet eronată, dar cu siguranţă este incompletă.

Prima scriere care atestă prezenţa hingherilor în Bucureşti datează încă din 1808. La vremea respectivă, câinii fără stăpân erau ucişi în plină stradă, fără vreun protest din partea trecătorilor. Ulterior, a fost adoptat un sistem desprins parcă din filmele western: oricine făcea dovada uciderii unui câine primea o recompensă. O astfel de iniţiativă nu avea cum să nu nască monştri. La mijlocul secolului al XIX-lea, cei care făceau parte din pătura mai săracă a societăţii organizau adevărate masacre în plină stradă: câinii vagabonzi capturaţi erau ucişi cu ajutorul unor ţepuşe lungi, de câţiva metri, iar blana le era refolosită.

Abia în a doua decadă a veacului s-a pus la punct un sistem prin care câinii trebuiau prinşi, reţinuţi între 36 şi 48 de ore, aşteptându-se o eventuală revendicare, după care erau ucişi.

Oraşul şi câinii, varianta interbelică

Una dintre cele mai complete mărturii asupra modului în care autorităţile locale se raportau la problema maidanezilor provine din perioada interbelică. În acei ani, jurnalistul şi scriitorul Geo Bogza publica un reportaj intitulat „La porţile morţii“.

Materialul pornea de la o observaţie. Când vorbim depre război şi victimele sale folosim expresia „morman de cadavre“, însă, în lipsa observării directe a realităţii, această sintagmă este una pur abstractă. Pentru ducerea experienţei până la capăt, Bogza propunea un experiment mult mai simplu: o scurtă vizită la serviciul de ecarisaj al Bucureştiului, „locul unde câinii sunt omorâţi în mod ştiinţific, după care sunt jupuiţi de piele şi fierţi în cazane uriaşe, pentru a fi prefăcuţi într-o substanţă cu valoare comercială: 3 lei kilogramul“.

„Ardeleanul voinic“

Tabloul lui Bogza, conturat în tuşe la graniţa cu grotescul, începea cu imaginea unui „ardelean voinic“ care „scuipă în palme, apucându-se de lucru cu o lopată“. Misiunea lui era clară: strângea praful rezultat din fierberea rămăşiţelor câinilor ucişi. În clădirea situată, în acei ani, pe cheiul Dâmboviţei părea a se fi mutat întregul castel al lui Kafka. La etaj erau birourile. Într-unul din aceste birouri se afla un telefon. Din când în când, aparatul mai suna şi cineva îşi revendica patrupedul.

Asta se întâmpla însă foarte rar. Aşa că, în registrul deschis pe un birou, pentru că, spunea Bogza, „oriunde se petrece ceva pe lumea asta, trebuie să fie şi un registru“, erau înregistrate dubele întoarse de pe teren şi numărul de câini raportat de către fiecare dintre acestea.

Întreaga operaţiune era condusă de către hingheri, descrişi de autor asemeni personajelor negative din basmele copilăriei: „Indivizi cu mutra fioroasă, adeseori cu un ochi prins de albeaţă, cu nasul gros şi turtit, cu dinţi lungi de cal, dezveliţi într-un rânjet galben, făcându-te să te înfiori la gândul celorlalţi hingheri, ai omenirii“.

„Încă o învârtitură“

Sub etajul birourilor se afla „Sing Sing-ul câinilor bucureşteni“, celule în care aceştia erau cazaţi temporar, înainte de a fi introduşi în sala cu cazane, alimentate de la un foc uriaş, aprins 24 de ore pe zi.

„În acest cazan, oamenii serviciului de ecarisaj pun un amestec de substanţe chimice, menite să producă gazele asfixiante. De deasupra lui o ţeavă groasă porneşte în lungul pereţilor. Trece printr-o încăpere, care e un fel de anticameră a morţii, şi se opreşte în alta, unde îşi deschide larg gura. Un om pune mâna pe o roată mică, pe un ventil. Desface încet. Încă o învârtitură. Gata.“ Aşa funcţiona, în interbelic, „industria morţii“ în Bucureşti.

După căderea comunismului, problema maidanezilor a intrat în ritmul noii epoci democratice: cel al unui haos instituţional extrem. Primele măsuri au fost luate abia spre finele anilor 1990, când Viorel Lis, primarul Capitalei de la acel moment, a susţinut desprinderea fostului serviciu de ecarisaj din fosta regie de salubrizare.

Tot el s-a lăsat cucerit de fosta graţie a cinematografiei mondiale, Brigitte Bardot, care ne-a vizitat în 1999, implorând cruţarea câinilor. Potrivit statisticilor, aproximativ 10.000 de câini au fost prinşi în perioada 1998-2000, sterilizaţi şi întorşi pe străzi.

Cele două vizite ale doamnei B.B.

La polul opus avea să stea situaţia pe timpul mandatului următorului edil al Bucureştiului: Traian Băsescu.
A urmat o nouă vizită a doamnei Bardot, însă primarul a părut imun. Cei doi au semnat un protocol pentru sterilizarea masivă a câinilor fără stăpân, însă, în paralel, Băsescu a iniţiat cea mai amplă acţiune de omorâre a maidanezilor din Capitală.

Se estimează că, în perioada 2001-2003, cam 100.000 de câini au fost prinşi, majoritatea fiind şi eutanasiaţi, chiar în aceeaşi zi în care erau capturaţi. A fost un spectacol al bestialităţii, televiziunile difuzând imagini (luate cu camera ascunsă) ale hingherilor care omorau cu ranga câinii prinşi. Alţi câini, nu se ştie câţi, au fost ucişi noaptea, în plină stradă, prin otrăvire. În multe cazuri, cadavrele erau lăsate în mijlocul drumului, într-un spectacol macabru care şoca trecătorii la primele ore ale dimineţii.

După acest episod sângeros, au mai existat două momente demne de pomenit într-o scurtă istorie a maidanezilor. În 2003, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti vota spargerea Administraţiei pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor (ASPA) pe sectoare, blocând complet astfel activitatea instituţiei timp de şase luni. În fine, în 2008, Primăria Capitalei decidea să aplice metoda sterilizării şi a returnării în teritoriu a patrupedelor fără stăpân, metodă practicată, în mare, până la momentul actual. Rezultatele le putem vedea cu toţii, zi de zi, pe străzi.

Vă asigur că niciun câine din adăposturile municipalităţii nu este omorât în chinuri.

Primarul Traian Băsescu, în 2002

Am aşteptat 30 de ani să vă văd. Sunt un mare admirator al dumneavoastră.

Primarul Traian Băsescu, la sosirea fostei actriţe Brigitte Bardot, în 2001

Cum să ignori o problemă

1. Un studiu ştiinţific făcut pe o populaţie de 350 de deţinători de animale de companie din România, realizat în 2010 şi publicat în revista americană „Journal of The Interactions of People & Animals“, arăta că, în general, cei chestionaţi erau de acord cu metoda de sterilizare a animalelor de companie. Niciunul nu ştia însă unde se poate face o astfel de operaţie, cât costă, nici că statul oferă gratuitate.

2. În afara cazului de la Oradea, niciunul dintre cei care şi-au câştigat fotoliul de primar folosind ca temă electorală eliminarea problemei maidanezilor nu şi-a respectat promisiunea.

3. Nu există legi care să sancţioneze persoanele care aruncă gunoaie sau resturi menajere, direct de la etaj, pentru câinii ce aşteaptă în faţa blocului.

4. Nu există nicio lege care să sancţioneze abandonul sau transportarea câinilor prinşi de hingheri dinspre oraş spre localităţile învecinate (cum se întâmplă, în ultimii ani, mai peste tot în România).

5. Nicio autoritate locală din România nu a lansat vreodată un material informativ, distribuit gratuit cetăţenilor, pentru ca aceştia să ştie cum să se comporte în cazul în care sunt atacaţi sau cum să prevină riscul de transmitere de paraziţi sau boli de la câini la oameni.

Ce s-a încercat, ce n-a reuşit

Cazarea patrupedelor în adăposturi. Date fiind cifrele uluitoare, zeci de mii de maidanezi numai pe străzile Bucureştiului, timpul necesar prinderii acestora va permite ca un număr similar de câini să se împerecheze şi să ajungă, în locul celor prinşi, pe străzi.

Campanii de adopţie. Ceva rezultate au existat, însă la o scară infimă, comparativ cu amploarea fenomenului. Există o diferenţă uriaşă între oferta pentru adopţii şi cererea potenţialilor interesaţi.

Eutanasierea. Cu fiecare patruped scos din mediul său pentru a fi eutanasiat, resursele consumate de acesta se împart către ceilalţi. Potrivit unui studiu realizat de cercetătorii Institutului Naţional de Cercetare, Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie „Cantacuzino“, în 2010, dacă, înainte de demararea eutanasierii, din cinci pui nou-născuţi reuşeau să supravieţuiască numai doi, după operaţiune şansele celorlalţi trei sporesc în mod egal. Dat fiind numărul total de câini vagabonzi din Bucureşti, ar fi nevoie de cel puţin 25 de echipe de câte doi oameni şi tot atâţia tehnicieni veterinari şi echipe de transport pentru a căra trupurile câinilor eutanasiaţi. Chiar şi la nivel minim, salariile unei astfel de desfăşurări de forţe ar depăşi 1.000.000 de euro anual.

Vizită în celălalt „Oraş al câinilor“

caini 6

La adăpostul din Uzunu sunt adăpostiţi, în prezent, aproximativ 390 de câini FOTO: EDUARD ENEA

La aproximativ jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu, în satul Uzunu, comuna Călugăreni, există o fostă fermă de pui, aflată în prezent în paragină, semnalizată la şosea prin prezenţa unui turn de apă care pare dezafectat. Dincolo de porţile străjuite de aceste două repere, care inspiră, mai degrabă, o stare de descompunere ce caracterizează întreaga zonă aflată la sud de Bucureşti, se află un fel de paradis canin.

Teoretic, amplasamentul este denumit „Centru zonal de protecţie, îngrijire şi adopţie a animalelor fără stăpân“. Cu aceste cuvinte pe limbă şi având în minte toate imaginile pe care le-ai văzut vreodată, în direct, la televizor sau prin ziare, despre adăposturile de câini din România, te pregăteşti să preîntâmpini bărbăteşte dezastrul.

Dezastrul însă întârzie să apară şi, cu fiecare minut petrecut acolo şi cu fiecare pas călcat prin enorma suprafaţă transformată în adăpost canin, îţi devine tot mai clar faptul că nu ai ajuns în vreo zonă calamitată, în care animalele se devorează după cure programatice de înfometare, ci într-un soi de cartier rezidenţial canin.

„Dogtown“, căci acesta este numele adăpostului de la Uzunu, este opera unor foşti corporatişti. „M-au spălat pe creier germanii pentru care am lucrat, an după an, dar uite că a fost bine. Am mai prins şi noi câte ceva bun din modul lor de lucru“, ne spune Florian Fugasin, administratorul adăpostului şi unul dintre membrii Asociaţiei „Portico“, cea sub tutela căreia a luat totul naştere.

O rutină impecabilă

Până să treacă în zona ONG-urilor, oamenii aceştia au făcut de toate: vânzări, relaţii cu publicul, comunicare – în mare parte pentru reprezentanţii din România ai industriei de automobile germane. Câte ceva a rămas, are dreptate să spună asta Florian Fugasin, cu combinaţia sa de ironie şi uşoară îngâmfare. La Uzunu, totul este ca la carte. Fiecare obiect are locul său, planurile, cheltuielile şi organizarea în sine sunt puse la milimetru. Pare că ai intrat într-un program de calculator.

Adăpostul funcţionează după o rutină impecabilă, rezultat, fără îndoială, al insistenţelor unor oameni care au calculat totul până în cel mai mic detaliu, înainte să se apuce de treabă. Deci, iată, se poate. Are şi România un adăpost canin precum cele din Vest, ce realizează scopul pe care ar trebui să-l aibă un astfel de loc: să asigure un tranzit lin al patrupedelor, de pe stradă, către căminul unui iubitor de câini. Cum au fost însă posibile înfiinţarea şi succesul adăpostului? Şi, mai ales, ce au făcut oamenii aceştia, de la Uzunu, de au reuşit, într-un domeniu în care primele cuvinte care-ţi vin în minte au, aproape întotdeauna, puternice conotaţii negative?

Apă caldă, cu ajutorul panourilor solare

În prezent, la adăpostul de la Uzunu sunt cazaţi 390 de câini, proveniţi de peste tot. O parte vin de la Autoritatea pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor (ASPA), alţii sunt aduşi de oameni care i-au găsit pe stradă. În fine, ar mai fi şi categoria, mică, e drept, a celor care aruncă patrupedele peste gardul adăpostului. Capacitate de cazare ar mai fi, însă planul despre care vorbeam, cel construit pe structură nemţească, i-a făcut pe administratorii de aici să se gândească de două ori dacă e necesară extinderea sau nu. Principiile acestei decizii au fost trei.

Prima este legată de costuri. Adăpostul trăieşte, practic, din donaţii şi din colaborări cu spitale veterinare şi alte ONG-uri de profil. La Uzunu, totul este ca la carte. Halele sunt încălzite cu centrale termice, iar apa caldă urmează să fie obţinută şi cu ajutorul panourilor solare. În plus, apele uzate sunt tratate într-o microstaţie de epurare ecologică. Standardul european implică bani, sume mari. Cuştile au un anumit standard, spitalul din incintă are aparatură costisitoare, în plus, plata îngrijitorilor, medicamentele, mâncarea pentru câini, toate acestea sunt o mică avere.

Inaugurarea altor hale pentru cazarea patrupedelor, pe lângă cele două aflate în funcţiune în prezent, ar însemna costuri enorme, imposibil de susţinut pe o perioadă mai lungă.

Necesitatea adopţiilor

caini 8

Grupuri de copii, în vizită la adăpostul de la Uzunu FOTO: EDUARD ENEA

Al doilea principiu este legat de soarta câinilor de aici. Sigur că adăpostirea şi cazarea acestora la un standard extrem de rar în România este un lucru demn de lăudat, însă adevăratul scop este adopţia animalelor. Transferul lor dintr-o cuşcă într-o casă. În cazul în care numărul animalelor adăpostite ar creşte exponenţial, ritmul adopţiilor ar intra în dificultate. Până în prezent, de la inaugurarea adăpostului, din 2012, au fost adoptaţi ceva mai mult de 50 de câini. Un procent foarte bun, având în vedere numărul animalelor adăpostite aici.

„Ca să vorbim în termeni economici, este mai convenabil să rulăm o cantitate mai mică de animale. Ele vin, sunt adăpostite aici, dar într-un număr care să ne poată permite întreţinerea lor şi, mai ales, în aşa fel încât să fim siguri că putem măcar încerca să le trimitem spre adopţie“, explică Fugasin.

În fine, un al treilea principiu se leagă tot de soarta animalelor, dar într-un sens uşor modificat. Având în vedere contextul ţării în care trăim, dar şi, din nou, faptul că întregul proiect de la Uzunu se sprijină pe donaţii, cei de la adăpost încearcă să preîntâmpine cel mai nefericit scenariu cu putinţă: cel în care uşile aşezământului s-ar închide brusc. În acest caz, este preferabil să rămâi cu un număr decent de animale, în aşa fel încât să existe o şansă, cât de mică, pentru a le găsi tuturor o nouă casă.

De ce să adopţi un câine

Problemele de mai sus i-au convins pe cei de la Uzunu să încerce o abordare uşor nouă. Experienţa anterioară din zona corporatistă le-a înclinat decisiv proiectul către zona de comunicare cu iubitorii de animale. Iar pe baza acestei relaţii, au fost puse la punct cele două tipuri de adopţie.

Primul este cel clasic. Vezi o poză cu un câine care-ţi place şi-l vrei la tine acasă. Avantajele unei adopţii de la acest adăpost sunt că, atunci când ai luat această decizie, primeşti un câine sănătos tun, vaccinat, deparazitat, cu paşaport european la zi (ceea ce-ţi permite să-l iei cu tine peste tot unde mergi). Plus mâncarea standard de câini, timp de zece zile, pentru a-i înlesni patrupedului trecerea la noua dietă, dar şi un curs gratuit de dresaj, chiar în Bucureşti. Singurele lucruri pe care un doritor le-ar avea de făcut, în acest caz, ar fi două întâlniri, în prealabil, cu animalul dorit (pentru a fi siguri de „compatibilitate“) şi, ceva mai important, semnarea unui contract care stipulează obligativitatea ca, în cazul în care nu mai doreşti câinele, să-l returnezi la adăpostul de unde a fost preluat.

Ar exista şi o a doua variantă. Construită pentru marea masă a orăşenilor care ar vrea să adopte un câine, dar, din diverse motive, nu-l pot ţine în propriul apartament sau casă. Pentru aceştia, „Dogtown“ a pus la punct un program de adopţie la distanţă. Poţi plăti 60 de lei lunar, în care intră hrana, adăpostirea şi tratamentul medical al patrupedului. Practic, devii „părintele“ la distanţă al unui câine. Îţi poţi vizita „odrasla“ oricând şi, periodic, îţi sunt trimise fotografii cu patrupedul. Bine, sănătos, fericit.

Cinci elemente care au transformat „Dogtown“ într-un succes

1. Un plan financiar extrem de clar, bazat pe un principiu simplu: ajutăm exact cât ne permit resursele.

2. Parteneriate solide cu ONG-urile de profil, Primăria Capitalei şi, esenţial, cu cel mai important spital veterinar din Bucureşti.

3. Un program administrativ care prevede ca numărul de câini adoptaţi să fie înlocuit cu unul identic de animale preluate de pe străzi.

4. Buna folosire a resurselor locale: negocierea terenului, angajarea personalului din localitatea din zonă, o bună relaţie cu autorităţile locale.

5. Utilizarea resurselor ecologice (panouri solare, microstaţii de epurare) care, pe termen lung, au redus substanţial costurile anuale de întreţinere.

22,5

de hectare cuprinde întreaga suprafaţă unde află „Dogtown“. Din acestea, doar jumătate sunt amenajate.

Terenul pe care este construit Centrul îi aparţine unui cetăţean sirian şi a fost iniţial o fermă de pui. Dacă am fi găsit suport din partea vreunui activist mai aproape de Bucureşti, cu siguranţă l-am fi făcut mai aproape. În primul rând, economiseam noi benzina.

Florian Fugasin, dezvoltator „Dogtown“

Primim un câine bolnav. Cum procedăm?

caini 7

Doctorul veterninar Gabriel Anghelache (stânga) şi dezvoltatorul Florian Fugasin (dreapta), cele două persoane din spatele adăpostului „Dogtown“ FOTO: EDUARD ENEA

Elementul esenţial care diferenţiază însă „Dogtown“ de orice alt adăpost canin din România este spitalul veterinar din incintă. Beneficiind de dotările şi expertiza medicală a unei clinici private, situată la periferia Capitalei, în zona Pipera, spitalul arată cu adevărat spectaculos: spaţii pentru recepţie, săli pentru consultaţii şi tratament, intervenţii chirurgicale, spaţiu pentru terapie intensivă, birouri şi săli pentru medici, toate dotate conform ultimelor standarde.

Odată aduşi în „Dogtown“, câinii sunt cazaţi pe cele 200 de locuri disponibile, în cuşti comune. De aici încep seriile analizelor medicale, a luării în evidenţă, a construirii unui trecut medical. „Perioada de carantină“, cum este numită de cei de aici, este obligatorie pentru fiecare patruped adus, aparent bolnav sau sănătos.

Abia după trecerea acestei perioade, câinii sunt cazaţi în cuşti în aer liber, prevăzute cu pardoseli înclinate şi montate pe borduri de beton, astfel încât apa şi dejecţiile să nu poată trece de la un ţarc la altul. Acoperite şi încălzite pe timpul iernii, cuştile comunică cu ţarcurile exterioare. Cu alte cuvinte, câinii sunt scoşi zilnic de aici şi plimbaţi, într-o zonă delimitată, aflată în imediata apropiere.

Un cuvânt: „Deschidere“

Când am vizitat „Dogtown“ se întâmpla în plin program educaţional „Şcoala Altfel“. Zeci de copii, majoritatea din Bucureşti, însă şi de la şcoala din localitate, invadaseră pajiştea din interiorul curţii enorme. Angajaţii adăpostului scoseseră aici nişte coşuri mari, în care se aflau o parte din puii cazaţi. A fost o zi bună. Printre răcnetele copiilor şi haosul generalizat, efect normal al unei astfel de ocazii, s-au înregistrat şi câteva cereri de adopţii. Cam aşa funcţionează sistemul celor de la „Dogtown“, sprijinit pe acest cuvânt: „Deschidere“. Tu primeşti ajutor, îl ajuţi pe altul, ajutându-l, indirect, pe un al treilea.

Curios lucru, o parte a reuşitei este pusă însă de Florian Fugasin pe seama colaborării cu autorităţile locale din Bucureşti. E drept, Sorin Oprescu nu a dat vreun ban sau vreun bun material, însă, spune Fugasin, lobby-ul făcut de actualul primar a fost cel puţin la fel de important. „Noi încercăm să conlucrăm cu absolut toate ONG-urile disponibile. E drept că uneori e mai greu. Interesul este, cel puţin în teorie, identic pentru toţi, dar, ca să vă dau exemplul unei întâlniri organizate de Primăria Bucureşti, anul trecut, se mai întâmplă să ne trezim că cei care se ceartă sunt chiar ONG-iştii“, povesteşte amuzat Fugasin.

Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite