Solidaritate pe gunoaiele oraşului

Rareori am văzut o dorinţă mai mare de a învăţa şi o solidaritate mai manifestă decât aici, pe gunoaiele oraşului, la Pata Rât, printre copiii care primesc o şansă de a studia şi de a învăţa cum să se apropie de majoritatea etnică, adică de români.

Locul în care n-a ajuns vreodata cartea s-a umplut de forfotă în dimineaţa aceea. Cei 25 de norocoşi se pregăteau, ceilalţi se maimuţăreau alergând de colo-colo pentru a se face remarcaţi şi ei cumva, fie măcar şi prin joc, ori prin imitarea celorlalţi. Sunt toţi copii. Ca să ajungi la ei, treci de limitele oraşului şi intri într-un soi de univers paralel, numit impropriu "cartier". E o zonă mizeră, duhnind cumplit, din loc în loc vezi copii şi oameni cărora nu le poţi întrezări trăsăturile din pricina murdăriei. Cară în spate saci, ori tăligi improvizate de lemn pe care tronează tot gunoaie. 

În ochii acestor oameni citeşti doar lipsa speranţei, resemnarea în faţa unei vieţi care i-a condamnat prin naştere. Sunt locuitorii mari şi mici ai cartierului Dallas, un spaţiu aflat în mărginimea Municipiului Cluj-Napoca, viitoare capitală culturală europeană, după cum se doreşte, un cartier construit în imediata vecinătate a rampei de gunoi a oraşului. Locul a devenit celebru şi peste hotare: britanicii dezinformau săptămânile trecute în presa lor cum că aceşti oameni vor năvăli peste UK şi le vor lua pâinea; cu alte ocazii presa locală, naţională ori internaţională arăta cu degetul spre acest loc ca fiind un blestem al unei rampe neecologizate. Între timp în preajma ei s-au construit nişte "cartiere", iar chiar pe rampa s-au aşezat în nişte coşmelii greu de imaginat a fi locuibile, cam 80 de familii. 

Copiii celor care trăiesc pe rampa de gunoi nu pot coborî nici măcar până în oraş. Ca să cobori în oraş de pe rampă ar trebui să ai cu ce să te încalţi, cu ce să te îmbraci, să te poţi spăla. Dar aceste noţiuni le sunt străine. În comunitatea lor există o singură sursă de apă, o ţeavă ieşind straniu din pământul poluat. Iarna apa nu curge, pentru că îngheaţă, aşa că oamenii pentru a putea bea puţină apă uneori fac kilometri întregi. Cei care locuiesc în vecinătatea rampei, în cartierul Dallas sunt puţin mai norocoşi. Dar integrarea în comunitatea majoritară le rămâne aproape imposibilă până şi lor. 

Linguriţa care (nu) ţi se cuvine

Am să vă mărturisesc dintru început că în cele ce urmează vă voi povesti despre ceea ce m-a marcat de-a dreptul într-unul dintre proiectele pe care le coordonez: "ABCDar la Pata Rât", despre care scria în chiar zilele dinaintea lansării sale şi Florina Pop, chiar aici pe platforma Adevărul. Scriu aceste cuvinte pentru a mi le întipări în inimă, ca nu cumva să uit că solidaritatea umană e o perlă pe care adeseori o găseşti acolo unde te-ai aştepta mai puţin.

Prima reacţie faţă în faţă cu clasa decorată ca pentru o primă zi de şcoala, cu caiete, creioane, penare, cărţi aşezate cuminţi pe masă a fost un cor de: "Ioi, ce fain îi!". După care s-au oprit în uşă. A trebuit să-i îmbiem să intre şi să-i convingem că pe ei îi aşteaptă. S-au spălat, au mâncat şi au început primele ore. Pe la ferestre fraţii şi surorile mai mici stăteau ciopor. Înăuntru era mâncare. Lor le era foame. Înăuntru fraţii şi surorile lor mai mari se spălaseră şi le puteai vedea trăsăturile. Lor cu greu le ghiceşti gropiţele din obrajii supţi. 

M-am apropiat şi de pe un şerveţel îi îmbii să ia câte o linguriţă cu care să mănânce chefirul donat de cel mai mare producător de lactate din Cluj. Sunt ruşinaţi şi încurcaţi, uimiţi. Spun "mulţumesc" cu acel ton în care aproape că te întreabă: "Chiar e pentru mine?". Unul nu ştie ce să facă, nu ştie cum să apuce linguriţa, nu ştie la ce foloseşte. Aşa că pretinde să îi aşez linguriţa unde ştiu eu mai bine pe bancă.  Începe să mănânce abia după ce li se explică cum să folosească linguriţa şi şerveţelul, cum să prindă cornul fără a-l scoate complet din ambalaj. Pentru unii acesta e un lucru absolut nou. Sunt încurcaţi. Dar privesc în jur cu coada ochiului şi imită pe ceilalţi care se descurcă cât de cât cu această complicată "veselă" care este linguriţa. 

Solidaritatea foamei

Până la prima pauză n-am înţeles de ce copii care se repeziseră asupra gustării iniţial, nu au mâncat totul dintr-o răsuflare. Abia ieşiţi din mica sală de curs în spaţiul improvizat a curte din faţa Centrului din Cartierul Dallas, construit printre colibele în care aceşti copii locuiesc, - abia atunci am înţeles. 

Fraţii mai mici s-au strâns lipit de fraţii mai mari ieşiţi din cea mai proaspătă experienţă: învăţarea. Cei mari, le-au împărţit bucata de corn în bucăţi mai mici. Apoi, mândri nevoie mare au devenit la rândul lor profesori "la linguriţă", predându-le celor mici cum să folosească acest complicat "instrument". 

Au revenit în sala de curs privind lung în mica bucătărie ataşată sălii de studiu. În pauzele în care au primit din nou câte o mică gustare, au procedat la fel.

Am căutat solidaritatea mereu între oamenii educaţi, informaţi. Şi în România zilelor noastre, cea pe care am apucat s-o cunosc bine dupa 1989 mărturisesc că mi-a fost greu s-o găsesc. Atât de greu încât în cele din urmă aproape am abandonat speranţa de a o mai găsi. Am regăsit-o această solidaritate printre copii care trăiesc pe deşeurile civilizaţiei, o solidaritate a foamei.  Şi am regăsit-o între oamenii care au înţeles să solidarizeze cu aceşti copii asigurându-le hrana şi rechizitele. Cu aceste flori şi poate încă altele despre care nu ştiu putem spera să se facă primăvară şi în spiritul românesc? Să fie într-o primăvară cu noroc!