Simţi cât de comic e rolul tău? Prostie fără urmări

E unul dintre textele pe care le-am scris cu cel mai mare zvâc în ultima vreme.Uite o lume nebună, cu simfonii vulgare, kitsch-uri lingvistice.Totuşi, unii se întreabă ce au avut mai bun din toate astea?"Un secol de lucruri extraordinare: libertatea moravurilor".Teza majoră a celor care fac parte din breasla ctitorilor de sindrom social e că lumea noastră e una a vitezei. Dar eu cred că societatea noastră e obsedată de uitare."Nu va urma nimic".

De multe ori m-am întrebat de ce oamenii dansează la simfoniile sociale vulgare ca şi când e tot ce aveau mai bun de făcut la un dineu cu proşti. Tot doldora de neputinţă, am început să privesc la chipul sticlos al tuturor celor care răspund – deja într-un kitsch lingvistic- „bine”- la fiecare întrebare despre conduită, stare de spirit ori sănătate, deşi cotidianul e orice mai puţin o lume posibilă în care şi-ar dori să trăiască. M-am minunat de lentoarea celor care preferă să primească totul la pachet, înţelegând că intelectual fie te naşti, fie creşti- succesiunea lor nu există-, şi mi-am făcut cruce când am văzut cum oamenii se dau la propriu, aşa, ca o blidă aburindă, pofticioasă şi cu iz de bogdaproste, doar de distracţie sau în ciuda moravurilor. E universul în care nu am ales să trăiesc, dar în care m-am trezit desluşită, lumea despre care scriu uneori cu foarte multă patimă şi alteori mecanic, din plictis sau pentru că ceasul editorial sună după legea lui.

Ce-am avut mai bun din toate astea? Păi, vorba lui Kundera: „un secol de lucruri extraordinare: libertatea moravurilor”.

Adică, pentru cei mulţi şi spiritualizaţi de turmă, un veac de paradă a autonomiei şi a libertăţii asumată în sensul cel mai nobil, pentru a fi caricaturizată, postum, ca obiectul unui capriciu postmodern prin care fiecare arată – vizualul primând cu obstinaţie, mai, mai, parcă am recupera tradiţiile vechii Elade- că face ce vrea şi poate cât este.

Justă măsura sau ba, toţi micii foiletonişti, bloggeri, critici, sociologi, făcători de sentinţe globalizatoare ori oameni de rând, educaţi cu ecranul şi spiritualizaţi de pseudo-esenţe publice, au luat mot-a-mot o realitate imediată şi au aşternut-o într-o pagină de carte, nesimţind paradoxul.

Teza majoră a tuturor celor care fac parte din breasla ctitorilor de sindrom social este aceea că societatea contemporană este una a vitezei. Eu cred însă, din ce în ce mai convinsă, că societatea noastră e obsedată de uitare.

E vorba despre o dorinţă nerefulată de a trece cu vederea exact ceea ce este mai vizual şi mai pregnant, mai apăsător şi mai brutal pentru o conştiinţă care se amăgeşte că mărind ritmul, depănându-şi destinul în aglomeraţie, crescându-şi valorile pe fugă, ca pe nişte copii nedoriţi, o să uite toate golurile care îi dictează eşecul.

Aşa se face că am ajuns într-o cutie metropolitană ticsită de mincinoşi blânzi şi protectori, de comercianţi binevoitori şi darnici, de meşteşugari ai frumuseţii artificiale. Iată lumea în care dintr-o poveste de dragoste nu mai rămâne decât un râs şi dintr-o viaţă de om câteva ceasuri de inspiraţie.

Ajungi să te întrebi, ca Doamna T în faţa Marchizului din povestea în ramă a Lentorii lui Kundera:

Simţi cât de comic e rolul tău?

Fireşte, pentru că devii un bufon moralist al unei lumi care te preface în ceea ce ţii la distanţă, tocmai pentru că uneori te simţi târât într-o mocirlă care nu e a ta, deşi apa n-ar fi adâncă, şi la o adică, ai putea să o străbaţi mergând şi în picioare. Cu ce te ajută că ai încercat să îţi ţii veşmintele sufleteşti cât mai curate când eşti doar un critic caraghios care condamnă modul de viaţă al oamenilor pe care îi iubeşte cel mai mult? E amuzant că încă ai puterea de a te lua peste picior, chiar dacă eşti pe deplin conştient că viaţa pe care o ai e după „reţetă”, ba chiar una bună, care deşi nu îţi dă bucuriile mărunte şi arhetipal-postmoderne ale prietenilor de cucută din cafenele, ar trebui să te lase măcar împăcat cu sine, fiind un om integru. La capătul unei zile, lucrul ăsta ar putea însemna fericire. Dar la capătul unei vieţi, care va fi povestea de spus a fiecăruia dintre noi, a celor care au trăit cu dorinţa de a uita şi a celor care au trăit cu dorinţa de a fugi?

„Nu va urma nimic. Şi nimeni nu va auzi povestea. Te rog, prietene, fii fericit. Am vaga impresie că singura noastră speranţă depinde de puterea de a fi fericit”. (Milan Kundera, Lentoarea)