Seara în care l-am auzit pe Dumnezeu cântând la muzicuţă

Petre Condovici FOTO Arhivă personală

Zice că albinele l-au adus la Puţintei. Poate că ele ar fi spus că  invers, dar pe  pe cine să mai întrebi?, fiindcă din cei 80 de stupi câţi avea în 1980, Petre Condovici nu mai are astăzi  niciunul.

Împlinise vârsta de 50 de ani când a hotărât să nu se mai întoarcă la Piteşti, unde lucra ca administrator la o mare fabrică de textile. A cumpărat nişte pământ la marginea satului, ca să fie cât mai aproape de câmp, şi-n mai puţin de un an a construit, ajutat doar de nevastă-sa, o casă cu etaj, cum era şi cea lăsată în Argeş.

Aşa a devenit Petre Condovici teleormănean. Maria ce era să facă?, a devenit şi ea.

Mai întâi li s-au risipit anii tinereţii, după care albinele, nu însă şi mierea vieţii în doi, cum îi place lui să-i spună dragostei, cea care l-a împins tot timpul şi-l impinge şi acum, la aproape 84 de ani, spre tot felul de  nebunii. Ca, de exemplu, să-şi cumpere motocicletă cu ataş şi s-o plimbe pe Maria pe două roţi, de se uitau trecătorii la ei ca la circ, apoi, pe la vreo  70 de ani,  să-şi ia permis de conducere auto, ca să poată s-o plimbe şi cu maşina!

Dintre toate, cea mai frumoasă nebunie a fost nunta de aur, când aveau amândoi vârsta de 78 de ani şi Maria s-a îmbrăcat în rochie albă de mireasă, ca prima oară, şi, aşa îmbrăcată, a străbătut la braţul lui satul dintr-un capăt în altul. Era duminică şi femeile de acelaşi leat cu mireasa îşi scuipau în sân şi-şi faceau cruce! Doamne, ce lume proastă! De ce adică să n-ai voie la astfel de lucruri atunci când înaintezi în vârstă? D-aia îi înhaţă bătrâneţea pe oameni mai repede decât ar trebui. El fuge de ea ca dracul de tămâie. Numai că nu prea-l mai ajută picioarele. Ca să poată fugi în continuare, şi-a cumpărat, în 2011, un ATV. Dar nu numai d-asta, ci şi ca s-o plimbe cu el pe Maria. Cum să te aperi însă pe ATV de arşiţa soarelui sau de ploaie? Simplu, construindu-i o cabină, ceea ce Petre Condovici a şi făcut, ba i-a pus şi perdeluţe, pentru atunci când când îi căşună vântului să se ia la întrecere cu el pe câmpul înflorit din faţa casei, ori pe uliţele prăfuite ale satului.

Ca să-mi arate ce frumos merge, a scos ATV-ul din garaj şi-a dat câteva ture. Nu înainte însă de a-l săruta între coarne, adresându-i, ca unui animal ascultător de casă, o vorbă, două de mângâiere. Nu este exclus ca într-o zi lui Petre Condovici să-i vină ideea de a-i pune drăcoveniei aripi, nişte aripi mici, cât să poată zbura pe deasupra caselor, în special peste cea  a nepoţilor lui Caravana, care îl târăsc de ani buni prin procese pentru pământul cumpărat în urmă cu 33 de ani de la ăl bătrân. Să le strige, din goana ATV-ului, de sus, uite, bă, că nu m-a doborât câinoşenia voastră, sunt mai drept şi mai viu ca oricând, şi parcă şi mai aproape de Dumnezeu decât voi!

Adevărul este că Petre Condovici se gândeşte tot mai des la această apropiere, dar nu cocoţat în şaua maşinii sale zburătoare, ci grăbindu-se să termine capela pe care a înălţat-o în curte. De-aicea vreu să plec, zice. Unde? mă prefac eu că nu ştiu. Încolo, răspunde el vesel, arătând cu mâna spre depărtarea albastră dinapoia câmpului, ceea ce poate însemna, în egală măsură, şi spre cer, şi spre pământ.

Dar mai e destul până atunci, adaugă dumnealui, hai mai bine să-ţi cânt ceva la mandolină! Sau la muzicuţă. Ştii, zice, am făcut vreo 3 ani de Conservator…

Şi se apucă de cântat, în vreme ce soarele se apucă de asfinţit. Maria stă ca o icoană în uşă.

Parcă se aude cineva umblând prin curte. Mă gândesc, în timp ce câinele se opreşte brusc din lătrat, că nu poate să fie decât Dumnezeu!