Sandu cel invizibil. Alo, presa liberă?

Mă pregăteam să redactez un articol în care să vorbim despre  importanţa tot mai crescândă din punct de vedere geopolitic  a statelor mici pe şcena politică internaţională, însă mai mulţi prieteni, activişti puternic implicaţi  în ceea ce se demonstrează a fi noua societate civilă, mi-au atras atenţia asupra protestatarului Alexandru Popescu.

Nea Sandu, aşa cum a ajuns a fi cunoscut  pe facebook şi în platformele web 2.0, reprezintă un caz aparte şi asta pentru că deşi se află în cea de-a 23 zi de grevă a foamei, doar în acest spaţiu virtual se vorbeşte despre cauza sa.  La o amplă căutare pe google m-am convins singur, cu excepţia a două sau trei publicaţii cunoscute, subiectul nu există cu toate că opinia publică a cunoscut cazuri similare în trecutul deloc îndepărtat. Să ne amintim că o profesoară a ajuns senator după ce a protestat la rândul său într-o asemenea manieră, iar despre câţiva tineri s-a vorbit in mass-media  săptămâni întregi după ce au stat în greva foamei două zile contestând  conducerea unui club de fotbal. 

Aici vorbim despre o persoană care a intrat în greva foamei din 21 decembrie 2013,  însă  nicio emisiune de ştiri din România nu a dezbătut acest subiect, ba mai mult, aceste medii de profil în goana lor după raiting au importat poveşti total benefice pentru informarea cetăţeanului de rând, poveşti  precum cea a triunghiului conjugal Drăguşanu-Slav- Cristea.

Am urmărit apoi susţinerea de care Alexandru Popescu  se bucură pe facebook, acolo  unde este adevărat că vorbim despre o nişă destul de îngustă de oameni, însă astăzi, 12 ianuarie 2014 aceştia organizează o întâlnire în Piaţa Universităţii, punctul zero al democraţiei româneşti, punctul zero şi al lui nea Sandu, căci acolo doarme sub cerul liber la cel puţin zero grade în fiecare seară.  

Născut în localitatea Bărcăneşti din apropierea Ploieştiului, Alexandru Popescu a devenit un activist civic în urmă cu cinci ani de zile, militând atât împotriva proiectului de la Roşia Montană cât şi împotriva exploatării gazelor de şist, motiv pentru care se află în Bucureşti şi care face ca subiectul său să nu fie unul lipsit de complexitate. “Am decis să încep această grevă a foamei după ce m-am simţit străin în propria ţară. Asta s-a întâmplat după ce am fost să îi susţin pe localnicii din Pungeşti. Ştii cum am intrat în localitate? Ca un fugar. Am intrat fraudulos în propria ţară. Şoferul microbuzului care transporta localnici m-a ascuns, iar apoi am fost nevoit să sar în timp ce maşina era în mers. Îţi vine să crezi? Mai apoi erau nişte oameni care îmi făceau semn folosind lanterna pentru a mă ghida unde să ajung fără a fi observat de jandarmi” a declarat acesta în timpul întrevederii pe care am avut-o.

“De ce nu este cazul mediatizat? Simplu…este un blocaj media. Cineva nu vrea să discutăm, iar în opinia mea acel cineva este clasa politică. Aceşti politicieni, din 90 şi până acum sunt trădători de ţară. Eu i-aş judeca pentru genocid. Au distrus economia, tot. Comunismul era rău, odios, însă politicienii noştri au creat un capitalism barbar, bazat pe nepotism. Suntem o societate clienterară. Ştii ceva? Lasă mass-media, dar să ştii că deşi stau nemâncat pentru nişte principii pe care le am şi pe care le consider benefice pentru această ţară, niciun politician nu s-a interesat de mine. A fost unul singur, care m-a sunat, dar mi-a spus că o face în calitate de om, aşa că nu are rost să îi dau numele”, spune Alexandru Popescu, care îşi motivează faptele oferind şi alternativele corecte  în opinia sa.

“Protestez pentru că fracturarea hidraulică nu este benefică; distruge mediul. Iar mai apoi redevenţa pe care o primim este o bătaie de joc. Resursele noastre, profitul lor… Ca alternativă ar trebui să ne axăm pe energii regenerabile. Noi oamenii consumăm atâţia bani pe războaie, şi parcă ar fi atât de greu să găsim alte căi de supravieţuire fără să distrugem mediul”.

Personajul nostru, în vârstă de 45 de ani este totodată şi fost cadru militar, după ce a efectuat stagiul în Roman şi Târgovişte, a decis să activeze apoi ca sergent în perioada 1991-1994, părăsind însă armata datorită “politizării care începea să o cuprindă”. Sănătatea îi este precară, spune el, argumentând că în tot acest timp a pierdut 14 kilograme. “Seara mă odihnesc într-un sac de dormit. Aici, pe aceste trepte de beton. Ziua beau doar ceai, apă şi cafea. În modul acesta nu ştiu cât mai rezist, în ultimele două zile am tras cel mai mult de mine, am momente când ameţesc şi nu mai îmi simt picioarele. Sincer, după evenimentul de duminică nu ştiu cât am să mai rezist…nu ştiu. Mai mulţi oameni care vin în fiecare zi să mă susţină au făcut câteva zeci de cereri oficiale către televiziunea publică. Le-au cerut să vină să transmită de la faţa locului, să spunem ce avem de spus. Nu numai că nu au venit, dar nici măcar o secundă nu s-a vorbit despre această acţiune”.

Aproximativ 500 de oameni şi-au anunţat prezenţa duminică, unde sub umbrela unei acţiuni culturale vor protesta alături de Alexandru Popescu împotriva exploatării gazelor de şist. Se prevede un 2014 electoral şi plin de surprize stradale, însă ar trebui să ne punem serioase semne de întrebare asupra libertăţii şi independeţei a ceea ce se vrea a fi a patra putere în stat. Mai mult, este benefică ignorarea acestui caz, şi a altora posibile viitoare? Vorbim de necesitatea unei culturi de securitate la nivelul populaţiei civile şi de asigurarea securităţii energetice, iar problema gazelor de şist reprezintă un subiect central. S-ar putea să avem o nevoie mai mare de aceste gaze decât ne putem închipui, însă nu ignorarea, ci dialogul şi dezbaterea reprezintă singura soluţie viabilă pentru păstrarea coeziunii sociale. Ei bine, acestea nu pot fi realizate ignorând un om care stă nemâncat de  atât timp, care protestează ca activist civic şi care se bucură la rândul său de o susţinere semnificativă a unui segment important de populaţie, căci apare riscul formării unei spirale a neîncrederii şi nemulţumirii.

Doar aşa, scoţând în evidenţă  şi astfel de voci, care fie sunt corecte fie uneori greşesc, vom putea da naştere unei dezbateri care va conduce către progresul social, şi vom putea fundamenta corect principii precum buna guvernare sau interes naţional. Poate aşa, profesorul Hanibal Dumitraşcu va putea să ne vorbească la televizor despre psihologia maselor, în loc de a fi forţat să ne spună cum Bianca Drăguşanu se comportă precum o cetate asediată. Din păcate această schimbare va trebui să vină de sus în jos, de la elite către mase, iar printre elite se numără şi mulţi jurnalişti.  Dar până atunci să privim şi partea bună a lucrurilor, căci doar aşa rămâne nemuritor Caragiale.