România interbelică este mult idealizată. Starea socială din noul stat european era deplorabilă şi situaţia politică veşnic explozivă. Accesul la sănătate şi la educaţie pentru omul de rând era foarte scăzut (doar o treime din populaţia ţării finaliza cei 7 ani ai învăţământului obligatoriu) şi marea majoritate a ţărănimii trăia în cruntă mizerie.  Statistica locuinţelor realizată în 1929 a găsit în mediul rural românesc 1.022.566 locuinţe din lemn şi peste 1,2 milioane locuinţe din chirpici; 887.613 aveau podele de lemn, iar la 2.188.287 pardoseala era din pământ bătut; un număr de 663.800 locuinţe aveau o singură încăpere, cu ferestre fixe; 388.169 case erau acoperite cu paie, iar 456.251 cu ţiglă. Date statistice din 1937 ne arată că doar 1% dintre femei năşteau în spital asistate de un medic în condiţiile în care România avea cea mai mare natalitate din Europa. In aceste condiţii, cele 30 de cabinete care au guvernat România în perioada 1918-1941 (da, aţi citit bine: 30) nu au făcut decât să demonstreze cât de dezbinată şi victimă a unei lipse de viziuni a fost clasa politică autohtonă şi mai ales cât de departe era agenda politicianului de agenda cetăţeanului de rând. Această lipsă de viziune şi ruptura dintre politic şi cetăţean a făcut posibilă guvernarea fascistă şi mai apoi îmbrăţişarea comunismului ca soluţie salvatoare.

Lucrurile aveau să fie relativ la fel în anii comunismului. Măsurile puse în practică pentru ceea ce era promovat ca „plan de modernizare a ţării“ (industrializarea, colectivizarea etc.), s-au făcut cu forţa armată şi cu veşnica ameninţare cu închisoarea. În comunismul timpuriu (în anul 1963) venitul unui muncitor era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938, chiar dacă numărul muncitorilor a crescut semnificativ. Alimentele au fost raţionalizate şi, în lipsa terenului agricol, situaţia din mediul rural a devenit şi mai grea. Finele anilor 60, începutul anilor 70 aduce cu sine o ameliorare.

Pe 19 decembrie 1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe“, lege care anunţă declinul ce va urma să vină. Criza alimentară a fost dublată de o raţionalizare a agentului termic şi mai ales de un profund sentiment de frică ce stăpânea întreaga populaţie. Din punct de vedere al accesului la tehnologie şi informaţie, cred că e suficient să amintim că în 1988 România avea doar 700.000 de abonaţi telefonici la o populaţie de 23 de milioane de locuitori, cifre care ne aruncă, ca în multe alte zone ale vieţii socio-economice, pe ultimul loc din Europa.

Din punct de vedere al vieţii politice, pseudo-stabilitatea dictaturii comuniste nu a micşorat distanţa dintre cetăţean şi guvernant, ba chiar din contra. Diferenţa de acces la resurse dintre  nomenclatura comunistă şi cetăţeanul de rând a condus la ideea că primul se situează deasupra legii şi că i se permite/cuvine orice şi cel de-al doilea trebuie să „ţină capul plecat“. Micile zone de detensionare, materializate prin posibilitatea micului furt de la „stat“, transforma cetăţeanul în complicele conducătorului.

Acelaşi mod de relaţionare dintre reprezentant şi reprezentat este continuat şi după revoluţia din 1989. „Capitalistul“ post-decembrist pare a fi varianta perfecţionată a nomenclaturistului comunist eliberat de frica de a fi dat la „Reflector“. Ruptura politică dintre ales şi alegător pare ireconciliabilă, ultimul manifestându-şi dezgustul, din ce în ce mai mare, faţă de viaţa politică lăsându-l pe primul să facă ceea ce vrea chiar dacă situaţia lui socio-economică nu pare departe de cea din anii 30. Excelăm în a fi la coada Europei în multe zone, inclusiv la cele în care eram şi acum 100 de ani (analfabetism, mortalitate infantila, sărăcie, infrastructură etc).

Timp de 100 de ani, cu foarte mici excepţii, politicienii României au avut o ţară a lor. Fără o ţintă clară, incapabil să producă bunăstare pentru omul de rând, tributar al unui mod de acţiune, populist şi orientat către propria bunăstare, politicianul român pare principalul câştigător al actului Marii Unirii. Menţinându-şi statutul de „cel ce este deasupra tuturor şi căruia i se permite orice“, el nu a făcut decât speculeze lipsa de interes a celui ce este guvernat şi mai ales dorinţa crescută a românului de a face fix ceea ce face cel ce îl conduce, dacă el ar fi în locul său. 

Schimbarea României începe cu noi înşine. Pentru că nu putem avea drept reprezentanţi decât oameni după chipul şi asemănarea noastră....

„(...) Năzuinţa spre lux şi confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar şi în clasa mijlocie şi în ţărănime. De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile.

Dar o burghezie care imită boierimea de altădată şi trăieşte o viaţă de stil supra-burghez şi supra-dimensionat faţă de mijloacele sale creează o mare nestabilitate socială şi prezintă un mare procent de căderi individuale.

Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esenţiale; pe când Occidentul pune preţ pe agonisire, pe siguranţă şi pe viitor, burghezia noastră pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţii şi pe prezent. Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înşişi.“

Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti Bucureşti, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, 1942