Ideea de a lupta pentru o lume mai bună e una recurentă în toate mişcările istoriei moderne. Ceea ce recunoaştem mai rar e că lumea nu poate fi mai bună pentru toţi în aceeaşi măsură şi în acelaşi timp. O lume mai bună pentru mediul înconjurător poate însemna o lume mai grea pentru cei care trebuie să îşi regândească afacerile, profiturile, angajamentele financiare. O lume mai bună pentru bănci poate însemna o lume mai puţin bună pentru deţinătorii de credite. O lume mai bună pentru femei poate însemna o lume cu mai multe provocări pentru bărbaţi. De la abolirea sclaviei până la legea anti-fumat, orice schimbare majoră în numele unei lumi viitoare mai bune întâmpina rezistenţă, teamă, controverse, drame, sacrificii. Apariţia computerelor a adus nu numai o democratizare a informaţiei şi creativităţii, dar a ucis şi multe fabrici de maşini de scris...

Are România nevoie de restart? Cu siguranţă, da! Unul de mentalitate în primul rând, fără de care orice restart economic, social, politic, sau de oricare altă natură este imposibil sau condamnat la eşec. România mai are însă nevoie de ceva – de păstrarea imaginii de pol de stabilitate într-o lume din ce în ce mai nervoasă şi mai tulbure. De pace socială şi de coeziune. De unitate.

România are în faţă două mentalităţi, din ce în ce mai clar antagoniste. Care nu mai ţin de vârstă, de nivel economic sau de educaţie, ci de atitudine. Vrem un restart al modului de a gândi şi de a acţiona pentru binele fiecăruia în parte şi al tuturor ca şi comunitate. Ar trebui să nu uităm că nu ne putem urca în tren lăsând în gară jumătate de Românie. Cum facem, atunci?

De curând, o întâmplare petrecută în timpul unui concert al Elianei Rodrigues, o renumită pianistă din Brazilia, a devenit virală pe internet. Atacând cu virtuozitate Fantezia Poloneză a lui Chopin, s-a trezit cu pedalele pianului blocate. Ce-ar fi făcut majoritatea profesioniştilor puşi în situaţia de a nu putea performa din cauza unui sistem defectuos? S-ar fi ridicat poate indignaţi, blamând organizarea, lipsa de responsabilitate, pe cei dinaintea lui, staff-ul tehnic, etc. Unii ar fi făcut scandal, alţii ar fi plecat de pe scenă, refuzând să se asocieze cu ideea de eşec.

Ce a făcut Eliane - femeie, braziliancă, pasionată de muzică şi iubitoare de public? A renunţat la Chopin-ul imposibil de cântat fără pedale şi a trecut la piese mai accesibile în situaţia dată, totul în timp ce îi făcea să înţeleagă pe cei din culise că pianul are probleme. A continuat să cânte şi să zâmbească complice cu publicul, a “dirijat” impecabil schimbarea pianului cu unul perfect funcţional fără pauză, chiar şi atunci când pianul defect a coborât de pe scenă printr-o trapă pentru a urca în loc pianul cel nou. Eliane a transformat cu curaj şi talent gustul amar al întreruperii magiei muzicii în gustul memorabil al unei demonstraţii de ingeniozitate spontană, de colaborare şi de iubire faţă de muzică şi de public. Un concert cu restart de succes.

Cum împaci nevoia de schimbare cu teama de eşec? Cu deschidere. Cu profesionalism desăvârşit. Cu devotament faţă de cei cărora le-am făcut promisiuni. Cu exemplu personal.

Indiferent la care domeniu ne referim, restartul însuşi ar trebui să înceapă a fi parte în mod natural din mentalitatea noastră. Pentru că restartul nu trebuie să însemne conflict, ci flexibilitatea mentală de a regândi soluţii fără a renunţa la principii. Nimeni nu intră azi în panică dacă e anunţat că se pregăteşte computerul de restart. Aşa cum orice soft are nevoie de restart pentru upgrade, aşa orice societate şi orice individ trebuie să înveţe că nu poate ajunge la un nivel superior fără a fi pregătit să se re-inventeze constant ca să ţină pasul cu o lume în permanentă schimbare.

Trebuie doar să învăţăm că se poate să ne dăm restart fără rabat la responsabilitate şi la iubirea de aproape, ca Eliane. Se poate. Cu puţin efort.