Plasa vieţii

Bei un pahar cu vin roşu. Singur. Aşa s-a nimerit, singur. Te uiţi la ei. Fără nicio reţinere. Nu poţi să-ţi explici de ce te holbezi. Te simţi bine. Nu trebuie să cauţi un răspuns, să te crispezi, te simţi bine.

Sunt tineri. Asta ai descoperit: cei care sunt în pub-ul ăsta, plin de băutură, muzică şi reflectoare, sunt tineri. Sub 30 de ani. Puţini sunt săriţi de 30. Nu contează câţi, că doar nu eşti cu recensământul! Nu te agăţi de rochiţele fetelor ori de costumele impecabile ale băieţilor. Nici nu insişti cu privirea la fata care stă la bar, cu un cocktail în faţă, şi trage absentă dintr-un slim. Are părul mov. E singură. Chiar aşa! Ai putea să încerci. Dar cum să începi? Cum? Care ar fi primele tale cuvinte? Să-i oferi ceva de băut? Dar asta ai văzut în filme? Eşti la un party corporatist. Sigur, altă „abordare” trebuie să foloseşti! Dar ce să-i spui? Să te prezinţi, cine eşti, ce faci, să-i faci „capu’ mare”. Dar cum, dracu’, se mai face capul mare unei fete? Eşti penibil. Gândul ăsta de agaţament chiar te indispune. (Poate ai uitat curajul!)

Şi atunci înţelegi de ce te simţi bine. Pentru că sunt tineri. Simţi energia lor? Simţi atracţiile dintre ei? Simţi aura lor? Simţi câtă viaţă au în trupuri? Te uiţi la ei şi cauţi să-ţi aminteşti energia, atracţia, aura şi viaţa ta de la douăzeci şi ceva de ani. Nu apare nicio amintire. Nu te întrista! Printre ei simţi că nu mai cazi în gol, aşa cum simţi în unele zile chinuite, care s-au adunat, care te urmăresc şi te apasă cu frustrări şi spaime. Ei sunt plasa vieţii. Acum. Aceşti tineri care, în mod sigur, nu sunt nişte străini, sunt prietenii tăi de la douăzeci şi ceva de ani, care s-au deghizat, care s-au mascat şi s-au aranjat în aşa fel încât să nu-i recunoşti.

Ai răbdare, pentru că, în curând, la un semn pe care tu n-ai să-l observi, muzica se va stinge şi toţi îşi vor scoate măştile şi perucile şi se vor întoarce la tine: „Băi, Petre! Ce faci, bei de unul singur? Hai să bem!” Vă veţi îmbrăţişa, ce farsă mi-aţi tras!, m-aţi adus cu forţa în pub, într-o seară de luni, când nici iarba nu creşte, ce dor mi-a fost de voi! Şi tot la un semn, în veselia întâlnirii voastre, rândurile prietenilor tăi se vor deschide (ca marea în calea lui Moise?) şi vei vedea un bătrân înalt, uscăţiv, pleşuv, şi o doamnă în vârstă, amândoi ţinându-se bine, ca într-o plimbare în Cişmigiu, el înaintând cu mâinile la spate şi ea urmându-l şi vorbindu-i cu o încordare stranie şi urgentă, el sorbindu-i fiecare cuvânt, ea revărsându-i şoaptele, ai vrea să prinzi şi tu acele şoapte, s-au iubit demult, sigur!, sunt şoaptele tinereţii, şoaptele pe care ţi-a le-a spus cândva o fată îndrăgostită, dar tu le-ai uitat, le-ai uitat...

Te ridici cu gândul să pleci. (Nu-ţi mai aminteşti nicio şoaptă şi nici nu eşti în stare să te vezi atât de bătrân.) Te duci la bar şi îţi stingi ţigara în scrumieră. Barmanul te întreabă dacă mai vrei un vin. Dai din mână, nu! Trebuie să pleci. O zăreşti pe fata cu părul mov. „Pune un vin, totuşi!”, te răzgândeşti şi barmanul îţi zâmbeşte pentru prima dată, înţelegător.