Problema sună nici mai mult, nici mai puţin, aşa: lipsa de educaţie a şefilor, sau ca să fiu mai blând, deşi deja am spus-o, diferenţa culturală dintre generaţia mea născută puţin înainte şi puţin după 90 şi cei care ne sunt şefi direcţi, născuţi cu cinci sau zece ani înainte. Da, suntem toţi tineri, dar de fapt suntem două culturi semnificativ diferite.

Voi generaliza de dragul argumentului. Cei puţini mai trecuţi prin viaţă vor să îşi întemeieze familie, ceilalţi vor să călătorească, să cunoască lumea, de fapt ei deja sunt cetăţeni ai lumii. De aici şi diferenţele de nivel de limbă engleză vorbită. Mai mult, cele două tabere au şi percepţii diferite despre cum ar trebui făcută evaluarea performanţei la locul de muncă. De fapt aici e marea problemă. Cei dintâi vor asimilarea celor din urmă, cei din urmă doresc schimbarea cât mai urgentă a celor dintâi, sau cel puţin a metodelor de evaluare. Soluţii nu sunt pentru că senior-managementul are şi el crizele lui. Salvarea va fi, ca de obicei, personală, nicicum colectivă, cum ar trebui. Guvernul nu poate reglementa până nu se admite şi măsura problema.

Şefii suferă de o lipsă gravă de gândire critică, cei mai tineri de prea multă. Primii sunt ahtiaţi de putere, ceilalţi de libertate. Acest război se duce în aceste momente în organizaţiile pro sau non-profit din post-comunism. Victime sunt cei nou intraţi în organizaţii, opresorii sunt triştii care nu mai pleacă odată şi care vor să-şi impună cu forţa mizeria ierarhică.

Aceste tabere nu se înţeleg şi poate că nu se vor înţelege niciodată. În primul rând nu vorbesc aceeaşi limbă. Cei ce conduc au învăţat meserie de la ăia „pe stil vechi”, autoritari în toată regula, încordaţi, agresivi. Cei nou veniţi învaţă meserie de la nişte software-uri impersonale, neutre, neagresive, însă mult mai eficiente. Sau de la colegii egali lor, pe un ton relaxat, ne-încordat, ne-agresiv. În al doilea rând îi suspectez pe cei mai tineri de a fi mai inteligenţi, atât emoţional cât şi în sensul tradiţional al conceptului. Faptul că nu am fost îndoctrinaţi cu autoritarism de tip centralizat, comunist şi întunecat, faptul că am fost aruncaţi pe piaţa liberă fără o plasă de siguranţă ne-a făcut generaţia mai liberă şi mult mai pregătită. Deşi părem distraşi, vă garantez că e aşa doar fiindcă nu ne-aţi inclus niciodată în luarea deciziei. Ne vedeţi doar prin ochii voştri, uitând că nu ne putem compara. Vreţi să ne schimbaţi. Noi am crescut altfel şi avem alte valori, mult mai globalizate şi mai deschise la nou.

Şefii învechiţi iau decizia netransparent, departe de angajaţii care vor fi afectaţi. Generaţia mea nu mai vrea asta, vrea ca totul să fie transparent, vrea să participe la decizie. Această bătălie uriaşă de mentalităţi va crea valuri de nesiguranţă la locul de muncă. Cei vechi nu vor accepta înfrângerea niciodată, iar cei noi vor fi nevoiţi să plece. Câţiva vor trăda şi vor accepta trecerea la tabăra plictisitorilor inculţi. Ce se va întâmpla e că învechiţii vor deveni şi mai plictisitori, nevrotici, lipsiţi de viziune şi creativitate, iar cei noi vor fi din ce în ce mai liberi şi dornici de schimbare. În loc să aibă loc un schimb de skill-uri şi idei, taberele se închid şi se auto-protejează din ce în ce mai rapid.

Pe de o parte, este normal să fie aşa, având în vedere distanţa uriaşă pe care o avem de recuperat spre Occidentul economic avansat, pe de altă parte va crea noi valuri de pierzători care vor alimenta discursul naţionalist, protecţionist şi izolator. Singura speranţă trebuie să vină de la generaţia mea, care va trebui să integreze rapid ce e bun de la generaţia veche, dar în acelaşi timp să-si păstreze o energie şi integritate morală pentru a ţine pasul cu globalizarea.

Dragii de şefuleţi au ceva în plus faţă de generaţia mea: liniştea sufletească. Nepregătiţi cum sunt, dar sunt relaxaţi. Poate asta e cea mai mare problemă a lor, împăcarea cu ei înşişi. Au şi banii, şi puterea. Noi nu avem decât anxietatea şi libertatea. Aşa că, nu ne rămâne decât să mergem înainte cu destrăbălarea, cu globalizarea, cu liberalismul şi cu călătoriile noastre spre nicăieri. Continuând, prin exemplul personal, le vom demonstra că noi deja învinsesem. Iar ei vor deveni din ce în ce mai conservatori, aşa cum este şi inevitabil.