Drum de ţară şi drum de vacanţă, într-o vară mai fierbinte decît în toate fantasmele copilăriei, de la Iaşi la Satu Mare, pentru a tăia mai apoi un colţ de Ungaria, a depăşi Slovacia şi a căuta un pic de umbră, de negăsit de altfel între hoardele de turişti, în Munţii Tatra, de partea poloneză.

Drumul lung e în sine o materie sensibilă, ca o peliculă de caolin moale pe care imprimi în timp scurt zeci de amprente subiective, drumul e o desfăşurare de judecăţi de valoare, iar concentrarea în timp le conferă o nesperată stabilitate, drumul lung lasă în urmă o dîră groasă de melancolie şi presoară, ca nişte pietricele pentru a-l recunoaşte şi altădată, zeci de clişee. Drumul poate fi un instrument de cercetare antropologică, drumul e un pretext pentru a face portretul unei comunităţi şi al obişnuinţelor ei, drumul e un manual de filozofie practică, aşa cum am descoperit-o cu încântare în volumul lui Marc Desportes, „Paysages en mouvement”, (Gallimard, 2006), despre logica instrumentală a drumului drept.

Pe marginea drumului, satul se iscăleşte cu nume de poveste – Ileanda, în Maramureş – şi peste denumirea aceasta de basm suprapun două imagini: ţăranul la bustul gol care duce, pe marginea drumului, ţinând-o de picioare, cu capul în jos, o barză, şi regele TIR-urilor, pesemne, şoferul subţire ca o insectă care coboară, pe marginea drumului, din cabina cît un cap de dinozaur, încălţat cu şlapi, postmoderne sandale ale lui Hermes.

Pe marginea drumului, toate femeile, mămăicile şi bunicile din satele româneşti se îmbracă la acelaşi stilist mondializat, toate capoatele au aceleaşi motive, la sute de kilometri distanţă, semn că bazarul turcesc, engros-ul chinezesc sunt demult campioanele globalizării.

Dar cel mai frapant dintre toate e sentimentul că, mai ales în România, drumurile naţionale sunt ziduri mişcătoare care despart radical satele în două, vecinii de pe o parte a străzii nu pot traversa la vecinii de pe partea cealaltă, nu există pasaje pietonale şi nu există trotuare, există doar imperialismul discreţionar al maşinilor, vîjîitul lor continuu, cu mult peste viteza legală, etalarea primitivă de (cai) putere. Drumurile naţionale sunt, în România, legitimarea publică a dispreţului faţă de dimensiunea rurală a celei mai rurale ţări din Europa, paradoxal mândră de spaţiul ei mioritic.

Cum treci graniţa la Petea, satele din Ungaria nu sunt deloc mai făloase, casele n-au garduri mai vopsite, bunicile n-au pestelci mai frumoase, (poate doar natura îşi permite o mică diferenţă, să nu facă atîta risipă de clorofilă ca în România), şi totuşi la 50 de metri de frontieră încep pasajele pentru pietoni, clipocind din semafoare, în satul în oglindă de după graniţă există trotuare şi există, fără nicio glumă, piste de bicicletă, alungite melancolic pe lângă lanurile prea coapte de floarea soarelui.   

Am tot căutat un brand de ţară în vacanţa cu corcoduşe la fereastră şi sânzâiene culese aiurea de pe şanţ, am căutat un drum de ţară blând, cu dus-întors, cu treceri senine dintr-o parte în alta, de la un gard (european) la altul.

România e ţara aceea primitoare unde oamenii sunt lăsaţi pe marginea drumului.  

Articol publicat în Cronica Veche, nr. 8 (79), august 2017