Patima autoflagelării la români: blestem naţional sau modă indusă?

Nimeni, vreodată, nu va găsi atâtea modalităţi excelente, inovative, pătimaşe, interesante, virulente şi adesea chiar haioase de a face mişto de români decât românii înşişi.

În ultimii ani, transferând acest obicei îndeobşte rezervat, înainte de Revoluţie, pentru tot ce însemna falsa şi găunoasa elită politică a vremii, către esenţa a ceea ce suntem şi, mai ales, a ceea ce am putea fi.

Din anii '90 încoace se amplifică exponenţial un elan al autoderiziunii. Cu din ce în ce mai multă convingere că, în raport cu ceilalţi pe care-i descopeream treptat prin exerciţiul de libertate presupus de dobândirea libertăţii de a vedea lumea, noi suntem mai prejos. Suntem hoţii, golanii, scursoarea Europei şi a lumii civilizate, vânzători de copii, suntem din ţara aia de trimite cerşetorii umili şi zdrenţăroşi care împut şi terorizează străzile metropolelor Europei...

Asta e, nu avem ce face, trebuie să ne resemnăm şi, dacă şi cât se poate, să facem haz de necaz.

Multe dintre televiziunile noastre rulează acum o reclamă (tehnic, bine făcută) concepută pentru McDonalds România, pentru promovarea unor produse special locale, deoarece integrează mititei sau cârnăciori olteneşti.

Brava, numai că scenariul rezumă, în mai puţin de un minut, întreaga gamă a autoderiziunii româneşti. Este înfăţişat un tânăr care face pe ghidul pentru turişti străini, folosind, incult şi entuziast, o engleză de baltă, trecând rapid şi deloc interesat peste prostiile alea denumite Ateneu (de care auzise cumva că avusese costul de 1 leu, dar se îndoia profund), Muzeul Satului sau Centrul Vechi pentru a ajunge, brusc prietenos şi interesat, la singurul moment cu adevărat valoros al turului: vizita la punctul fix, restaurantul McDonalds, unde turistul avea să afle ce sunt ăia mititeii, litălşi, cum spunea tânărul în cauză.

Este strict treaba marii companii americane ce crede despre nivelul intelectual şi tipul de comportament al publicului din România. Şi, la fel, e treaba ei şi a creatorilor săi de publicitate să estimeze valoarea unor monumente sau zone istorice dintr-o ţară, chiar dacă, cel puţin în cazul Ateneului Român, este vorba despre una dintre emblemele de tip "identificare culturală" recunoascute unanim de societate românească.

Întrebarea este de ce o asemenea reclamă este primită cu binevoitoare indiferenţă, poate cu amuzamentul cu care este privită orice golăneală prin care se pot stoarce ceva bani turiştilor străini (deoarece, nu-i aşa, ei oricum au şi de aia au venit aici, să facă poze şi să cheltuiască).

Simplă indiferenţă nevinovată, autoderiziune  sau, dimpotrivă, recunoaştem că au avut dreptate creatorii filmuleţului respectiv şi că, de fapt, ăştia suntem, atâta ştim, aşa ne comportăm şi, în definitiv, ne şi place asta?

Dacă da, dacă aşa este, dacă autoderiziunea este chiar fundamentată, atunci de ce ne mirăm că nu am ieşit niciodată din cercul de deriziune (nuanţată fie de accente cinic-egoiste sau de milă blajină pentru handicapaţii istoriei) cu care ne-au înconjurat mulţi din Europa şi de aiurea? Poate n-am realizat bine, dar cercul este desenat de mult timp, din desen s-a făcut deja şanţ...iar noi continuăm să servim, cu un rânjet idiot, entuziast şi perfect inconştient, nu mititei, ci litălşi, că aşa dă bine într-o lume globalizată şi multi-lingvistic funcţională. Dându-ne cu strachina în cap şi văitându-ne intelectual-fin că suntem trataţi pe nedrept drept excepţia comportamentală a Europei.

Chiar, oare de ce?