În România lui 2018 forţele de extremă dreapta şi naţionaliste îşi arată (din nou, a câta oară) muşchii. Un moment care ne reaminteşte că România mai are de făcut paşi pentru a asigura egalitatea în drepturi pentru comunitatea LGBT. Un moment care trebuie să reprezinte un semnal de alarmă cu privire la starea democraţiei din România. Nu în ultimul rând, vorbim despre libertatea de expresie şi încercarea de cenzurare a artei, care în multe regimuri autoritare reprezintă primul semnal că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie dificilă.

Vorbim de ţara în care cuplurile gay nu au dreptul să îşi oficieze relaţiile, una din ultimele ţări din Europa care a dezincriminat homosexualitatea, una în care persoanele transgender nu au acces la servicii medicale, ţara fără niciun fel de program de prevenţie pentru HIV/SIDA, unde tinerii LGBT sunt batjocuriţi în şcoli şi bătuţi în familii, ţara fără niciun program real de combatere a sărăciei din comunitatea LGBT. Pe scurt, nu avem nimic, nu avem drepturi, suntem victime ale violenţei zilnice, iar abia în ultimii ani am început să facem mici paşi pentru a ne spori vizibilitatea.

Faptul că astăzi trebuie să mergi la film însoţit de jandarmi trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru societate, pentru clasa politică, pentru noi toţi. Ultra-ortodocşii de azi din stradă nu sunt un grup izolat, cum s-ar crede, ci sunt faţada unei mişcări mai largi de radicalizare a societăţii, în direcţia extremei drepte. Vorbim despre încercarea de impunere a unui anumit model de român pur, pe baza etniei, a orientării sexuale, a religiei.

Politicienii nu mai au dreptul să fie tăcuţi pe subiectul LGBT, ci trebuie să îşi asume responsabilitatea de a împăca societatea, de a duce mai departe un mesaj pozitiv despre semenii noştri. Politica trebuie să genereze schimbare, altfel nu avem cum să avansăm pe calea spre o societate mai bună, inclusivă, în care ne respectăm reciproc.

Persoanele LGBT nu-şi doresc să distrugă nimic, să confişte nimic, să interzică nimic. Dimpotrivă, vrem să fim respectaţi, să contribuim la bunăstarea generală, cu bucuriile, necazurile şi grijile noastre. Timp de decenii ne-a fost luată demnitatea, acum e momentul să o recăpătăm, însă acest lucru se poate întâmpla doar dacă toţi din societate vor lua o poziţie mai fermă pe subiectul LGBT.

Vă îndemn să vorbiţi cu părinţii voştri, cu prietenii şi colegii de muncă, cu vecinii şi alte rude. Faceţi-vă vocile auzite. Spuneţi răspicat că sunteţi ataşaţi valorilor democratice. Viitorul României trebuie să fie unul democratic, în care minorităţile sunt protejate şi li se asigură oportunităţi egale pentru a-şi croi vieţile aşa cum îşi doresc. Vorbim, în definitiv, despre oameni ca tine şi ca mine, oameni în carne şi oase, care îndură zilnic suferinţe şi care se încăpăţânează să supravieţuiască.

Protestele de la Muzeul Ţăranului Român sunt despre România pe care ne-o dorim, pentru noi şi pentru copiii noştri. Avem o datorie cetăţenească să ne solidarizăm cu fraţii şi surorile noastre gay, lesbiene, bisexuali sau transgender. Avem datoria să punem stavilă puseelor naţionaliste înainte de a fi prea târziu. Pentru că dacă un singur cetăţean este lăsat în urmă, pe principiul „nu e cauza mea, nu mă interesează“, atunci oricare cetăţean poate urma. 

Închei cu vorbele lui Nelson Mandela, care spunea că „a nega unor oameni drepturi fundamentale înseamnă să le pui sub semnul întrebării umanitatea“. De-a lungul lui februarie vă invit să descoperiţi în Bucureşti, Cluj şi Iaşi, Luna Istoriei LGBT, cu evenimente culturale comunitare, menite să scoată la lumină poveşti nespuse ale comunităţii LGBT. Pentru că şi noi existăm, vom exista, vom fi aici şi vom rezista în orice condiţii.