O societate a intoleranţei?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
discriminare

Am participat recent la ampla manifestare „Podurile toleranţei”, care de anul acesta poartă numele celei care a iniţiat-o, regretata Erika van Gelder. În cadrul ei, am avut o intervenţie consacrată contribuţiei culturale a minorităţilor din ţara noastră. Am scris aceste rânduri, care sintetizează cele spuse în cadrul manifestării, cu gândul la o realitate care nu mai poate fi ignorată: în pofida calmului aparent, suntem o societate violentă.

A intoleranţei şi a urii. Nu numai devorată de intoleranţă, ci polarizată aproape exclusiv prin intermediul urii. O ură care ne consumă, şi ne împiedică să depăşim ceea ce ne desparte, ne furnizează permanent noi motive de conflict.

La noi, discuţiile în contradictoriu sfârşesc obligatoriu în incriminări. Diferenţele de opinie se sancţionează, iar educaţia onestităţii se face exclusiv cu instituţiile de forţă. Care educaţie nu este suficient de expresivă dacă „procesul de educare” nu este televizat, ca să fim siguri că se înţelege mesajul de forţă. 

Totul este justificat de nevoia de „reformă”, un soi de „1000 de Dumnezei într-unul singur”. „Tineri” de 50 de ani fac „reformă”, dând afară „bătrâni” de 60, care la rândul lor se revoltă împotriva „gerontocraţiei” celor de 70. Înainte de a face legi pentru domenii nereglementate, abrogăm, înlocuim şi modificăm legile pentru cele deja reglementate. Deşi nu suntem o ţară supra-populată şi supra-aglomerată, nu putem construi lângă, ci numai deasupra a ceva, după ce în prealabil dărâmăm ceea ce a existat înainte.

O societate violentă, care nu dispune de mecanisme de mediere sau de conciliere, e o societate slabă. Ce nu ar putea rezista unor crize majore. Avem, în istoria noastră mai veche sau mai nouă, pe lângă momente faste, şi câteva asemenea exemple de crize din care nu am ieşit bine, pentru că ne-am lăsat măcinaţi pe dinăuntru de violenţă. Prăbuşirea României Mari, în 1940, după un deceniu de violenţă socială şi politică, e unul dintre ele.

Nu mă convinge desemnarea de ţapi ispăşitori pentru toate astea - şcoala, Biserica, mass-media, mediile de socializare, clasa politică -, ea nu poate fi o soluţie, dimpotrivă, naşte şi mai multă ură şi violenţă. Desigur, şcoala şi Biserica ar putea face mai mult pentru formarea morală a societăţii, mass-media ar putea să răspândească mai puţină violenţă şi mai multe valori, spaţiul virtual ar putea fi mai puţin permisiv cu intolerabilul, iar clasa politică ar putea încerca să dea şi alt spectacol, decât cel al luptei pentru putere.

Dacă ne pierdem solidaritatea, dacă devenim intoleranţi, dacă punem ura la temelia societăţii, nu vom recolta decât dezbinare, intoleranţă şi ură. Şi nimic altceva.

Dar, finalmente, tot de fiecare dintre noi depinde. De propria noastră conştiinţă, care ar putea - în numele modestului „detaliu” că suntem oameni, iar nu fiare - să decidă să-l trateze pe omul de lângă noi ca pe un om. Iar societatea, ca pe o adunare de oameni, nu o junglă. Pentru asta, n-ar trebui să fie nevoie nici de lecţii de dirigenţie, nici de cenzurarea Internetului. Propria noastră decizie de a nu mai fi intoleranţi ar trebui să fie suficientă.

Nu mă încălzeşte cu nimic că nu suntem singuri, în această progresivă scufundare în ură. Faptul că societatea franceză sau cea americană se confruntă cu probleme similare nu mă umple de bucurie. Dimpotrivă, mă înfioară: înseamnă că progresul şi prosperitatea nu sunt antidoturi. Că e nevoie de o altă abordare, dacă nu vrem să trăim paradoxul de a ne reîntoarce la morala omului cavernelor, în plină civilizaţie informaţională.

E un moment critic, de care trebuie să fim conştienţi. Dacă ne pierdem solidaritatea, dacă devenim intoleranţi, dacă punem ura la temelia societăţii, nu vom recolta decât dezbinare, intoleranţă şi ură. Şi nimic altceva.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite