Moartea între spectacol şi decenţă!

În România înmormântările au devenit celebre, subiecte de presă prin amploarea pe care o au,  numărul de participanţi (iată de ordinul miilor) şi prin reacţia nefirească a persoanelor participante.

Ori moartea nu este un prilej de batjocură, nici de spectacol, nici de ipocrizie sau infatuare. Moartea nu se tratează cu grandoare! Ea este intimă şi afectează şi interesează în mod direct familia. Este un contrast de necrezut între moartea şi înmormântarea devenită fenomen social, adică public în România de astăzi şi bunacuviinţă şi caracterul privat al înmormântărilor din ţările civilizate. În acest sens România nu este o ţară civilizată. Chiar în cazul marilor „vedete” sau a personalităţilor din domeniile culturii, accesul publicului, a gloatei, nu este permis. Familia se reculege în pace şi nu este preocupată de măsuri de siguranţă sau de organizarea ritualurilor cu fast. Ba am întâlnit în Franţa anunţuri de decese trimise presei după ce personajul a fost pus în groapă. Un anunţ scurt şi atât. În România tot spectacolul din jurul morţii este sinistru şi respingător. Reportaje în direct, transmisiuni " breaking news” şi fotografii cu cadavrul. Este destul de jenant ca cei ce te-au înjurat în timpul vieţii acum să îţi ofere laude şi glorificări. Moartea trebuie tratată cu o anume decenţă este o chestiune personală nu un circ mediatic.

Ce sens are să aduni 30 de popi la propria înmormântare? Ce pot să-ţi facă ţie aceşti popi după ce nu mai eşti în fiinţă? La ce foloseşte imaginea aceasta grotescă ? Zeci de clerici (alteori şi câte un mitropolit) ce vin şi transformă un ritual creştin, tragic, de rămas bun, de rugăciune şi melodii funebre, triste, într-o formă de exhibiţionism liturgic şi comercial. Ba mai mult, vezi preoţi ce se roagă şi confecţionează predici lacrimogene exagerate şi lipsite de orice realitate şi adevăr lângă sicriul unui individ care niciodată nu a trecut pragul bisericii sau şi mai grav nici nu a dat dovadă de o conduită publică în conformitate cu principiile moralei creştineşti. În România infractorii şi baronii locali au parte de înhumări de împăraţi (e.g.circulaţia pe străzi este închisă). Iar la final de fiecare dată nu lipseşte îmbulzeala pentru un colac şi o lumânare. În aceeaşi Românie preoţii au pus monopol şi pe trupul mortului. Biserica Ortodoxă Română lipsită de orice fel de profesionalism şi discreţie ba chiar de atitudine creştinească trimite comunicate. Ea, ei, cu pretenţia de a decide totul de la naştere până...după moarte. Ce diferenţă este între o flacără şi un vierme? Este o chestiune doar de timp: prim ambele modalităţi trupul este supus descompunerii. Dimpotrivă poate fi mai elegant să dispari la căldură decât să fii fărămiţat bucăţică cu bucăţică fiind hrană insectelor. Şi în final cenuşa tot în pământ poate ajunge. Ori BOR e în contrazicere când nu acceptă incinerarea dar se roagă  de exemplu pentru cei morţi în războaie sub bombardamente (nu toţi creştini spovediţi) ai căror trupuri nu mai pot fi găsite ori cei morţi în urma dezastrelor naturii. 

  Omul român este inferior animalelor în acestă privinţă. Priviţi şi luaţi seama la animalele care mor în taină. Au un simţ în fiinţa lor că se aproape sfârşitul. Se depărtează de lume şi mor fără să facă spectacol. Se ridică şi pleacă în pădure, în necunoscut şi nici nu poţi cunoaşte locul în care au căzut în nefiinţă. Sunt de o discreţie exemplară.