Dacă banii nu pot aduce fericirea (deşi au totuşi hărnicia de a lăsa iluzia fermă că ar putea-o striga), asta nu înseamnă că risipirea lor are a stârni bucurii tzunamice — mai ales atunci când aceştia sunt şi puţini şi adunaţi cu trudă.

Aşadar, fiecare om cu mintea limpede (detartrată de gărgăuni), adică normal — dar ce mai înseamnă normalitatea în ziua de azi, când, vorba lui Yogi Berra, nici „viitorul nu mai este ce-a fost”! — îşi doreşte un „lucru bine făcut”. (O sintagmă „prezidenţială” a cărei funcţionalitate, din păcate, continuă să se manifeste doar la nivel retoric.) Cu alte cuvinte, dorim ca obiectul de care avem trebuinţă să fie „marfă”, chiar dacă aceasta are, în genere, năravul de a forţa niţel limitele portofelului.

Uneori, ce-i drept, în zilele mai puţin norocoase, avem şi surpriza de a constata, pe propria noastră piele, că preţul ridicat al produsului nu garantează, în mod absolut, calitatea sa. Deci totul e relativ. „Viaţa-i o chestie!” (n.m. replică din „Tanţa şi Costel”). Sunt lucruri şi lucruri. Printre acestea numărându-se inevitabil şi cele de lux. Luxul! — a cărui menire imediată nu ţine de imperativul practic, ci, mai degrabă, de preeminenţa socială. Luxul vine să amprenteze rangul şi să-i confirme autenticitatea, să ateste viţa şi să facă diferenţa, să epateze „plebea” şi să sfideze, în ultimă instanţă, praxisul.

Aşa stând lucrurile, mă gândesc că în alcătuirea „luxoşilor” e musai să găsim pe locurile din faţă niscavai educaţie, oareşice cultură, câtuşi de puţină cizelaţiune spirituală, o fărâmă de raţiune estetică, un dram de nobleţe, o brumă de stil. Stilul e omul, spunea Buffon. Nu cred că am forţa prea mult nota, parafrazându-l: luxul e omul!

Ei, de-aici încep să se tulbure apele... Că vrem, că nu vrem, iată-ne proiectaţi în toiul viermuirii hilare a formelor fără fond — atitudine care atestă răspicat kitsch-ul social. Titu Maiorescu se răsuceşte-n mormânt: astăzi, ambalajul primează, conţinutul e insignifiant. Într-o societate în care tabla de valori este făcută  tabula rasa, „forma fără fond” nu mai „este de-a dreptul sărăcăcioasă”! Ba, dimpotrivă, e în „trend”. Idealul e să pari, nu să fii. Impostura a devenit o virtute.

Zilnic suntem năpădiţi de tot mai mulţi concetăţeni care şi-au descoperit, peste noapte, rasa. Sunt „de firmă”. Nitam-nisam românului i s-a făcut de aristocraţie, de sânge albastru, de viţă nobilă, „de firmă”. Nu mai vrea, în ruptul capului, să fie „de-ai noştri”, „din popor”. Nu. Vrea prim-planuri, pregnanţă socială. Vrea negreşit să fie „exclusivist”, „să fie cineva”, să „rupă gura târgului”, să impresioneze atât capra, cât şi vecinul. În fine, să arate el lumii(?) că lucrurile nu stau chiar aşa şi că nu e ceea ce au crezut, până mai ieri, colegii de armată sau vecinii de bloc.

Ce contează că mănânci, în piaţă, mici la botu’ calului? Să fim serioşi! O cămaşă Versace poate face oricând diferenţa. Nobless oblige, ce dracu’, nene! Una e să transporţi cartofii într-o sacoşă oarecare şi alta e când aceştia sunt puşi într-o pungă pe care scrie „Gianfranco Ferré”. Gusturile sunt mai fine, educaţia mai aleasă. Ce poate fi mai savuros decât o felie de parizer „servită” pe capota Mercedes-ului, la marginea şanţului? Are vreo importanţă faptul că „baronul” X se şterge la gură cu mâneca sacoului Armani? Aş! — cu atât mai mult: e „dă firmă”, şterge mai bine. Poţi fi analfabet, când eşti ambalat în costum Gucci? S-avem pardon! Nu haina îl face pe om? Deranjează pe cineva agramatismele pe care le produci cu un stilou Montegrappa? Nici vorbă! Cartea nu te ajută la nimic, în viaţă. Cu cât îţi scade „rangul”, scuipând, în public, pe stradă, de vreme ce porţi la mână un ceas Roger Dubuis tourbillon — mai ales atunci când, exceptând preţul, nu ştii nimic despre acel ceas? Tot nobil vei rămâne, că doar nu vei intra în rândul „plebei” doar pentru atâta lucru!

Celebrii producători de „lux” ar trebui să fie mai puţin şovăitori şi să-şi extindă activitatea asupra mai multor bunuri de larg consum. Dever ar fi cu asupra de măsură. Şi-apoi, printr-o atare iniţiativă, ar ajuta mult mai mulţi colegi de patrie să-şi cucerească şi să-şi consolideze „titlul nobiliar”. Câţi nu şi-ar simţi din plin „statutul”, făcându-şi „un selfie” cu produse ca: hamsii Yves Saint Laurent, covrigi Karl Lagerfeld, flit pentru muşte Chanel no 5, apometre Rolex, hârtie igienică Issey Miyake, scobitori Carolina Herrera, mături Hugo Boss, lopeţi Thierry Mugler, tomberoane Lamborghini etc.! Ahtiaţi după propria „unicitate”, câţi dintre „stâlpii” societăţii n-ar vrea ca tot calabalâcul să le fie „dă firmă”, să se vadă clar că „ei o duce lux”, să-şi escaladeze propria mentalitate de cartier şi să devină „number one”!

Toate aceste zvâcniri megalomane, şi încă multe altele, din ce în ce mai insipide şi mai agresive, nu sunt altceva decât rodul unei societăţi uşuratice, construite pe superficialitate şi impostură — sunt semnele tragicomice ale unei societăţi gangrenate în care atât statutul, cât şi rolul au prins consistenţă de farsă stupidă.

Politicienii noştri ar trebui să ia lucrurile în serios şi să priceapă odată că numai aplicând o terapie de şoc educaţional-culturală vor putea face ca România să nu ajungă o ţară „dă firmă” cu un „popor dă popor”.

Vor încerca ei, oare, asta? În ceea ce mă priveşte, mă declar sceptic, văzând că celor mai mulţi dintre politicieni le lipseşte minima conştiinţă socială de sine, fiind de formaţie „băieţi de băieţi” — adică mitocani analfabeţi cu acute apucături „nobiliare”.

„Ce mai spun gazetele, nene?

Mofturi!”